Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

BLÂNDEȚEA :
Blândețea e strălucita virtute care se opune cu succes mâniei: înfrânând-o, calmând-o și transformând-o din păcat, în faptă bună. Într-adevăr, blândețea moderează mișcările mâniei, însuflețește sentimentele pașnice, liniștește sufletul, gonește din inimă toate urile, tratează pe aproapele cu umanitate și bunătate și depărtează din vorbele noastre tot ce este aspru. Dar spre a practica blândețea, de mai multe ori trebuie omul să tacă, tocmai când ar vrea să vorbească și să vorbească tocmai când ar vrea să tacă, să cedeze chiar când ar putea să se apere, sau să se împotrivească. „Fericiți cei blânzi - zice Mântuitorul - că aceia vor moșteni pământul ” (Luca 23, 25).
Protosinghel Nicodim Măndiță

[cristiboss56]

Biserica noastră Ortodoxă nu este doar una dintre Bisericile creştine. Ea este prin excelenţă Biserica lui Hristos, este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.
Este Biserica care constituie continuarea ne*întreruptă a Bisericii Apostolice. Ortodoxia noastră este Biserica ce se află în legătură directă cu izvoarele inepuizabile şi făcătoare de viaţă ale adevărului pe care ni L-a descoperit Hristos Însuşi, Mântuitorul nostru cel întrupat.
Mergând cu gândul până la rădăcinile Bisericii noastre Ortodoxe şi aducându-ne aminte de itinerariul ei istoric ajungem la epoca Apostolilor Domnului şi împreună cu aceştia intrăm şi noi în foişorul unde a avut loc Pogorârea Sfântului Duh. Îngenunchem pe culmea Golgotei şi îl atingem pe întemeietorul şi Făcătorul Bisericii noastre, Domnul nostru Iisus Hristos.
Sfinţii Apostoli au avut experienţa adevărurilor în care credeau şi pe care le propovăduiau. Ei cu adevărat îl văzuseră pe Domnul, îl auziseră cu urechile lor, trăiseră alături de El şi fuseseră, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Luca, de la început văzători şi slujitori ai Cuvântului
Trăind şi noi azi în cadrul continuatoarei neîntre*rupte a Bisericii, Ortodoxia noastră, primim experienţa adevărurilor credinţei, trăim în Hristos, îl primim pe Acesta în viaţa liturgică a Bisericii noastre şi mai ales de fiecare dată când ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele Lui.
Participând la viaţa Bisericii noastre simţim înlăun trul nostru prezenţa lui Hristos. Şi nu este exagerare dacă spunem că putem şi noi să repetăm, spunând împreună cu Sfinţii Apostoli: Ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii…
Biserica noastră Ortodoxă a păstrat neîntreruptă succesiunea apostolică prin Tainele Preoţiei şi ale vredniciei arhiereşti şi a păzit continuarea ei prin Tradiţia Ortodoxă şi prin luptele Marilor Părinţi, ale marilor ei apărători şi prin lupta vie a Mucenicilor, de la Sfinţii Apostoli până astăzi.
Biserica noastră Ortodoxă a păstrat neatins şi în*treg adevărul credinţei revelate a lui Hristos, în pofida înfricoşătoarelor piedici pe care le-a întâlnit şi a luptelor şi atacurilor la care a fost supusă.
Kallinikos Karousos, fostul mitropolit al Pireului, Adevăruri mari, în cuvinte simple: Ghid de viață duhovnicească, Editura Egumenița, 2017

[cristiboss56]

