Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica ortodoxa > Biserica Ortodoxa Romana
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #931  
Vechi 30.12.2016, 01:21:45
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.976
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Copacel Vezi mesajul
unde. . . . .
:

Biserica Ortodoxă îngăduie, cu pogorământ, trei căsătorii. Biserica face acest lucru pentru a nu lăsa pe cei care au divorțat și trăiesc împreună, să viețuiască în păcat, fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Este de menționat faptul că doar prima cununie este Taină, a doua și a treia cununie sunt doar simple ierurgii. A patra căsătorie este oprită cu desăvârșire în Biserica Ortodoxă.

A doua căsătorie se oficiază în cazul în care cei doi miri au mai fost căsătoriți. În cazul în care unul dintre miri nu a mai fost căsătorit, se tine seama de rânduiala primei căsătorii.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)

Last edited by cristiboss56; 30.12.2016 at 05:26:42.
Reply With Quote
  #932  
Vechi 30.12.2016, 01:24:36
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.976
Implicit

Sa-l cautați pe Dumnezeu până ce se poate găsi”, zice Dumnezeiasca Scriptură (Isaia 58; Faptele Apostolilor 17, 27). Fiecare creștin care vrea să-și mântuiască sufletul său din munca veșnică și să se veselească cu îngerii și Sfinții în Împărăția Cerurilor, trebuie să caute pe Dumnezeu.

Toate, toate zidirile făcute de Dumnezeu, de la firicelul de iarbă până la stejarul, pluta și bradul се-și înalță vârfurile falnic către cer; de la grăuntele de nisip, până la munții cei mai uriași, ale căror frunți spintecă norii, înălțându-se către cer; de la viermii ce se târăsc în praf și muștele care abia se pot vedea cu ochiul liber și până la elefant, leu și vultur; soarele, luna și stelele ce aleargă cu o uimitoare iuțime în văzduh; toate, toate, îndeamnă pe om, coroana tuturor creaturilor, să caute pe Ziditorul lor, pe Dumnezeu.

(Protosinghel Nicodim Măndiță)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #933  
Vechi 30.12.2016, 01:26:19
Copacel Copacel is offline
Banned
 
Data înregistrării: 02.08.2015
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.142
Implicit

Citat:
În prealabil postat de cristiboss56 Vezi mesajul
Bre sa-i spui lui mata ai lu tactu , nesimtitule !
Lasa asta.Unde este molifta de divortz in molitfelnic ? Nu este.
De ce nu este molifta de divortz sau de "descununie" in molitfelnic ? zi bre
Reply With Quote
  #934  
Vechi 30.12.2016, 01:29:55
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.976
Implicit Între constiintă si nesimțire -Cuviosul Paisie

