Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[glykys]

A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci:
- Eşti un om atât de neghiob ...
- Ce spun eu acum sunt neghiobii?
- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.
- Da, dar îmi face ...
- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.
Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea prilejurile de sfinţire.
Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi răbdare (Luca 21, 19).
Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi o problemă de credinţă. Într-adevăr suntem necredincioşi, căci nu ştim cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări. Să o rugaţi pe Preacurata:
„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea,
izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat
şi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.
Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne uneşte cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.
Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lasă înăuntru întristrea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate.


De pe blogul lui Cristiboss

[anna21]

În prealabil postat de glykys

. Pana la urma l-a facut si sa tina post, si sa mearga la biserica, desi trebuia sa il astepte sa manance, sa se aranjeze si ajungeau la finalul slujbei...

Deci razboiul e cu noi insine, nu cu celalalt.
Cad citesc topicuri ca astea, ajung sa dau slava Domnului ca nu sunt maritata.
Dupa cum am citit si retinut de pe forum o vorba a sotului Annei21, noi nu ar trebui sa incercam sa ne mantuim pe spezele sotului / sotiei! Sa nu ii folosim ca instrument de mantuire! Nu mai ajungi sa il vezi ca pe o persoana cu insusiri proprii, cu liber arbitru, ci ca unul care nu stie nimic si care trebuie indoctrinat. Dragoste si crestinism cu de-a sila nu se poate! Trebuie respectat liberul arbitru! Tocmai in asta trebuie sa stea dragostea:

...pai punctul 3 de la bunica ta l-am invatat. Dumnezeu sa o odihneasca.
Cand a zis intr-o zi ca ce ma grabesc asa la biserica mi-am amintit de bunica ta si am asteptat sa faca baie, sa se aranjeze, sa mai vorbeasca o ora la telefon etc... Dar partea fenomenala este ca totusi am ajuns sa dau pomelnicul! De parca s-ar fi expandat timpul.

În prealabil postat de glykys

Deci razboiul e cu noi insine, nu cu celalalt.

O afirmatie pe care eu o consider demna de luat in seama. Cu totul de mare importanta imi pare.
Mult as vrea sa exemplific un pic, pornind de la aceasta afirmatie, ilustrind prin modul cum traim noi in familie acest aspect. Voi vorbi de fapt despre mine, deoarece nu i-am cerut ingaduinta sotiei sa vorbesc despre ea si nici nu se cuvine sa vorbesc in numele ei.