Cum ispitește diavolul!…Sfinții Părinti
,,Diavolul, ne arată Sfântul Ioan Scărarul, ne sapă trei gropi, adică trei ispite: prin cea dintâi încearcă să ne împiedice să lucrăm binele. Prin a doua, chiar dacă facem binele, să nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mândria noastră. Iar dacă nu a reușit prin aceste două curse, ne dă o îndrăzneală nejustificată în săvârșirea lui, pentru a ne duce pe culmile mândriei. Sufletul nostru are împotriva acestor trei ispite, trei arme specifice; pentru cea dintâi-sârguința și gândul la moarte; pentru cea de-a doua –supunerea și ocara; iar pentru cea din urmă- defăimarea de sine”.(Sfântul Ioan Scărarul). Diavolul declanșează asupra minții în scopul atrageii noastre la păcat două mecanisme: cel al închipuirii sau îmaginației și cel al amintirii. Prin închipuire, diavolul caută să născocească tot felul de idei și reprezentări păcătoase și pătimașe, iar când nu reușește, ne aduce aminte de păcatele trecute, prin declanșarea mecanismelor amintirii.
Diavolul adoptă o dublă strategie: până la săvârșirea faptei rele diavolul dă curaj și îndrăzneală ca să primim ispita, să o însoțim cu gânduri proprii, să consimțim la lucrarea ei și să o facem, iar după săvârșirea păcatului, caută să ne strecoare în suflet întristarea și deznădejdea, îngrozindu-ne cu spaimele Judecății. (Sfântul Ioan Scărarul)
Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie vorbește despre diavolul care face ca sufletul împătimit să devină nesimțitor. ,,Când năvălește acela, iese sufletul din starea sa firească și leapădă cuviința și frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socotește păcat, fărădelegea n-a mai socotește fărădelege și la osânda și munca veșnică se gândește ca la niște vorbe goale. Acest demon poate fi izgonit prin atenția la nenorocirile, bolile și suferințele altora care ne sensibilizează și care, pun pe fugă pe acest diavol întrucât sufletul este străpuns puțin câte puțin și trezit la milă fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon.”
Cel mai tare ne luptă vrăjmașii diavoli în timpul rugăciunii. Scopul lor este ,să ne fure rugăciunea cea de ceas de la noi. Evagrie Ponticul ne spune că ,,tot războiul ce se aprinde între noi și vrăjmașii diavoli nu se poartă pentru nimic altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. În timpul rugăciunii, lupta și năvălirea vrăjmașului diavol are amploarea și răutatea fiarelor sălbatice. Ei se reped asupra rugătorilor ,,în cârduri”, luând forme și consistențe materiale dintre cele mai ciudate și periculoase și încercând să-i îngreuneze prin moleșeala somnului, vedenii, lumini, amăgiri, năluciri, tulburări chiar și hormonale”.
Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol spun că aceste ispite au rostul de a face mintea să nu se mândreacă de binele ce l-a aflat ci, dimpotrivă, războită, certată și umilită, să sporească în smerita cugetare.
În legătură cu aceste momente, Părinții filocalici vorbesc despre îngăduința lui Dumnezeu sau despre ascunderea harului de la noi. Dar chiar în această ascundere, harul ajută în chip tainic sufletul, ca să arate vrăjmasilor lui că biruinta este numai a sufletului.

[cristiboss56]

„Credința este cea dintâi și principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credința este lumina minții care alungă întunericul patimilor, precum și tăria minții care alungă boala din suflet. Credința poartă în sine însăși nu numai propriul său principiu și substanță, dar și principiul și substanța tuturor celorlalte virtuți – desfășurându-se una din cealaltă și încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credință că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.”


(Părintele Iustin Popovici, Credinta Ortodoxă si viața în Hristos, Editura Bunavestire, pp. 60-61, Galați, 2003)

[cristiboss56]

..Din înțelepciunea călugărului Simeon din muntele Athos, răspunsuri la întrebări existențiale...

Cine este cel mai bun profesor?
- Suferința.
Iar cel mai rău profesor?
- Plăcerea.
Care este abilitatea cea mai rară?
- Capacitatea de a da.
Cea mai bună abilitate?
- Capacitatea de a ierta.
Care este cea mai dificilă abilitate?
- Abilitatea de a tăcea.
Care este cea mai importantă abilitate?
- Abilitatea de a cere.
Care este cea mai necesară abilitate?
- Capacitatea de a asculta.
Care este cea mai periculoasă luptă?
- Cea fanatică.
Care este obiceiul cel mai neplăcut?
- Cheful de ceartă.
Care este obiceiul cel mai nociv?
- Vorba multă.
Care persoană este cea mai puternică?
- Oricine este capabil să înțeleagă Adevărul.
Care persoană este cea mai slabă?
- Oricine se simte mai puternic.
Care este persoană cea mai inteligentă?
- Cea care își urmează inima.
Ce afecțiune este cea mai periculoasă?
- Atașamentul de corpul fizic
Cine este cel mai sărac?
- Cine iubește cel mai mult banii.
Cine este mai aproape de Dumnezeu?
- Cel milostiv.
Cine este cel mai slab?
- Care învinge pe alții.
Cine este cel mai puternic?
- Care învinge pe sinele său.
Cum să te lupți cu problemele?
- Cu bucurie.
Iar cu suferința?
- Cu răbdare.
Care este semnul unui suflet sănătos?
- Credința.
Care este semnul unui suflet bolnav?
- Disperarea.
Care sunt semnele acțiunilor greșite?
- Iritarea.
Care sunt semnele faptelor bune?
- Pacea sufletească.
(din înțelepciunea călugărului Simeon din muntele Athos)

[cristiboss56]

Cele mai mari trei lucruri din viaţă
Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om? A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi, şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, si voi cunoaşte căile Tale... Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are mai mare bun decât sufletul, pe această lume. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?” Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul, în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe Pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „Moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace şi binecuvântare!