“ Constiinta este o simtire a duhului omenesc, subtire, luminoasa, care deosebeste binele de rau. Aceasta simtire deosebeste mai limpede binele de rau decat mintea.
Este mai greu sa amagesti constiinta decat mintea. Si cu mintea amagita, care e sprijinita de voia iubitoare de pacat, constiinta se razboieste indelung.
Constiinta este legea fireasca.
Constiinta l-a calauzit pe om pana la Legea scrisa . Omenirea cazuta si-a insusit treptat un fel nepotrivit de a gandi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine si rau: ratiunea cu nume mincinos
a impartasit nedreptatea sa constiintei. Legea scrisa a devenit un lucru de neaparata trebuinta pentru calauzirea spre adevarata cunostinta de Dumnezeu si spre lucrarea bineplacuta Lui.
Invatatura lui Hristos, pecetluita de Sfantul Botez, tamaduieste constiinta de viclenia cu care a molipsit pacatul (Evr. X, 22). Dupa ce ni s-a inapoiat, lucrarea cea dreapta a constiintei e sprijinita si inaltata de urmarea invataturii lui Hristos.
Starea de sanatate a constiintei si lucrarea ei cea dreapta sunt cu putinta numai in sanul Bisericii Ortodoxe, fiindca orice gand nedrept primit de om are inraurire asupra constiintei, abatand-o de la lucrarea ei cea dreapta.
Pacatele de buna voie intuneca, inabusa, adorm constiinta.
Orice pacat necuratit prin pocainta lasa o intiparire vatamatoare in constiinta.
Viata pacatoasa indelungata, aleasa in chip liber, omoara oarecum.
A omori constiinta este, de fapt, cu neputinta . Ea il va insoti pe om pana la infricosatul judet al lui Hristos: acolo il va da in vileag pe cel ce nu a ascultat-o.
Dupa talcuirea Sfintilor Parinti, [parasul] omului pomenit in Evanghelie (Mt. V, 25) este constiinta. Intocmai: ea este un vrajmas [ paras; martor al acuzarii, n.n.] fiindca se impotriveste oricarei intreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem.
Pastreaza pacea cu acest “paras” pe calea ta catre cer, in vremea vietii pamantesti, ca sa nu te parasca in vremea cand se va hotari soarta ta pentru vesnicie.
Spune Scriptura: Mantuieste din rele sufletul martorul credincios (Pilde XIV, 26). Martorul credincios este constiinta nespurcata: ea izbaveste sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de gresale pana va veni moartea si de muncile vesnice dupa moarte.
Precum taisul cutitului e ascutit de gresie, asa si constiinta e ascutita de Hristos: ea se lumineaza prin invatarea poruncilor evanghelice si se ascute prin plinirea lor.
Constiinta luminata si ascutita de Evanghelie arata omului, cu de-amanuntul si deslusit, toate gresalele lui, pana si cele mai marunte.
Nu fa silnicie [parasului] tau – constiinta: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovniceasca; pacatul te va robi si te va lega. Se tanguie Proorocul, in numele Domnului, pentru cei ce isi calca in picioare constiinta, ce isi intind curse lorusi: Asuprit-a Efraim pe vrajmasul sau si a calcat judecata, ca a inceput a merge dupa desertaciuni (Osie V, 11).
Taisul constiintei e foarte gingas: el trebuie pazit mereu. El e pazit atunci cand omul plineste toate cerintele constiintei si spala calcarea fie din neputinta, fie din nepasare, a oricarei dintre aceste cerinte prin lacrimi de pocainta.
Sa nu socoti cu privire la nici un pacat ca e de mica insemnatate: orice pacat e o calcare a Legii lui Dumnezeu, impotrivire fata de voia lui Dumnezeu, calcare in picioare a constiintei.
De la parutele fleacuri, de la pacate neinsemnate la aratare, trecem treptat la caderi mari.
„Ce insemnatate are asta “. „Doar nu e un pacat mare! ” „Ce, asta e pacat!? ” „Asta nu e pacat! “. Astfel judeca cel nepasator fata de mantuirea sa atunci cand se hotaraste sa guste din roada pacatoasa oprita de Legea lui Dumnezeu . Intemeindu-se pe astfel de judecati neintemeiate, el nu conteneste a calca in picioare constiinta sa.
Taisul acesteia se toceste, lumina ei se innegureaza; in suflet se revarsa intunericul si frigul nepasarii si nesimtirii.
Nesimtirea devine in cele din urma starea obisnuita a sufletului. Sufletul este adesea multumit de ea; adesea o socoate stare placuta lui Dumnezeu, tihna a constiintei, in vreme ce ea este pierdere de catre suflet a simtirii pacatoseniei sale, pierdere a simtirii vietii harice, duhovnicesti, adormire si orbire a constiintei.
Intr-o astfel de stare de intunecare si nesimtire infricosata, feluritele pacate intra slobod in suflet, tocmindu-si in el barlog. Pacatele, invechindu-se in suflet, se preschimba in obiceiuri la fel de puternice ca si firea iar cateodata si mai puternice decat ea.
Obiceiurile pacatoase se numesc patimi . Omul nu baga de seama asta si este ferecat din toate partile, pe nesimtite, in lanturile pacatului, intrand in robia lui . Cel care, trecand in chip statornic cu vederea instiintarile constiintei, se lasa a cadea in robia pacatului, numai cu foarte mare osteneala, cu impreuna lucrarea unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate sa rupa lanturile acestei robii, sa biruie patimile care s-au prefacut, parca, in insusiri ale firii .
Preaiubite frate! Cu toata luarea aminte si ravna de care esti in stare sa iti pazesti constiinta.
Pazeste-ti constiinta fata de Dumnezeu: plineste toate poruncile dumnezeiesti, atat cele invederate tuturor, cat si cele nestiute de nimeni, vazute si stiute numai de Dumnezeu si de constiinta ta.
Pazeste-ti constiinta fata de aproapele : nu te multumi doar cu o purtare parut buna fata de aproapele! Sa ceri de la tine insuti ca sa fie multumita si constiinta ta de aceasta purtare. Ea va fi multumita atunci cand nu doar faptele, ci si inima ta vor fi in privinta aproapelui asa cum porunceste Evanghelia.
Pazeste-ti constiinta fata de lucruri, indepartandu-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepasare, amintindu-ti ca toate lucrurile de care te folosesti sunt zidiri ale lui Dumnezeu, daruri date de Dumnezeu omului.
Pazeste-ti constiinta fata de tine insuti . Nu uita ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ca esti dator sa infatisezi acest chip, intru curatie si sfintenie, lui Dumnezeu Insusi.
Vai, vai! Vai si amar va fi daca Domnul nu va recunoaste chipul Sau, nu va gasi in el nici o asemanare cu Sine. El va rosti infricosata osanda: Nu va cunosc pe voi (Mt. XXV, 12).
Chipul netrebnicit va fi aruncat in vapaia nestinsa a gheenei.
Nesfarsita bucurie va cuprinde acel suflet la care cautand Domnul, va recunoaste in el asemanarea cu Sine, va vedea in el frumusetea pe care El, in nesfarsita Sa bunatate, a impropriat-o lui atunci cand l-a zidit, pe care a refacut-o si a inmultit-o atunci cand l-a rascumparat, pe care i-a poruncit sa o pazeasca intreaga intru neprihanire prin indepartarea de tot pacatul, prin pazirea tuturor poruncilor evanghelice.
Netacutul, nepartinitorul paznic si aducator aminte al acestei indepartari si paziri e constiinta. Amin”.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #935  
Vechi 30.12.2016, 01:33:40
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.976
Implicit Dracul face injecții cu nesimțire

A m spus unor medici cu care discutam despre anestezia pe care o fac la operații: „ Anestezia celui viclean are consecințe neplăcute asupra omului, în timp ce aceea pe care o faceți dumneavoastră ajută ”.
Anestezia diavolului este otrava pe care o aruncă șarpele peste păsări sau peste iepurași ca să-i paralizeze și să-i înghită fără a se putea împotrivi. Diavolul, atunci când vrea să lupte un om, trimite mai întâi un drăcușor „anestezist” ca să-l facă pe om nesimțit, după care merge el însuși și-l ciupește, adică face din el orice vrea... Dar înainte merge „anestezistul”. Ne face injecție cu nesimțire și astfel uităm de grija mântuirii. Iată, noi, monahii, am făgăduit să facem răbdare atunci când vom fi ocărâți, batjocoriți, dar în cele din urmă, de multe ori, ispita ne zăpăcește și facem cele potrivnice celor făgăduite. Altfel începem și altfel sfârșim. Pentru altceva am pornit să mergem, dar în altă parte mergem. Nu luăm aminte.
( Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, Vol. II, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 120)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #936  
Vechi 30.12.2016, 01:38:21
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.976
Implicit Rafail Noica -Nesimțirea duhovnicească ( 1)