Primul lucru pe care tin sa-l spun este acesta: razboiul cu noi insine are un caracter aparte atunci cand suntem sot si/sau sotie, tata si mama. Anume, am descoperit ca e foarte important sa iau in calcul pe aproapele meu (omul din familie) cand port acest razboi (cand ma nevoiesc etc.). Pocainta mea nu poate fi rupta de nevoile membrilor familiei.
Iata exemple, situatii de viata pe care le-am trait cu durere, gresind mult:
a) Ma rog pana dupa miezul noptii, cu ravna; fac treaba buna, sunt multumit foarte, in sinea mea... Insa, cand intru in camera il gasesc pe Tudor cu ochii rosii de nesomn, rasfoind un Rahan... (al catelea oare?) Imediat ma supar, dau sa il cert, dar imi spune: "Te-am asteptat tati, mi-ai promis ca imi citesti o poveste inainte de culcare.." (Imi vine sa intru in pamant, realizez ca nevointa mea a fost rupta de nevoile copilului meu si ca mi-am incalcat promisiunea fata de el. Dau cu toata rugaciunea de pamant. Asa nu!, imi spun... Apoi il rog pe Tudor sa ma ierte si, dupa cateva vorbe de mangaiere, adormim imbratisati... M-a iertat puiul, tot el...)
b) Imi fac o lista de prioritati, un program de mers la slujbe, de spovedanie etc. Ma pun pe treaba. Totul merge brici. Apoi, intr-o seara, sotia imi aminteste ca aveam program de mers in parc cu copiii (a trebuit sa mearga tot ea, cu amandoi), ca trebuia sa cumpar pampers pentru Maria, ca avea nevoie de doua zile sa mearga o ora la jogging (ea practica jogging de vreo 15 ani), ca nu am fost la sedinta cu parintii la gradinita (a fost tot ea), etc. etc. Hopa! M-am rupt de familia mea si m-am nevoit frumos, dar am intrat in conflict cu rolul meu de tata si sot. Cum rezolv?
c) Descopar cateva lucruri neplacute despre mine insumi, ma tin la pocainta, devin treptat imbufnat, mohorat, ma inchid in mine, zi dupa zi... Incrancenat, caut sa ma indrept, in imaginatia mea... Sotia imi comunica bland: nu ai vrea sa iti tunzi un pic barba si parul, sa te ingrijesti cumva, ca ai un aspect cam neplacut, nici copiilor nu le place cum arati... Primul meu gest: ma infurii, sar ca ars... cum adica?, eu ma lupt aici cu toti dracii din mine si tu nu apreciezi de loc? Iti arde de barba si de par? etc. etc.... Ea se intristeaza, se inchide, ofteaza... Eu plec trintind usa... Unde sa merg? In bar sau in parc? In bar nu mai merg, slava Domnului, mai bine merg in parc si mai fac o ora de "Doamne, Iisuse...", zic eu victorios. Si vai, asta si fac! Apoi, efectul, totusi, al rugaciunii (!!!), ma intorc acasa si imi cer iertare. Eu am gresit, iarasi... Andra se inveseleste! Imi rad barba, plec la frizer. Doar Maria plange, speriata, cand ma intorc ras si tuns, spunindu-si probabil in mintea ei de bebelus: "Unde e tati al meu, barbosu...?"
d) Am nevoie de ajutorul sotiei, sa fie adica intelegatoare cu mine, sa ma sustina in lupta mea cu defectele mele. Si imi pare ca nu o face, dimpotriva, parca dinadins ma ispiteste... Asta ma face sa imi pierd cumpatul, sa o consider parca dusmana... Si ii reprosez multe... Ea se uita la mine ca la un nebun, eu vad asta si ma infurii... Scandalul e gata. De ce ma impiedici sa port razboiul meu sfant, care e pentru binele nostru, al copiilor blabla, blabla, baubaubau. Ea plange. Eu... ma infurii si mai tare. Din fericire, ma smulg si reusesc sa ajung la Sfantul Maslu. Apoi se indura Domnul si de Spovedanie. Vin acasa infrant si lamurit: iar am comis-o. Doamne, cat sunt de idiot! Cum oare ma suporta femeia si copiii mei?...

Si tot asa, fratilor si surorilor, tot asa...
Deci: razboiul cu noi insine risca sa devina jihad nebunesc cata vreme nu il integram cu intelepciune in contextul mai larg al nevoilor familiei noastre, unde suntem iubiti si unde invatam mereu, bob cu bob, sa iubim.

Dumnezeu sa ne dea intelepciune. Si duhovnic bun, multrabdator!... AMIN+

În prealabil postat de anna21

Eu sunt socata de ideile scornite de mintile unora.
Cum adica razboi duhovnicesc cu nevasta?
Nu-mi vine sa cred.

Am crezut că am răspuns de mai multe ori la întrebarea asta. Tocmai de aceea e duhovnicesc, pentru că nu e o luptă propriu-zisă pentru supremaţie, ci e o luptă purtată cu tine însuţi, dar şi oglindindu-te în celălalt. Ea, soţia, este o oglindă permanentă a acţiunilor tale. Poţi să scoţi din ea ce-i bun sau, din contră, ce-i rău. Şi dacă nu scoţi ce-i bun, eşti îndreptăţit să te întrebi dacă tu însuţi eşti bun? Interacţiunea foarte strânsă pe care o ai cu soţul nu te lasă, de multe ori, să-ţi formezi o imagine prea bună despre tine, te ajută să te schimbi, să te pocăieşti.
E adevărat, nu poţi scăpa de nevoia de a-l modela şi pe celălalt conform cu ceea ce consideri tu că este bine; şi el, la rândul lui, va vrea să te modeleze pe tine. Trebuie să fii şi maleabil, să te încredinţezi în mâinile lui, dar nu poţi să o faci decât în măsura în care consideri că modelarea pe care ţi-o aplică el e potrivită cu cea pe care ţi-o aplică Dumnezeu. Pentru că, înainte de toate, în mâinle Lui te încredinţezi.
Deci nu e o luptă nici fizică, nici duşmănoasă, ci dramatică şi plină de iubire, chiar dacă şi de conflicte. E acelaşi război duhovnicesc pe care îl au de purtat şi călugării, dar în care nevoinţele vin fără să le cauţi, şi de multe ori nu trebuie să-ţi cauţi foarte mult nici păcatele, defectele, pentru că te ajută celălalt să le vezi. Şi pentru toate astea, căsătoria îmi pare cu adevărat taină mare, şi mare dar de la Dumnezeu.
Iar comentariile pe care le-ai făcut în mesajele ulterioare le găsesc înţelepte.