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

[cristiboss56]

Dragostea este năzuința omului spre tot ce este bun și frumos sau vrednic de dorit.
Această năzuință este sădită de Însuși Dumnezeu în firea omului, la creare, și de aceea se numește dragoste firească. În temeiul acestei năzuințe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul și Susținătorul său, socotindu-L Bunul său, cel mai mare.
Dar cum, prin păcatul strămoșesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul: ”fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).
De aceea, pentru mântuirea sa, creștinul are neapărată nevoie de dragostea care să lucreze cu putere de sus, adică de dragoste suprafirească, de dragostea creștină.
Dragostea creștină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul creștinului, prin care acesta are năzuința adâncă și curată către Dumnezeu, Bunul său cel mai înalt, dorește din toate puterile sufletului unirea cu El și are voința hotărâtă de a împlini voia Lui atotsfântă, jertfind în caz de nevoie, orice bun pământesc.
Dragostea creștină este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) și este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: ”Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5).
Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul și sufletul tuturor virtuților creștine, fiindcă toate celelalte virtuți trăiesc cu adevărat și rodesc binefăcător în viața creștinului numai când sunt luminate și încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit ”imn al dragostei creștine”, pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni:
”De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de-aș avea darul proorociei și toate tainele le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește… Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 1-3, 13).
Așadar, dragostea este mai presus de toată știința și cunoștința, este mai mare chiar decât celelalte două virtuți teologice: credința și nădejdea.
Fără puterea dragostei, credința slăbește, căci credința ”este lucrătoare prin dragoste” (Gal. 5, 6), iar nădejdea se ofilește și scade mereu.
Dragostea este mai mare decât celelalte virtuți, prin izvorul ei, care este Dumnezeu. Căci Dumnezeu fiind El Însuși ”iubire” (I Ioan 4, 8), din nemărginită dragoste a creat lumea cu toate făpturile din ea și astfel iubirea s-a arătat mai întâi în lume și sălășluiește în sufletul omului de la început. Dragostea este mai mare decât celelalte virtuți prin roadele și puterea ei, căci ”iubirea este împlinirea legii” (Rom. 13, 10) și prin durata ei. Credința și nădejdea lucrează numai în viața pământească. În viața de după moarte, ele vor fi împlinite, căci creștinul nu va mai avea nevoie să creadă în Dumnezeu, pentru că Îl va vedea, nici să nădăjduiască în El, pentru că Îl va avea. Dragostea însă rămâne și atunci, pentru că ea ”nu piere niciodată” (I Cor. 13, 8), este veșnică, fiindcă Însuși Dumnezeu Cel veșnic este iubire.
Dragostea creștinului trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile și legile Sale apoi, către aproapele și, în fine, către sine însuși, căci aceasta este porunca Mântuitorului: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul său și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37-39).
”Învățătura de credință ortodoxă, Mitropolia Moldovei și Bucovinei

[cristiboss56]