Vorbiți-ne puțin despre ne-simțirea duhovnicească.
– Ne-simțirea duhovnicească poate să fie un răspuns la întrebarile: „ Ce este moartea?”, “De care moarte ne-a izbăvit Hristos? ” . Cadavrul este nesimțitor. Așa, și când duhul nostru este nesimțitor la cele ale harului, în măsura aia suntem morți. Și de această moarte ne-a izbăvit Hristos, că nu ținând preceptele legii putem învia dintru ne-simțire întru simțire, ci cum zice Sfântul Pavel, prin credința propovăduirii, auzind cuvântul propovăduirii, al bunei-vestiri a Împărăției. Dacă acel cuvânt este vrednic, sau, poate, chiar nevrednic fiind, dacă Dumnezeu binevoiește prin el să insufle vreun suflet sau mai multe,
insuflarea pe care-o primim este un început de înviere . Întorcându-ne către Biserică, dacă începem să vedem lucrarea și puterea Tainelor, de multe ori, prin spovedanie, prin Împărtășanie
– când trăiești pe viu, pe pielea ta, curățirea, învierea pe care o trăiești – începi din ce în ce mai mult – și asta ar fi cultura filocalică –
să devii din ce în ce mai simțitor: astăzi simți câteva, mâine, în principiu, ar trebui să simți mai multe
.
Paradoxal, noi trecem, dupa o primă fază a învierii , printr-o a doua fază – pe care părintele Sofronie o numea a harului – dar această a doua perioadă este o perioadă în care trăim tocmai pierderea acestei simțiri, ne retrezim așa cum am fost la început, am pierdut insuflarea și înțelegerile pe care le-am avut , și perioada aceasta a doua a nevoinței noastre este cea mai lungă
. Dar nici asta nu este o perioadă tragică – adică tragică [dramatica] este, dar nu este menită spre tragedie și nu este cazul să deznădăjduim, ci a doua perioadă , în care avem deja experiența vieții, adică a simțirii duhovnicești, în măsura în care, amintindu-ne de experiența harului, lucrăm pe acele linii , încercăm să trăim credincioși acelei experiențe, această a doua perioadă este o călătorie spre a însuși nu numai experiența pe care am primit-o cu acest prim har, dar mult mai mult și mult mai desăvârșit . Părintele Sofronie zicea că primul har este ca o “mamonă nedreaptă“. Ne-a dat Dumnezeu “pe nedrept” [nota noastra: fara sa meritam, in mod gratuit – cf. Luca 16, 1-12, Parabola iconomului nedrept ], El știe de ce și cum și cum s-a putut, ne-a dat o experiență a vieții pe care “pe nedrept” am primit-o, că nici n-am putut s-o păstrăm . Dar acum cultivăm ceea ce, în a treia fază, va fi același har, dar înmulțit, îmbogățit, iar de data aceasta însăși firea noastră, de neîndepărtat în vecii vecilor.
Așa că ne-simțirea duhovnicească este acea
moarte din care nu paza preceptelor legii ne-a înviat, ci Hristos prin lucrarea Lui
și prin puterea pe care a dat-o cuvântului propovăduirii , mai ales după Învierea din mormânt – cum vedem în cazul lui Luca și Cleopa, că “ ardeau inimile lor”
– și a desăvârșit-o cu șederea de-a dreapta Tatălui și, deci, acel început de înviere care, trecând prin toate fazele cele mai minunate și cele mai paradoxale, ne duce la învierea finală – care este harul dobândit de noi printr-o viață de multă trudă și răbdare, și rugăciune, când acest har va fi însăși firea noastră. Si – zicea părintele Sofronie – [ca aceasta este] firea noastră primă , deși o dobândim cronologic ca a doua. Însă, calitativ, prima noastră fire, de acum de nestrămutat în veci.
– Vă rugăm să ne vorbiți despre cele cinci simțuri duhovnicești.
– Nu știu unde, la care Părinți, am citit cândva că îndărătul acestor cinci simțuri trupești sunt cinci simțuri duhovnicești. Și mai ziceam pe undeva că, așa cum am înțeles că primul simț care se dezvoltă în prunc, înainte de naștere, este auzul și că, prin auz, fătul din pântecele maicii se obișnuiește să deslușească glasul tatălui, al mamei, al altora, și, când se naște, îi recunoaște după auz, așa și în cultura filocalică
ascultarea este nu o disciplină, cum este în armată sau în orice instituție omenească, ci este cu precădere cultivarea acestui auz duhovnicesc .
În ascultare noi căutăm voia lui Dumnezeu. Dacă vreți, căutăm glasul Bunului Păstor, ca să luăm capitolul 10 din Evanghelia Sfântului Ioan, unde spune Mântuitorul că Oile mele glasul Meu aud și-Mi urmează Mie. Deci învățăm să auzim glasul lui Dumnezeu , voia lui Dumnezeu prin toată lucrarea duhovniciei.
Deci ascultarea trebuie să devină o Taină a Bisericii. Să nu reducem Tainele Bisericii la șapte, fie că cele șapte sunt de căpătâi. Dar și ascultarea și multe alte elemente, orice legătură între Dumnezeu și om sau, să zicem, între om și Dumnezeu, este o Taină
. Și ascultarea trebuie să fie la nivel de Taină , unde omul urmează glasului Bunului Păstor, glasul care, la început, ne-a zis: Dar din pomul acela nu veți mânca, fiindcă, atunci când veți mânca, cu siguranță veți muri
. Și să ascultăm glasul acela până când el ne va îngădui, dacă e cazul, să mâncăm din acel pom, fiindcă ni s-a copt înțelegerea, sau unde ne va duce.
La fel și cu vederea. Avem multe pilde de părinți moderni acum, ca părintele Porfirie . Toate cărțile care s-au scris și s-au tradus în română vorbesc de vederea lui duhovnicească. Și el ne arată mai desăvârșit decât mulți alți sfinți moderni că
vederea asta e o realitate. În ultima fază a vieții lui orbise din cauza cancerului, dar el, totuși, vedea și mult mai deslușit decât poți vedea prin ochiul și nervul optic și toate astea.
Sfântul Siluan zice că harul se deslușește prin gust: simți gustul prezenței lui Dumnezeu și gustul vrăjmașului.
Prin experiență, dacă ai avut experiența harului lui Dumnezeu și a înșelăciunii diabolice, acum deslușești prin gust . Iar gustul e foarte aproape de miros , există un miros al harului și un miros al vrăjmașului.
Mai există și un pipăit, când simți prezența lui Dumnezeu. Ce înseamnă că simți? Oare nu ăsta este un pipăit duhovnicesc?
Deci în câteva cuvinte putem vorbi despre cele cinci simțuri duhovnicești . Astea trebuie să se dezvolte cât mai mult înainte de experiența mormântului sau înainte de sfârșitul vieții noastre pe pământ, în orice fel va fi, ca, așa cum la naștere, ca prunc, am fost destul de desăvârșiți ca făt în pântecele maicii ca să supraviețuim aici, ba și să creștem, să ne dezvoltăm, așa și ceva se va întâmpla după moarte.
Părintele Sofronie spunea: “Pocăința noastră nu se poate termina pe pământul ăsta ” , că pocăința, adaug eu, departe de a fi doar un moment foarte parțial de întoarcere morală, de la imoralitate la moralitate sau așa ceva , pocăința este dinamica vieții veșnice care lucrează în noi. Și, spune părintele Sofronie, sfârșitul pocăinței este când am ajuns la deplinătatea vieții dumnezeiești în noi, măsura bărbatului desăvârșit în noi, a lui Hristos în noi
. Or asta, zice el, pe pământ nu se poate împlini, numai în veșnicie, deci și în veșnicie va fi o creștere , dacă avem destulă desăvârșire pruncească, ca să putem în primul rând supraviețui acolo cum am supraviețuit aici, ca să putem și acolo crește până la desăvârșire. Cum va fi aia, vedea-vom, da Domnul să vedem.
– Cum putem afla care este voia lui Dumnezeu cu noi, atunci când ne aflăm la o cotitură în viață?
– Se leagă de o întrebare de la ultima noastră cuvântare aici, împreună, când m-a întrebat cineva ce înseamnă ce-am zis eu cândva, că
toate încep în nevăzut. Aveam în vedere rugăciunea. Deci, zic, iarăși începem cu „Doamne…”. Orișiunde ești, în orice clipă, la orice cotitură, începi cu „Doamne… ” și-L întrebi pe Dumnezeu și Domnul să călăuzească mai departe .
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #937  
Vechi 30.12.2016, 01:41:47
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.976
Implicit continuare ( 2 )