În prealabil postat de Lucian008

Nici aici nu dau raspunsul corect: NU. In principiu nu sunt adeptul copromisurilor, dar daca as face compromisul de a ma casatori cu cineva pe care nu o iubesc nu ar fi pe considerentul de a nu ramane persoana respectiva singura.

Eu ma gandeam de a nu ramane eu singur(a), nu cealalta persoana :-)

În prealabil postat de glykys

Si eu sunt de parerea lui Lucian. M-as putea marita cu un barbat mai ateu, mai caldicel, bine, nu cu o persoana de alta confesiune, asta nu, si nici cu un hulitor! Prefer asa decat cu unul asa-zis ortodox, care sa aiba impresia ca daca e barbat, poate sa faca ce vrea, un ipocrit plin de ifose, asemanator fariseului. O asemenea atitudine mai mult mi-ar diminua credinta decat mi-ar spori-o. De altfel, ortodocsi traitori de varsta mea am intalnit foarte putini, ba chiar unul dintre ei ar vrea sa se calugareasca (sper sa nu citeasca pe aici). Fireste insa, prefer un om de caracter cu conceptii ortodoxe, dar sanatoase. Pe acelasi loc cu credinta stau faptele, deci caracterul. Cu un caracter defectuos sub poleiala de credinta nu ai ce face, nu ai ce construi. Degeaba citeste el Filocalia, cand e mandru, lenes si centrat numai pe nevoia lui de mantuire, care e si asta o forma foarte subtila de egoism. Adica nu zic ca nu poate deveni alt om - mai greu - dar nu vreau sa imi leg viata cu a lui, numai pe acest considerent, ca e crestin. Plus ca trebuie sa ne intelegem si in lucrurile marunte, safie intelegere, nu cearta. Ca daca nu ne intelegem aici, cum ne vom intelege in cele mari?

Deci razboiul e cu noi insine, nu cu celalalt.
Cad citesc topicuri ca astea, ajung sa dau slava Domnului ca nu sunt maritata.
Dupa cum am citit si retinut de pe forum o vorba a sotului Annei21, noi nu ar trebui sa incercam sa ne mantuim pe spezele sotului / sotiei! Sa nu ii folosim ca instrument de mantuire! Nu mai ajungi sa il vezi ca pe o persoana cu insusiri proprii, cu liber arbitru, ci ca unul care nu stie nimic si care trebuie indoctrinat. Dragoste si crestinism cu de-a sila nu se poate! Trebuie respectat liberul arbitru! Tocmai in asta trebuie sa stea dragostea:

Sunt de acord cu tine... Sunt unii oameni care privesc credinta cu ironie si sunt de parere ca Dumnezeu nu are niciun rol in viata lor, ci ei insisi sunt responsabili sa nu pateasca ceva rau... ei cred ca sunt singurii care isi pot construi/ influenta viata... Bine, normal ca noi suntem responsabili, sa conducem cu atentie, de exemplu, dar eu mai spun si un "Doamne-ajuta!" cand plec la drum...

[glykys]

Nepriceputule, ia zi tu, sotia e de alta confesiune si vrea sa te traga la a ei? Ca atunci chiar e razboi duhovnicesc.
Sau doar e putin mai atee si tu incerci sa ii propovaduiesti credinta ortodoxa si ea nu primeste?
Sau.... e altceva...

@ glykys
1. Nu
2. Nu
3. Da
4. N-am deschis topicul în ideea de a discuta despre situaţia mea particulară, ci pornind de la ceva particular să ajungem, împreună, la nişte înţelesuri mai generale, din care să se folosească mai mulţi, întrucât problemele din căsnicie nu sunt ceva rar. Ideea ar fi să vedem dacă din necazuri şi din conflicte se poate extrage ceva bun (eu cred că da), şi dacă nu cumva tocmai în asta (sau şi în asta) constă crucea pe care Domnul ne-o dă să o ducem împreună în taina căsătoriei, spre mântuirea noastră.
Iubirea e catalizatorul care te trage mereu către autodepăşire, către jertfirea eu-lui. E un dar cu care Dumnezeu ne „ispiteşte” mereu să ne omorâm firea, ego-ul, patimile, care constatăm că stau între noi şi celălalt.