Viaţa prezentă nu este altceva decât pregătirea pentru cea viitoare. Precum va petrece cineva viaţa prezentă, asemenea va primi răsplată în viaţa viitoare: fie fericită, fie nefericită.
Toţi creştinii, îndeosebi cei drept credincioşi, doresc să moştenească răsplata fericită în viaţa viitoare. Iar pentru aflarea acesteia e necesar să răbdăm diferite suferinţe şi boli, potrivit celor spuse în cuvântul lui Dumnezeu: „Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în împărăţia Cerului”.
Oamenii se împart în drepţi şi păcătoşi, însă nici unii şi nici alţii nu sunt slobozi de diferite suferinţe sau boli, precum ni se spune în psalmi: „Multe suferinţe celor drepţi; multe răni celor păcătoşi”.
Sfântul David îi înştiinţează pe primii să nu descurajeze, asigurându-ne că Domnul îi va izbăvi de toate suferinţele, iar pe ceilalţi, adică pe păcătoşi, îi înştiinţează să nu deznădăjduiască… dacă cel păcătos va alerga cu credinţă şi nădejde la Domnul, va primi milostivire şi iertare de păcate.
Domnul Atotbun le trimite celor drepţi diferite suferinţe, în primul rând ca să nu slăbească în nevoinţele evlaviei şi, lenevindu-se, să nu devieze în latura opusă şi să nu piară.
In al doilea rând, Domnul le trimite celor drepţi diferite suferinţe pentru ca prin acestea ei să se purifice cu totul de păcate şi patimi şi să primească răsplată în veacul viitor…
Asupra celor păcătoşi, Domnul aduce diferite nenorociri şi boli pentru a-i atrage la pocăinţă, precum spune El însuşi în Evanghelie: „N-am venit să-i chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; şi iarăşi: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerului”; şi prin proorocul Isaia vorbeşte: „Veniţi să ne judecăm. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia I, 18).
Şi tuturor în general, atât celor drepţi cât şi celor păcătoşi, Domnul le spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni, luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”, şi iarăşi: „În răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre. Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.
Intăriţi-vă cu credinţă şi nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Cel care a creat o astfel de lume este puternic să îndrepte şi lucrurile dumneavoastră.
Cine se va lăuda că nu regretă greşelile din trecut? Insă pentru aceste greşeli noi înşine răbdăm suferinţe vremelnice, pentru a ne izbăvi de suferinţele veşnice, precum orânduieşte pentru noi Domnul Cel purtător de grijă, aducând diverse ispite pentru purificarea noastră şi spre învăţătură duhovnicească, pentru a trezi în noi credinţa experimentată şi vie, şi nădejde neruşinată, după cum mărturiseşte apostolul Pavel, spunând: „Suferinţa dă naştere la răbdare, răbdarea la nădejde, iar nădejdea nu va ruşina”.
De aceea urâţi sugestiile rele ale vrăjmaşului nevăzut, care după cuvintele Sfântului Apostol Pavel „ca un leu umblă răcnind, căutând pe cine să înghită” fie prin păcat, fie prin tristeţe fară măsură şi deznădejde.
Însă puternic este Domnul… să vă apere de atacurile vrăjmaşului, precum şi de acele neplăceri care vă tulbură şi vă îngreuiază sufletul.
Sfaturi pentru familia creştină, Sfântul Ambrozie de la Optina

[cristiboss56]

Întristările ne înţelepţesc şi ne fac iscusiţi în lucrările noastre.

Îmi scrieţi că deseori vă îmbolnăviţi şi vă mâhniţi. Acesta este semnul milei lui Dumnezeu: Că pre care iubeşte Domnul, îl ceartă, şi bate pre tot fiul pre care primeşte (Evr. 12: 6), fapt pentru care trebuie să mulţumiţi lui Dumnezeu pentru Pronia Lui părintească faţă de voi. Întristările ne înţelepţesc şi ne fac iscusiţi în lucrările noastre, ne curăţă de păcate; la fel fac şi bolile.

(Sfântul Macarie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 51)

[cristiboss56]

Dacă gândul a ajuns la obsesie şi eşti gata să faci păcat, deja eşti la un pas de foc. Fugi la duhovnic, nu mai aştepta şi spune-i că eşti gata să laşi păcatul! Atenţie cu gândurile, că tot păcatul de la gând se naşte!

Ce ne puteţi spune despre gândurile care, uneori, ajung la stadiul de obsesie?

Să ştiţi că gândurile până la moarte nu ne slăbesc! E bine că te luptă acum - lasă să te lupte dracul! - dar luptă-te şi tu cu el. Vrei să nu te lupţi? Vrei să nu ai gânduri? Nu se poate aşa!

Iar dacă gândul a ajuns la obsesie şi eşti gata să faci păcat, deja eşti la un pas de foc. Fugi la duhovnic, nu mai aştepta şi spune-i că eşti gata să laşi păcatul!

Atenţie cu gândurile, că tot păcatul de la gând se naşte! Nu este păcat pe care să-l faci cu voia ta, dar fără gânduri. Tot păcatul intră, mai întâi, prin imaginaţie. Sfântul Isaia, în cartea Ferestrele sufletului, spune că urechile, ochii, mintea aduc ispita în interiorul omului.

(Părintele Ioanichie Bălan, Spovedania - Taina împăcării, din Colecția Liman duhovnicesc, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 42)