[…] De la cădere încoace, văd o sfâșiere: pot să voiesc ceva pătimaș, care nu face parte din voia lui Dumnezeu și, cum zice Hristos, cela ce nu adună cu Mine, risipește . Și ca să nu risc s-o iau razna, pe o voie care mi se pare bună, verific voința mea, să zicem cu duhovnicul, asta e una din căi, ca să văd dacă e în armonie cu voința lui Dumnezeu, adică dacă e Dumnezeu care voiește în mine sau dacă este o voință… Eu vreau drept, eu vreau să trăiesc, asta vrea și Dumnezeu, dar eu nu știu întotdeauna unde să aflu ceea ce voiesc eu și aici se poate întâmpla o dezbinare și atunci eu vreau să trăiesc, dar, Doamne, ce vreau eu mă va duce unde voi afla viața sau este o rătăcire? Și așa, știind că în păcatul în care trăim, putem să voim diferit de Dumnezeu – și de multe ori o facem – căutăm, dacă Dumnezeu binecuvântează ce vreau eu, adică dacă și El voiește.
Aici aș vrea să zic eu cuvânt despre tăierea voii.
Se trăiește adesea foarte greșit lucrul acesta, ori la nivel disciplinar, ori la nivel sinucigaș. Nu voia mea trebuie s-o tai, că asta ar fi un fel de sinucidere, ci voia mea pătimașă trebuie s-o tai!
Ce este patima? Așa cum buba cancerului face parte din trupul meu, dar nu este trupul meu, așa și patima, deși [pare ca] face parte integrantă din ființa mea, în realitatea dumnezeiască nu este. Pe aia trebuie s-o tăiem cu bisturiul.
Acum întrebarea zice: cum putem ști…? Este imposibil să răspundem în amănunt, fiindcă de fiecare dată, în fiecare viață, în fiecare împrejurare, este o altă experiență. Dar sunt niște lucruri comune tuturor experiențelor. Să luăm momentul de după , când ai hotărât hotărârea cea dreaptă: dacă este de la Dumnezeu întotdeauna vine ca o lumină, ca o ușurare, poate ai trecut un prag greu de trecut, o frică, poate chiar o teroare oarecare, dar, trecând, cum zicea și părintele Sofronie, focul în care ai intrat, în loc să te ardă, te răcorește. Că
asta e caracteristica focului mistuitor, care este Dumnezeu. Te răcorește. Și simți că ăsta este adevărul, simți că te-ai împlinit.
Nu știu, sunt multe posibile mărturii ale alegerii drepte, care vin pe liniile alea, hai să luăm de la Galateni, că cele ale lui Dumnezeu sunt pace, dragoste, bucurie, îndelungă-răbdare…
Multe dintre acestea sau lumea acestor lucruri începe să fie prezentă în tine.
Problema, care cred că este de unde izvorăște întrebarea, este: cum să fac să ajung acolo, să găsesc calea cea bună, mai ales dacă mă angajez pe căi de unde n-o să fie întoarcere? Și aici zic așa: formulă nu există, dar ceva mult mai presus și mai prețios decât o formulă este, iarăși, acest “Doamne…”
Și zic așa: roagă-te lui Dumnezeu în multe feluri și în multe împrejurări ale vieții tale, ori în singurătatea ta, ori în slujbele bisericești, profiți de rugăciunea celor care te înconjoară ca să îți iei avânt… Și când simți momentul – una dintre căi este asta, cea clasică – când simți că a venit momentul du-te la duhovnic, și du-te cu rugăciunea asta. Când te duci la duhovnic să afli voia lui Dumnezeu, să nu te desparți de legătura cu Dumnezeu ca să vorbești cu duhovnicul ca cu un om.
Și ni se zice: atenție nouă, duhovnicilor, nici noi să nu dăm un cuvânt din înțelepciunea noastră sau înțelegerea sau educația noastră teologică sau nici măcar din experiența vieții noastre . La o adică, să facem tabula rasa de toate astea, adică să le dăm deoparte, ca să aflăm în rugăciune voia lui Dumnezeu pentru om. Asta e o mare cultură, iar, cum zice Sfântul Siluan, dacă nu începem să o facem – apropo, nu numai noi, duhovnicii, ci toți, ca să aflăm voia lui Dumnezeu – n-o să ajungem niciodată să o însușim. Deci
noi, duhovnicii, nu trebuie să căutăm cuvânt de la mine, ci cuvântul dumnezeiesc pentru acest suflet, care, uneori, poate să ni se pară paradoxal la început și Domnul să ne dea să-l deslușim.
Iar, tu, cel care asculți, și tu faci tabula rasa , mături total tot ce știi, ce-ai învățat, ce ești, și aici este tot un fel de tăiere a voii , ca să lași loc acelui glas . Amintiți-vă de Sfântul Prooroc Ilie, când s-a dus să se întâlnească cu Dumnezeu, întâi a fost un vânt mare, zicem noi uragan – nu uitați că vânt și duh se confundă în graiul ebraic și în greacă de multe ori, nu că se confundă, dar e același cuvânt – deci acel vânt era un oarecare duh care sfărâma stâncile, care zguduia munții, iar nu în vânt, nu în duhul ăla era Dumnezeu. După vânt, un cutremur; vai, ce impresionează pe om cutremurul, dar nu în cutremur era Dumnezeu. Și proorocul, prooroc fiind, nu s-a cutremurat de cutremur și nu s-a lăsat intimidat de acel duh și de toată urăgăneala lui. Și după cutremur, un foc, dar nici în foc nu era Dumnezeu. Iar după foc, adiere de glas subțire. Și în glasul ăla era Dumnezeu
. Și atunci s-a cutremurat proorocul. Și atunci și-a acoperit fața ca heruvimii din cer și a ieșit la intrarea peșterii, ca să se întâlnească cu Dumnezeul Cel atotputernic, Care a grăit proorocului în adiere de glas subțire
. Tăierea voii este să dăm la o parte uraganele, cutremurele și focurile voinței noastre pătimașe care bântuie, care urlă, care fac toată gălăgia asta, ca să putem auzi adiere de glas subțire, care este semnul Celui atotputernic . Adiere de glas subțire care vine cu căldură, cu duioșie, cu smerenie, cu tot ce însoțește dragostea lui Dumnezeu pentru făptura Lui iubită.
Și atunci în legătură cu Dumnezeu, conștient sau chiar rugându-te la același Doamne, te duci la duhovnic când simți că a venit vremea și-i ceri lui Dumnezeu ca duhovnicul să nu vorbească cuvânt omenesc, ca om, ci Domnul să-ți vorbească prin el. Și atunci, dacă asta ceri lui Dumnezeu, pregătește-te să primești primul cuvânt al duhovnicului. Și această noțiune de
prim cuvânt , ba chiar de prim gând, cum spunea Sfântul Serafim, că primea primul gând care-i venea ca de la Dumnezeu , asta este toată cultura filocalică: a prinde acel prim cuvânt . Deci tu, dacă vrei voia lui Dumnezeu, roagă-te și roagă-te. Continuând să te rogi lui „Doamne… ”, te duci la duhovnic și îi ceri, îi spui în câteva cuvinte problema, esențial , nu intra în amănunte
și așteaptă cuvântul pe care-l ceri încă de la Dumnezeu . Așa cum la telefon nu vorbești cu aparatul pe care-l ții în mână, ci cu altcineva, de la capătul celălalt al firului. Și așteaptă de la Dumnezeu. Și când duhovnicul îți spune cuvântul – iar tu, duhovnicule, să te rogi, ca nu prin neștiința sau din nebăgarea ta de seamă să piară un suflet pentru care Hristos Și-a dat sângele pe cruce; deci să te rogi ; și fie ca Dumnezeu să ne audă cuvintele astea ca rugăciune și să lucreze în noi și tu, cel care ceri, fii cu cea mai mare luare aminte la primul cuvânt și să știi că
Dumnezeu nu este o formulă sau un adevăr obiectiv, un obiect , ci este o Persoană Care Știe că dacă tu vei prinde primul cuvânt și-l vei ține, ți-l va da.
Câteodată, această Taină o trăim ca pe un fel de “kamikazism” , fiindcă parcă ne aruncăm într-un hău. Nu te tulbura și Domnul să te întărească. Cultivă, adică pregătește-te să primești acel prim cuvânt și îți spun lucrul ăsta: nu-l discuta cu duhovnicul, nu te împotrivi, nu-l discuta. Că ăsta este cuvântul tău. Este un dialog tainic între tine și Dumnezeu . Și nu duhovnicul tău îl va înțelege în principiu. Tu îl vei înțelege, e numai pentru tine. Ia-l și zi-i duhovnicului: „Blagosloviți, părinte!” și du-te și încearcă să-l trăiești. Chit că vii a doua oară la duhovnic și-i zici că nu l-ai înțeles sau cine știe ce, dar important e ca primul lucru pe care-l faci este să încerci să îl trăiești sub o formă sau alta, fiindcă ăsta este cuvântul tău, și ori îl înțelegi într-o măsură, ori îl vei înțelege făcându-l, în principiu.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #938  
Vechi 30.12.2016, 01:44:51
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.976
Implicit ( 3 )