Iar comentariile care s-au strâns până acum le găsesc foarte bine-venite, cu atât mai mult cu cât reflectă o experienţă de viaţă. Mi se pare foarte important să trăim şi să aplicăm în viaţa de zi-cu-zi Evanghelia, iar încercările de a o aplica sau nu sunt la tot pasul. Fiecare clipă pe care o trăim, fiecare cuvânt pe care i-l spunem celuilalt poate fi o mărturisire sau o lepădare de Hristos. Dar este foarte important cum facem această mărturisire.

O greşeală pe care o facem foarte frecvent este să considerăm că noi suntem „cei buni”, iar pe celălalt îl considerăm inferior duhovniceşte, motiv pentru care ne auto-victimizăm (eventual văzându-ne şi cu nişte cununi muceniceşti pe creştet). Nu de puţine ori ne înşelăm în această privinţă.

N-aş vrea ca cineva să se sperie de cele scrise, ci să se pregătească pentru luptă grea (da, cu sine însuşi, pe sine să se învingă), pentru că aşa e viaţa în Hristos, fie că o duci în mânăstire, fie în familie.

[glykys]

"Pocainta" si "nevointele" nu se fac dupa cum ne flutura noua prin cap, pentru ca altfel dauneaza si devin prilej de mandrie ba chiar de smintire a altora. Devin un scop in sine, un scop egoist, cand tu te rogi si al din jur moare de foame si e trist din cauza ta. Cand tu vrei sa te imbunatatesti, desi tara arde in jurul tau si in loc sa arunci galeti de apa, stai sa zici rugaciuni, inseamna ca problema nu e cu focul care se inteteste, ci e cu tine.

Ce faci tu nu e bine si o faci pe spezele copiilor si ale nevestei tale!
Atunci cand il iubesti pe Dumnezeu, nu poti face abstractie de oameni. Nu ii vezi piedici in calea mantuirii si a nevoirii tale, ci te nevoiesti pentru ei, te jertfesti pentru ei. Tu deocamdata te jertfesti numai pentru tine, uitand de ceilalti. Si cand am uitat de ceilalti, se cheama ca am uitat de Dumnezeu, chiar daca ni se pare ca Il avem mereu in gura si in minte. Nu o sa te intrebe Dumnezeu cate rugaciuni, cate metanii ai facut si cata barba ti-ai lasat (auzi, de parca barba ar fi pavaza impotriva ispitelor. Crezi ca se sperie diavolul de barba ta si zice asta e cucernic, il las in pace?), ci cum ti-ai respectat juramintele la casatorie, cum ti-ai crescut copiii, ce ai facut cu darurile pe care ti le-ai dat.

Fireste, ce spun eu e valabil pentru mireni, pentru oamenii care au familie, care ar trebui sa isi caute desavarsiea in familie, nu in alta parte. Problema e ca citim prea multa literatura monastica si ne inchipuim ca vom atinge niste niveluri de sfintenie, in masura in care nu suntem capabili sa facem nici cele mai elementare lucruri crestinesti. Oare despre calcarea voii, despre ascultarea in familie, despre scopul casniciei nu am citit nicaieri?!

Trebuie un duhovnic care sa ne trezeasca la realitate si sa ne scoata fumurile din cap!

În prealabil postat de ioan cezar

O afirmatie pe care eu o consider demna de luat in seama. Cu totul de mare importanta imi pare.
Mult as vrea sa exemplific un pic, pornind de la aceasta afirmatie, ilustrind prin modul cum traim noi in familie acest aspect. Voi vorbi de fapt despre mine, deoarece nu i-am cerut ingaduinta sotiei sa vorbesc despre ea si nici nu se cuvine sa vorbesc in numele ei.