Încă un chip al ascultării este [in pilda cu] cei zece leproși, care au primit un cuvânt care, în sine, nu avea niciun sens: Duceți-vă și vă arătați preotului ! Dar leproșii se arătau preotului dacă se însănătoșeau, ca preotul să-i pronunțe curați și să vină înapoi în societate. Dar, leproși fiind, ce puteau să caute la preot? Dar ei, primind fără să discute cuvântul, primul cuvânt al Acestui mare făcător de minuni și prooroc și cine era Acest Nazarinean sau ce-or fi știut ei despre Hristos, au primit cuvântul, s-au întors și s-au dus către preot. Făcând acest cuvânt, au intrat în razele energiilor dumnezeiești, care bineînțeles că imediat i-au vindecat.
Și asta este ceva din taina ascultării . Ascultarea ca Taină, nu ca disciplină , ascultarea ca închegare a unei legături între tine, personal, cu personal Dumnezeu, prin duhovnicul tău. Și așa că, dacă vrei negreșit să faci o alegere dreaptă într-o răscruce a vieții, încearcă pe calea aceasta și, dacă într-o altă modalitate decât ce am descris eu acum îți va răspunde Dumnezeu căutării tale, să știi că esențialul este de a primi voia lui Dumnezeu, pentru care uneori este important să dăm la o parte tot ce știm, pentru ca să-L lăsăm pe acest Doamne cu glasul Lui blând ca o adiere de vânt subțire să ne poată vorbi și noi să auzim nestingheriți de răcnetele patimilor care vuiesc.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #939  
Vechi 30.12.2016, 01:50:14
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.976
Implicit Rafail Noica : Nici nu ne dăm seama cât trăim din închipuire !

Zice omul ca “mi-a venit un gand”: ce-nseamna – ganditi-va toti – ce inseamna: “Mi-a venit un gand”? … De unde? Ce este acest gand care mi-a venit? Parintele Sofronie tot asa spune undeva…
fiecare gand este un duh. Astea care ne-au venit…. Avem si noi ganduri, si noi suntem duh, dar gandurile noastre sunt mai asa… mai socoteli de-ale noastre, dar cand iti vine un gand, o idee, o viziune cateodata, asta-i un duh, daca duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viata , daca un gand care-ti vine te deznadajduieste sau iti provoaca necredinta, sau te zgaltaie intr-un fel sau altul din asezarea ta,
intr-o panica sau o groaza fara iesire sau intr-un intuneric, gandul asta era de la un duh strain lui Dumneze u, duh ucigas .
Si daca vreti, testul filocalic, discernamantul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine: nu ce-mi propune gandul, ci ce efect are asupra sufletului meu . Noi nu suntem obisnuiti cu asta – ne vine un gand si noi suntem obisnuiti din copilaria noastra, din scolirea noastra, sa macinam cu gandul nostru tot ce ne vine. Daca o sa vedem odata, – si-o sa vedem odata… – cate ganduri dracesti n-am macinat noi in vremea noastra, cred c-o sa ne uimim cum a reusit Dumnezeu sa ne tina in viata, pentru ca fiecare din alea pe care le-am macinat cu gandul nostru, fara sa stim originea gandului, dar macinand materia gandului – care daca este draceasca este neaparat deznadajduitoare si mortala, in multe, multe feluri. Cand o sa vedem cum ne-a pazit Dumnezeu, cred c-o sa ramanem intr-adevar uimiti. Parte din cultura filocalica, o parte, cea mai importanta, duhovnicia, este nu analiza materiei gandurilor, ci prin rugaciune, a dibui originea gandului. Iar acuma, incep sa ma departez de la intrebare si poate asteptam pe cealalta… dar am vrut sa va impartasesc si lucrul asta – important e sa stiti originea gandului si tot ce e de la Dumnezeu, gandul Dumnezeiesc vine intotdeauna c-o oarecare pace, chiar daca este un gand care te osandeste, iti da ori o pace, ori o nadejde, ori ceva prin care te mantuiesti. Gandurile, cele pe care trebuie sa le dispretuim zic, nu se infricoseaza de ele, sunt ganduri care ne aduc frica, intuneric, necredinta, indoielnicie din aia care te “panicheaza”, te terorizeaza, toate astea daca le depistati si mai ales duhovnicii, daca prin rugaciune le depistati, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispret. Lumea intunericului nu trebuie sa fie lumea care ne infricoseaza, fiindca Dumnezeu este prea atotputernic, dar trebuie sa fie o lume cu care n-avem nimic de-a face – dispret total .
– Sfintii Parinti, mai ales Sfantul Ignatie Briancianinov , ne marturiseste ca, in zilele noastre, isihasmul nu mai are aceeasi intensitate duhovniceasca. Daca un isihast nu are pe batranul sau aproape, cum se poate indrepta atunci cand a cazut si cum intelege ca a facut aceasta? Considerati ca in zilele actuale se mai poate vorbi despre un isihasm? Oare isihastul mai traieste cu aceeasi intensitate impartasirea Dumnezeiasca? Si se mai ridica la nivelul vietuirii crestine din primele secole?
– O sa va raspund iar pe linia “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!”
Partea intai… “Tine-ti mintea in iad”: nu, nu se mai poate. Daca in vremea lui Brancianinov, acum 150 de ani, spunea asa, astazi avem 150 de ani de pacate mult mai mari: doua razboaie mondiale – parintele Sofronie spunea fratricide mondiale – prima oara in istoria unui razboi mondial in 1914, si un al doilea razboi mondial, spunea ca dupa primul razboi mondial, s-a ridicat de pe pamant pacea pe care o cunoscuse, acest simt al asezarii lumii, care era . El avea 18 ani la razboiul mondial, nu era un pusti, era constient de viata deja, si zice ca s-a ridicat pacea asta si deznadejdea s-a asternut peste lumea intreaga. Cand a auzit cuvantul Sfantului Siluan: “ Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui… ” a simtit cu putere ca a fost un cuvant dat de Dumnezeu catre lumea noastra in deznadejde. Zice[a ca] el fugise din Rusia, se refugiase in Franta, zice[a asa]: “si am intrat, si am luat cunostinta cu o Franta triumfala, dupa razboi. Deznadejdea care marca acest triumf, aceasta Franta triumfala, era cutremuratoare“.