Primul lucru pe care tin sa-l spun este acesta: razboiul cu noi insine are un caracter aparte atunci cand suntem sot si/sau sotie, tata si mama. Anume, am descoperit ca e foarte important sa iau in calcul pe aproapele meu (omul din familie) cand port acest razboi (cand ma nevoiesc etc.). Pocainta mea nu poate fi rupta de nevoile membrilor familiei.
Iata exemple, situatii de viata pe care le-am trait cu durere, gresind mult:
a) Ma rog pana dupa miezul noptii, cu ravna; fac treaba buna, sunt multumit foarte, in sinea mea... Insa, cand intru in camera il gasesc pe Tudor cu ochii rosii de nesomn, rasfoind un Rahan... (al catelea oare?) Imediat ma supar, dau sa il cert, dar imi spune: "Te-am asteptat tati, mi-ai promis ca imi citesti o poveste inainte de culcare.." (Imi vine sa intru in pamant, realizez ca nevointa mea a fost rupta de nevoile copilului meu si ca mi-am incalcat promisiunea fata de el. Dau cu toata rugaciunea de pamant. Asa nu!, imi spun... Apoi il rog pe Tudor sa ma ierte si, dupa cateva vorbe de mangaiere, adormim imbratisati... M-a iertat puiul, tot el...)
b) Imi fac o lista de prioritati, un program de mers la slujbe, de spovedanie etc. Ma pun pe treaba. Totul merge brici. Apoi, intr-o seara, sotia imi aminteste ca aveam program de mers in parc cu copiii (a trebuit sa mearga tot ea, cu amandoi), ca trebuia sa cumpar pampers pentru Maria, ca avea nevoie de doua zile sa mearga o ora la jogging (ea practica jogging de vreo 15 ani), ca nu am fost la sedinta cu parintii la gradinita (a fost tot ea), etc. etc. Hopa! M-am rupt de familia mea si m-am nevoit frumos, dar am intrat in conflict cu rolul meu de tata si sot. Cum rezolv?
c) Descopar cateva lucruri neplacute despre mine insumi, ma tin la pocainta, devin treptat imbufnat, mohorat, ma inchid in mine, zi dupa zi... Incrancenat, caut sa ma indrept, in imaginatia mea... Sotia imi comunica bland: nu ai vrea sa iti tunzi un pic barba si parul, sa te ingrijesti cumva, ca ai un aspect cam neplacut, nici copiilor nu le place cum arati... Primul meu gest: ma infurii, sar ca ars... cum adica?, eu ma lupt aici cu toti dracii din mine si tu nu apreciezi de loc? Iti arde de barba si de par? etc. etc.... Ea se intristeaza, se inchide, ofteaza... Eu plec trintind usa... Unde sa merg? In bar sau in parc? In bar nu mai merg, slava Domnului, mai bine merg in parc si mai fac o ora de "Doamne, Iisuse...", zic eu victorios. Si vai, asta si fac! Apoi, efectul, totusi, al rugaciunii (!!!), ma intorc acasa si imi cer iertare. Eu am gresit, iarasi... Andra se inveseleste! Imi rad barba, plec la frizer. Doar Maria plange, speriata, cand ma intorc ras si tuns, spunindu-si probabil in mintea ei de bebelus: "Unde e tati al meu, barbosu...?"
d) Am nevoie de ajutorul sotiei, sa fie adica intelegatoare cu mine, sa ma sustina in lupta mea cu defectele mele. Si imi pare ca nu o face, dimpotriva, parca dinadins ma ispiteste... Asta ma face sa imi pierd cumpatul, sa o consider parca dusmana... Si ii reprosez multe... Ea se uita la mine ca la un nebun, eu vad asta si ma infurii... Scandalul e gata. De ce ma impiedici sa port razboiul meu sfant, care e pentru binele nostru, al copiilor blabla, blabla, baubaubau. Ea plange. Eu... ma infurii si mai tare. Din fericire, ma smulg si reusesc sa ajung la Sfantul Maslu. Apoi se indura Domnul si de Spovedanie. Vin acasa infrant si lamurit: iar am comis-o. Doamne, cat sunt de idiot! Cum oare ma suporta femeia si copiii mei?...

Si tot asa, fratilor si surorilor, tot asa...
Deci: razboiul cu noi insine risca sa devina jihad nebunesc cata vreme nu il integram cu intelepciune in contextul mai larg al nevoilor familiei noastre, unde suntem iubiti si unde invatam mereu, bob cu bob, sa iubim.

Dumnezeu sa ne dea intelepciune. Si duhovnic bun, multrabdator!... AMIN+

În prealabil postat de Annyta

Oarecum off-topic: voi v-ati casatori cu cineva necredincios? (In ipoteza ca noi facem parte dintre cei care suntem cel putin interesati sa fim credinciosi...) Sau cu cineva pe care nu-l iubiti si pe care de fapt nu prea il placeti, doar din considerentul de a nu ramane singur

Cred că cineva pe care nu-l iubeşti nu te poate izbăvi de singurătate. Iar dacă nici nu-l placi, cu atât mai mult. O căsătorie fără iubire e moartă de la început.