Dupa al doilea razboi mondial, zice ca atmosfera in lume a fost si mai rea si ne spunea ca daca vine un al treilea razboi mondial, credinta insasi va fi cu neputinta. Si a venit perestroika, si razboiul care se pregatea n-a venit. Dar in razboi mondial suntem, intr-un fel sau altul, de la al doilea, pana astazi. Si ziceam si eu ca nu ne mai ingaduie lumea postmoderna, conditiile materiale pentru a continua aceasta cultura filocalica. Si mai putem zice multe si le rezum cu cuvantul:
“Tine-ti mintea in iad” . De ce tine-ti ? Asta-i realitatea. Nu trebuie sa incercam s-o vedem altfel, sa nadajduim in vane idealuri. Asta-i realitatea. Dar si “nu deznadajdui” . Alte cai, alta mantuire, foarte paradoxala sau mantuiri paradoxale va da Dumnezeu astazi. Ca eu inteleg lucrul asta: daca Dumnezeu ingaduie ca lumea, oricat de tragica este, sa devina si mai tragica, inseamna ca inca Dumnezeu mantuieste, ca omul se mai poate mantui.
Hristos a spus, si-L parafrazez putin, Il parafrazez zicand: “Atunci cand lumea nu se va mai putea mantui, atunci se va sfarsi istoria.” El zice putin altfel, cititi in capitolul 13 de la Sf. Ev. Marcu sau 24 in Sf. Ev. Matei. Putem zice ca niciun suflet nu se va mai putea mantui, si nu fiindca Dumnezeu nu poate mantui, dar incep sa intrevad conditii in care omul, noi, suntem asa
formatati – pentru cei care cunosc “calculatorica” – nu suntem formati, ci formatati asa incat Dumnezeu nu mai are acces la noi .
Dumnezeu vorbeste si omul nu mai intelege; si vedeti lucrul asta daca cititi Apocalipsa.
Dar Dumnezeu intotdeauna are mantuire, si cata vreme este cu putinta mantuirea, de acum incolo sa stiti ca mantuirea este paradoxala. Am primit multe scrisori in care vad multa mantuire in suflete deznadajduite si nu pot sa fac nimica. Nu pot nici sa raspund, nici… decat sa ma rog Domnului si, cateodata, nici nu mai stiu ce sa zic, dar: “fie Doamne destul pentru acele suflete,
si toate celelalte care sufera asemenea “.
Nu e nevoie de deznadejde . Dumnezeu – spuneam cuiva, candva – Dumnezeu nu va birui lumea, si cand a inceput sa se panicheze [am adaugat]: a biruit-o deja, nu mai are nevoie s-o biruiasca. Dar sunt forme paradoxale, si aceste forme… Am crampeie de viziune asa, mental vorbind, pentru ca eu nu sunt vizionar – nici in sensul bun, dar nici in sensul ratacit al cuvantului – dar vedeti, eu n-am mintit, am crampeie de viziune, de lucruri marete pe care le face Dumnezeu in lumea noastra, poate mai marete decat oricand. De ce? Pai va spun intr-o lume, in care pacatul nu numai ca se ingaduieste dar se propovaduieste , libertatea e pana la orice dezlantuire demoniaca si asa mai departe. Este o lume a libertatii unde si noi avem libertatea sa mergem poate mai departe decat Parintii nostri catre Dumnezeu. Zic asta in baza Apocalipsei care zice in capitolul 22:
Cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, cine lucreaza dreptatea mai lucreze dreptatea, cine sfinteste mai sfinteasca-se .
Deci cuvantul lui Dumnezeu, da aceasta libertate
si pacatului, dar si dreptatii; si daca da cuvantul atotputernic dumnezeiesc libertate dreptatii, inseamna ca mantuirea se poate, dar in conditii mult mai paradoxale, dar dupa proocirile Parintilor, poate mult mai mari. Ca zic mai multe poorociri din veacul al patrulea, al cincilea, al saselea: “ce vor face cei care vin dupa noi?” Si spun Parintii ca cei care vor veni la sfarsit vor fi mai mari decat noi si decat cei (ai nostri) care inviau mortii. Si tocmai fiindca conditiile sunt mai neprielnice . Si eu am observat un lucru si in viata mea, ca [atunci cand] toate merg bine, ca ti-e bine, ti-e comod, dar Dumnezeu nu mai exista, adica poti sa socotesti ca nu mai…, ti se pare ca…, adica dupa cauza si efect, adica, am facut aia si aia si toate merg pe roate, toate merg bine mersi , si ne descurcam acuma si fara Dumnezeu.
Cand conditiile sunt asa de tragice, cand nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut si o nadejde deznadajduita ca poate Cineva acolo sus sa m-auda, atunci incepe sa se manifeste si puterea lui Dumnezeu.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #940  
Vechi 30.12.2016, 01:54:01
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.976
Implicit continuare ( 2 )

O monahie din Beirut, ortodoxa, imi povestea ca atunci cand a fost razboiul cu Saddam Hussein, in noaptea Pastilor, erau in plin razboi in Beirut, si nu stiau daca aveau sa poata sluji noaptea Pastilor sau nu, si s-au hotarat ortodocsii sa slujeasca noaptea Pastilor. Si mi-a zis ca-n orice clipa putea sa-nceapa razboiul, putea sa cada o bomba de pe nu stiu unde, o ghiulea, obuz sau mai stiu eu ce, dar n-a cazut si au slujit noaptea Pastilor, in nadejdea Invierii, si in frica bombardamentului si zicea ca: “niciodata n-am trait asa un simt al Invierii ca in noaptea aia!”. Si iarasi zic: in clipele cele mai cumplite, de-abia atuncea incepi sa traiesti mai desavarsit si prezenta acestui Dumnezeu, care, altfel, pare ca…nu exista.
– Televizorul este astazi unul din elementele principale ale societatii si vietii noastre. Aproape fiecare dintre noi, petrecem de la cateva minute pana la cateva ceasuri pe zi impreuna cu televizorul. Cum ne sfatuiti sa ne raportam la televizor? Cum ne poate influenta acesta viata noastra duhovniceasca? Cum putem explica uriasa atractie pe care o are asupra oamenilor? Se poate vorbi despre un efect aproape magic al imaginarului, al patrunderii noastre intr-o alta lume, decat cea reala?
-Da, se poate, si chiar asta si este… In ’55 cand a plecat in Anglia, mama englezoaica fiind, ca la [noi] nu existau televizoare in Romania si nici nu auzisem de asa ceva, si cand le-am vazut in vitrina, in Anglia nu stiam ce erau radiourile alea, care aveau chestia aia, ecranul, si cand am intrebat, chiar mama mi-a spus ca: “ asta-i un televizor. ” Dupa aia am vazut, si primele mele contacte cu televizorul i-am trait puterea hipnotica. Era o perioada cand programele in Anglia, erau inca putine, televizoarele erau alb-negru , si televizoarele la care aveam eu acces, aveau numai doua posturi: “aprins si stins” Comparativ cu bogatia pe care o aveti astazi… Si “aprins” fiind, trebuia sa vezi ceva acolo, si orele la care intr-o perioada eu puteam sa am acces la televizor, nu era niciun program care ar fi fost de vreun interes pentru mine. Eu as fi vrut sa vad un film cu cowboy sau mai stiu eu ce, dar era pentru mine plictisul cel mai desavarsit; dar nu puteam sa-mi desprind ochii de pe televizor. Si am inteles ca Dumnezeu mi-a dat o hotarare ca eu sa n-am in viata mea televizor, fiindca eu stiam slabiciunea mea: ca nu exista un drog cu care, daca m-as droga, as putea sa ma mai lepad de el, si-atuncea am hotarat sa n-am niciodata in viata mea televizor la mine in casa. M-a apucat asa o sfanta teama de el. Bineinteles ca asta as propovadui fiecaruia, dar nu-mi propun sa v-o propovaduiesc; dar ca are influenta asta se vede.
De cand a inceput televizorul sa intre in puterea lui, am vazut ca parintii, in Apus, au pierdut controlul asupra copiilor, copiii au fost educati de ce au vazut la televizor mult mai mult decat ce le spuneau in ureche parintii. Pentru ca la televizor traiesti; si intre un concept abstract pe care-l auzi in ureche si o traire pe care o ai in real – fie acest real si virtual – trairea biruieste.
Trairea, in Biserica noastra, era in slujbe si in rugaciuni: rugaciunea de chilie cum ii spune – rugaciunea ta, din odaia ta – si rugaciunea de obste, din Biserica, in Liturghie: si astea erau trairi, acolo nu esti spectator intr-o piesa de teatru, esti impreuna-slujitor, impreuna-rugator, cu preotul si cu toti ceilalti, daca traim drept aceasta cultura.
Televizorul inlocuieste toate lucrurile astea si ne propune, in general, o realitate, intr-o masura sau alta, virtuala. De ce zic “masura sau alta” ? Ori este un film care este, in general, o inchipuire, o virtualitate, dar nu o realitate, o imitatie a realitatii, ori chiar daca vesti [stiri] si lucruri dintr-astea, totusi una este s-o vezi pe ecran si alta daca esti acolo. La asta adaug si calculatorul; si
aceasta lume noua pe care ne-o aduce toata electronica asta, lumea virtualului, care ne desprinde din ce in ce mai mult de real – si asta este unul din motivele pentru care nu mai putem trai rugaciunea si realul, fiindca suntem tot mereu in inchipuirea noastra , in “gandirologia” noastra, din copilarie si prin multe forme, astazi inclusiv electronice, in virtual; si intr-un fel si pe Dumnezeu suntem obisnuiti daca nu-l vedem concret, sa-l re-legam la nivel virtual si nu mai credem in El.
Si iarasi asta face parte din partea intai a cuvantului: “Tine-ti mintea in iad” . Pentru mine toata electronica asta, acuma, dupa experienta unei vieti din perspectiva din care am incercat eu sa privesc viata, o gasesc ca pe un lucru cumplit… Dar evident ca toate lucrurile astea nu sunt decat un mijloc care s-ar putea intrebuinta pentru bine, si, intr-o masura, sunt programe minunate la televizor, care sunt foarte educative sau foarte inaltatoare, sau foarte nu-stiu-ce, dar s-ar putea intrebuinta deplin pentru bine, dar
realitatea vietii si a lumii noastre este ca se intrebuinteaza mult mai mult pentru rau . Aicea nu stiu ce sa va zic ca este scaparea, poate decat asta, revenirea la rugaciunea de care v-am spus. Cand vedeti orice vedeti, ziceti “Doamne” din cand in cand, mai rugati-va pentru napastuiti, mai rugati-va ca Dumnezeu sa va apere. Pana la urma, va spun si lucrul asta: orice experienta avem, fie prin carte, fie prin televizor, fie prin viata, este o experienta care, negativa, adica a pacatului sau pozitiva, in apropierea noastra de Dumnezeu poate deveni pozitiva si se poate intrebuinta la bine; si asta face parte din partea a doua a cuvantului – “si nu deznadajdui” .
Si precum vedeti: vorbeam de Maria Egipteanca. Dar de multe ori s-a vazut in perioada filocalica, mai ales, a bisericii, dar si inainte si dupa: ca uneori pacatosii cei mai mari – asa cum ii socotim noi, nu stiu cum vede Dumnezeu lucrurile – devin sfintii cei mai mari. Si, cumva, si cunostinta pacatului pe care o au de multe ori ii ajuta sa mearga mai repede si sa depaseasca pe cei care traiesc, care cultiva cunostintele cele bune; si aici este un paradox: nu ca am putea propovadui viata destrabalarii ca un mod de mantuire, dar iata ca Dumnezeu face ca si viata fiului risipitor, daca se intoarce fiul risipitor catre Dumnezeu, sa devina mantuire. In ce fel? Socotesc ca toti cunoasteti pilda fiului risipitor din Evanghelie, cand fiul risipitor vine acasa, ca s-a pocait, de faptul ca a risipit averile tatalui sau, mostenirea lui, pe pacatele lumii asteia, si vine inapoi la dragostea tatalui. Cine de acuma il va mai scoate, il va mai ademeni altundeva decat la dragostea tatalui? Ce alt pacat va putea sa-l pacaleasca si sa-l duca iarasi din casa tatalui? El are experienta asta si ramane acuma temeinic cu tatal. Fratele lui care a trait langa tatal – uite un paradox aicea – gelozeste pe fratele sau risipitor care a venit inapoi, pentru care tatal junghie acum de bucurie mielul cel ingrasat; si iata ca fiul care a trait in curatie si in dreptate se ispiteste intr-un fel in care nu s-a asteptat: de invidie, ca: “tata tu nu mi-ai dat niciodata macar un ied, dar cand vine fiul acesta al tau care ti-a risipit avutiile, acuma pentru el injunghii si vitelul cel ingrasat” . Si pare aici, noi vedem, ca fiul cel risipitor si pocait acuma este mantuit, ca sa zicem asa, acuma ramane statornic; de mantuirea celui care a trait bine inca nu suntem siguri.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare