SPOVEDANIA unui pacatos

[OvidiuO]

32. Crestinul desavarsit este plin de frica de Dumnezeu. Aceasta frica este evlavia sfanta a sufletului care simte pretutindeni prezenta lui Dumnezeu si care este uimit de maretia Lui, consternat de sfintenia si de dreptatea Lui. Acestea il retin pe crestin de la incalcarea poruncilor, incatusindu-i patimile si samavolnicia.

Dar eu nu am frica de Dumnezeu, nu am nici teama de a calca legea Domnului. Eu fac ceea ce imi poruncesc patimile si deprinderile rele. Si doar atentionari deosebite, cum ar fi bolile, lipsurile, nenorocirile, bataile, ma fac sa ma gandesc la Dumnezeu, dar si aceasta nu pentru mult timp.
Dupa ce trec problemele, ma indepartez din nou de Dumnezeu, savarsind faradelegi, deorece nu am frica de Dumnezeu in suflet. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta uitarea iertarilor pe care mi le-i daruit, samavolnicia mea si lipsa de evlavie in fata maretiei Tale, rugandu-Te sa-mi dai frica de Tine.

[OvidiuO]

33. Un crestin desavarsit are tendinta de a implini poruncile lui Dumnezeu si setea de a fi indreptat prin credinta in Mantuitorul, caci stie ca, dupa firea noastra, nu putem implini toate poruncile, iar daca le implinim, nu facem aceasta intotdeauna cu convingere.

Dar in mine este o tendinta continua de a incalca poruncile lui Dumnezeu si daca astept indreptare, aceasta se intampla doar atunci cand ma pregatesc de spovedanie, iar in celelalte zile pacatuiesc din nou. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si primeste-mi pocainta, ajutandu-ma sa pun inceput bun prin implinirea a trei, doua, sau macar a uneia dintre poruncile Tale, iar credinta in Mantuitorul mi-o intareste, ca sa ramana macar aceasta in mine, ca un vlastar al vietii crestine care, cu timpul, sa aduca roadele sale.

[OvidiuO]

34. Crestinul desavarsit are o lumina interioara care arata toate ascunzisurile inimii lui ajutandu-l sa-si cunoasca starea sufletului pentru desavarsirea continua. Aceasta este chibzuinta duhovniceasca care testeaza conformitatea cu poruncile divine si probeaza curatia gandurilor, a dorintelor, a inclinatiilor si a actiunilor si da o directie cat mai buna in viata crestinului Cu ajutorul acestei lumini, crestinul vede si stie daca, pe langa cele duhovnicesti, in el se aduna si cele trupesti sau nu, de exemplu: daca alturi de milostivire sau prietenie se adauga si dragostea necurata; daca pe langa ospitalitate se adauga si dorinta proprie de a se inveseli; daca pe langa chibzuinta se adauga viclenia; pe langa dreptate, cruzimea; pe langa smerenie, lipsa de dorinta in a sluji aproa¬pelui; pe langa speranta, lenevia; pe langa neprihanire, egoismul sau mania; pe langa marinimie, mandria; pe langa toate, vanitatea. Crestinul desavarsit stie toate acestea si se straduieste ca, pe cat este posibil, sa desparta cele duhovnicesti de cele trupesti, pentru ca sufletul sa-i fie curat si luminat. Cercetandu-se pe sine insusi, el stie ce il impinge cel mai mult catre o viata duhovniceasca: frica de nesfarsitele chinuri, nadejdea in fericirea vietii vesnice sau dragostea sincera Pentru Dumnezeu si bine. El stie acestea si, adunand virtutile ca pe niste ancore, trece cu bine de marea involburata a vietii, incredintand corabia sa Proniei lui Dumnezeu. Ispitindu-se pe sine, acesta stie de unde ii pot veni ispitele, ca niste furtuni: de la desfatarea trupului, de la iubirea de arginti sau de la mandrie, si dinainte indreapta panzele unde trebuie, ca sa nu pluteasca in furtuna pacatului. Cand la lumina judecatii interioare reiese ca pacea lui, ascultarea, modestia, milostivirea, umilinta nu sunt calitati naturale, ci dobandite prin efortul mintii, atunci el recunoaste smerit ca daca Dumnezeu nu l-ar fi creat astfel, atunci nu s-ar fi mantuit si, multumind Domnului pentru mila pe care i-o arata, pastreaza ceea ce i s-a dat in dar, facand toate lucrurile in starea in care l-a asezat Domnul. Dar cand reiese ca victoria asupra inclinatiilor rele a fost dobandita in urma unor eforturi extraordinare ale mintii si vointei si ca viata aspra a inceput in urma acestei victorii, atunci crestinul este foarte atent la tot ce i se intampla in viata mergand inainte pe calea credintei si a faptelor bune, temandu-se ca nu cumva, dupa atatea eforturi, sa cada din nou si sa ramana doar cu amintirea biruintei asupra pacatului.
O astfel de experienta interioara il face pe crestin mai ingaduitor fata de sufletele slabe care au drept bogatie doar credinta in ajutoarele Mantuito¬rului. Aceasta atentie pe care si-o acorda siesi, aceasta cunoastere de sine si testare a puterilor ii descopera starea sufletului.

Dar eu, din pacate, nu sunt atent cu mine insumi. Singura mea comoara este sufletul meu, dar si de acesta nu ma ingrijesc. Nici macar nu-i cunosc starea, nu stiu ca, daca sunt lenes in ce priveste faptele bune, inseamna ca, dupa cuvintele sfintilor, nu am in suflet frica de Dumnezeu si de aceea fac doar ceea ce vreau eu. Nu stiu ca inrairea inimii mele si inradacinarea in fapte rele isi au izvorul in indiferenta fata de ceea ce este dumnezeiesc, frumos, maret, fata de credinta si Biserica. Nu stiu ca iritabilitatea si incapatanarea mea isi au sursa in iubirea de sine. Nu meditez la viata mea si nu fac o socoteala zilnica a gandurilor, dorintelor si actiunilor mele. Daca as sti mai bine ca lipsurile, necazurile, nenorocirile sunt mai de folos sufletului meu decat fericirea continua, atunci nu as carti impotriva lui Dumnezeu, Care conduce cu un bici cu ghimpi; caci daca as fi fost fericit, nu as fi fost nici macar cum sunt acum. Daca as cunoaste mai bine necuratia sufletului meu, nu m-as mai lauda cu realizarile pe care le am. Dar eu nu ma cunosc. 0, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta ignoranta mea fata de mine insumi si Te rog: ajuta-ma cu harul Tau sa recunosc amestecul dintre duhovnicesc si trupesc in mine, sa deosebesc pornirile, sa prevad ispitele si sa ma feresc de acestea din timp, sa pastrez cele mai bune calitati naturale ale mele, sa dezradacinez pornirile si deprinderile rele si sa desavarsesc cele duhovnicesti dinauntrul meu.

[OvidiuO]

35. Pentru un crestin desavarsit, rugaciunea este unirea dulce cu Dumnezeu, exprimarea dragostei pentru El si a nadejdii in El, mangaierea in necazuri, intalnirea neputintei cu harul Sfantului Duh, chemarea sufletului din toate puterile ei: veniti sa ne inchinam Imparatului nostru Dumnezeu. Rugandu-se, acesta preamareste pe Dumnezeu, Ii multumeste pentru milele Sale, I se ofera in intregime si toate cate are, spune parerea de rau pe care o are pentru pacatele savarsite si in numele Mantuitorului, Ii cere iertare si toate cele bune si de folos pentru suflet, har luminator, pace lumii si unitatea credintei. Crestinul desavarsit se roaga cu speranta, iar in minutele de rugaciune sufletul lui arde si in aceasta ardere a rugaciunii, el are sapte cereri: sfinteasca-Se numele Tau ... faca-se voia Ta ... painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua ... iarta greselile noastre … nu ne duce pe noi m ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Aceste putine dar fnflacarate cereri sunt mai puternice decat multime de cuvinte, rostite rece, fara participarea inimii.
Daca va inalta trei rugaciuni catre Dumnezeu cu lacrimi sau cu inima zdrobita: "nu intoarce fata Ta de la mine si Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine ... inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele ... da-mi bucuria mantuirii Tale si cu Duh stapanitor ma intareste", atunci aceste rugaciuni vor fi mai eficace decat multe cuvinte rostite fara umilinta. Daca va Spune doua cuvinte: "Doamne, miluieste!", de cateva ori, cu credinta, dragoste, nadejde si umilinta atunci acestea, treptat, vor ajunge acolo unde neputinta omului intampina harul Domnului. Daca in timpul rugaciunii ii apar ganduri nechemate, amintiri nepoftite, visari aievea care sa-l ia prin surprindere, el nu se tulbura de acestea, ci va continua sa se roage cu putere mai mare, stiind ca doar ingerii nu se tulbura din contemplarea lui Dumnezeu. In ceasul de rugaciune, daca se va aprinde in el vreo simtire, parere de rau, multumire sau dedicarea sinelui voii lui Dumnezeu , el va tine in sine aceasta dorinta, repetand aceeasi rugaciune de mai multe ori, dupa care va incepe sa ceara altceva Domnului, caci o astfel de aprindere a simtirii arata prezenta Ingerului pazitor alaturi de el la rugaciune. Daca se plange Domnului stiind ca nu are nimic pe constiinta, atunci face acest lucru cu smerenie cerand mila pentru el si pentru cei care l-au nedreptatit. Daca cere pentru sine sau pentru altcineva vreun bine si Dumnezeu nu-l asculta, nu carteste si nu pierde nadejdea, stiind ca nu i-a fost auzita rugaciunea deoarece nu era la timpul potrivit sau nu era el vrednic sau cei pentru are se roaga ori pentru ca implinirea grabnica a rugaciunii ar fi putut duce la caderea sa sau a celui pentru care se roaga. Rugaciunea crestinului desavarsit corespunde starii sale duhovnicesti. Daca a gresit cu limba se roaga Domnului sa-i puna straja gurii. Daca si-a scuzat vreo slabiciune vreun pacat, atunci se roaga inf1acarat sa fie iertat de acestea. Daca este suparat, Ii spune Domnului sa-i ierte pe cei care i-au provocat suparare, caci nu stiu ce fac. Daca vrea sa faca ceva important, il roaga pe Dumnezeu sa-i dea intelepciunea care sta langa tronul Sau. Astfel se roaga crestinul desavarsit si rugaciunea il directioneaza in viata tot timpul.

Dar eu nici nu stiu bine ce este rugaciunea. Fac metanii, citesc diferite rugaciuni, multi psalmi dar ca si cum as fi mort, fara inflacararea inimii, din obisnuinta, si de aceea nu ma indrept. Amintirile sau visarile din timpul dedicat rugaciunii le retin in minte si incetez atunci a ma mai ruga. Toate sentimentele mele si cererile de rugaciune sunt trecatoare si pier ca niste nori. Ma pocaiesc lui Dumnezeu de pacatele mele, dar nici o lacrima nu curge din ochii mei. Ma plang Domnului de cineva, dar eu insumi nu-i pot ierta si nici nu vreau sa-I cer sa fie iertat. Astept bunurile cerute in rugaciune si, far a a rabda destul, cartesc ca un copil fara minte care nu intelege cauza refuzului parintesc. Fiindca nu ma cunosc bine pe mine insumi, nu pot sa ma rog pentru nevoile pe care le am. Sunt mandru si nu-L rog pe Dumnezeu sa-mi dea smerenie; sunt lenes in a face fapte bune si nu rog pe Domnul sa-mi dea frica de Dumnezeu; sunt senzual si nu ma indrept spre Man¬tuitorul; sunt bogat si nu cer Domnu¬lui bogatii duhovnicesti; sunt intunecat la minte si nu cer intelepciune; sunt crud si iritabil, dar nu cer bunatate de la Domnul.
0, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ma invata sa ma inchin Tie in duh si in adevar.
Dar eu, blestematul, ma rog rar; doar atunci cand boala ma baga in pat si cand ma trasneste fulgerul. Ca si cum nu as fi crestin, nu ma rog Domnului.
0, Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecusinteaza-ma sa incep a ma ruga macar cu rugaciunea "Tatal nostru" sau macar cu "Doamne, miluieste!".

[OvidiuO]

36 Crestinul desavarsit crede si marturiseste ca Dumnezeu cel Intreit si Unul a creat toate cele vazute si nevazute si conduce toate dupa legea firii si cea morala; ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumneseu celui Viu, este Mantuitorul tuturor oamenilor si modelul vietuirii sfinte; ca Duhul Sfant este datatorul celor duhovnicesti, fiecaruia dupa masura credintei sale. Crede si marturiseste asa cum invata Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostolica. Dar credinta lui este o putere vie, care produce in el evlavia si smerenia in fata maretiei lui Dumnezeu, ascultare fata de voia Lui, incredere in intelepciunea si bunatatea Lui, multumirea pentru toate bunatatile pe care i le da, unirea cu Hristos, imitarea vietii lui Hristos si setea dupa darurile Duhului Sfant.

Dar in mine aceasta credinta nu este decat ca o schita a unui tablou frumos, fara culori, fara expresie, asttfel ca, daca vreun eterodox sau unul slab in credinta se va uita inlauntrul meu si ar compara ceea ce cred cu ceea ce fac eu, nu ar putea indragi nici credinta mea si nici pe mine. Se fntampla sa-mi fie rusine sa marturi¬sesc credinta in fata fiilor lumii acesteia si chiar sa ma prefac a fi necrendincios, pentru ca sa se zica despre mine: este destept! 0 astfel de fatarnicie imi produce si mie scarba. Se intampla sa ma indoiesc de dogmele credintei doar pentru ca nu le pot pricepe cu mintea mea, ca si cum Dumnezeu nu ar trebui sa faca ceea ce eu nu pot intelege. De cele mai multe ori se intampla sa nu ma gandesc deloc la adevarurile de credinta, deoarece traiesc in dezmat si nu ma ingrijesc de mantuirea sufletului.
0, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si asaza in mine acea credinta pe care o au crestinii desavarsiti, caci doar aceasta ma va indreptati in fata Ta, aratandu-mi calea cea adevarata in viata.

[OvidiuO]

37. Crestinul desavarsit, crezand in Dumnezeu cel Atotputernic, Atoatevazator, Atotintelept, Milostiv, Vesnic si datator de nemurire sufletelor, se increde tot
Timpul in El. Nadejdea acestuia este asteptarea cea inteleapta a ajutorului dumnezeiesc, a dreptatii si a milei in toate situatiile din viata contemporana si asteptarea vie a fericirii celei vesnice. Avand in sine aceasta putere duhovniceasa, crestinul face lucrurile asa cum poate el, dar in asa fel incat Dumnezeu sa-l opreasca de la unele, pentru altele sa-i dea puteri, iar altora sa le schimbe mersul in dependenta de faptele celorlalti oameni si de mantuirea personala, deoarece doar Dumnezeu le stie pe toate acestea. Daruindu-se Domnului in totalitate crestinul nu are indoieli, frica, temeri in ceea ce priveste succesul sau insuccesul actiunilor sale, nu merge la vrajitori ca sa-i intrebe cum are sa-i mearga sau daca ar trebui sau nu sa faca ceva anume nu isi face programul dupa superstitii, vise si ghicire in Evanghelie sau Psaltire, nu face promisiuni superstitioase in fata lui Dumnezeu pentru a primi bunul cerut, iar cand il primeste, dupa credinta si nadejdea sa, atunci multumeste Domnului asa cum poate.
Crestinul savarseste orice cu intelepciune, trezvie, liniste pastrand puterile celor care muncesc impreuna cu el si lasa multe in grija Proniei lui Dumnezeu. Daca este sarac crestinul munceste pana cand poate, sperand ca Dumnezeu si oamenii buni nu-l vor lasa nici pe el, nici pe apropiatii lui sa piara la timpul batranetii, cand au secat puterile. Daca este injosit pe nedrept, crestinul se intristeaza, dar nu lancezeste, asteptand de la Domnul schimbarea sortii lui incurajandu-se ca parerea oamenilor nu inseamna nimic, atunci cand vina sau lipsa acesteia o vede Dumnezeu. Daca este suparat pe comportamentul celor la care tine, crestinul se poarfa cu acestia ca si cu niste bolnavi, lasand in seama Domnului mantuirea lor si tinand minte cuvantul adevarat al lui Dumnezeu: "Acolo unde s-a inmultit pacatul, a prisosit si harul". Daca este lovit de boala sau de nenorociri, crestinul rabda ca Iov, unindu-si patimile cu ale Domnului, si asteapta cununa pregatita celui ce va rabda pana la capat. Daca este chemat la o slujba grea in cadrul statului sau al Bisericii, crestinul o primeste fara a socoti voia sa mai presus decat voia puterii lumesti si asteapta ajutor de la Dumnezeu Daca traieste ca un om bogat, avand tot ce ii trebuie, si reuseste sa duca toate la bun sfarsit, ii multumeste pentru aceasta lui Dumnezeu si, socotindu-se un trecator pe pamant, se straduieste sa-si agoniseasca bogatie duhovniceasca, ca sa se prezinte cu aceea in Imparatia Cerurilor, pe care o asteapta conform fagaduintei lui Dumnezeu. Astfel este crestinul care se increde in Dumnezeu.

Dar eu, desi nadajduiesc in mila Domnului, nu fac aceasta pe deplin, nu am tarie in nadejdea mea si nici curatie. Ma ingrijesc de prea multe ma incred in puterile mele, crezand ca voi reusi sa fac tot ce mi-am propus, si de aceea nu am liniste trupeasca si nici sufleteasca, caci stau tot timpul de veghe, agitat, ca sa termin ce doresc. Astfel, mai mult ma chinuiesc, iar lucrurile nu merg asa cum as vrea si pe deasupra acestor multe griji ale mele, mai adaug diferite ghicitorii si credinte in superstitii, vise si preziceri ale vrajitorilor si al prietenilor diavolului, care invart mesele si piuie, astfel injosindu-mi mintea, slabind credinciosia fata de Dumnezeu. Astfel ma fac obiect de joaca in mainile oamenilor nebuni si ale dracilor. In afara de aceasta pacatuiesc, promitand ca voi aprinde o lumanare, ca voi ajuta biserica, ca voi merge la slujbe, dar ma duc la biserica nu pentru a-mi implini datoria de crestin si enorias, ci pentru a primi darurile Domnului de care am nevoie. Astfel, il oblig pe Dumnezeu sa astepte daruri de la mine, chiar daca El nu are nevoie de nimic. Dar, in cazul in care eu nu primesc cele pentru care m-am rugat, imi pierd credinta si nadejdea in El. Pacatuiesc greu, fiindca uneori ma arunc in marea disperarii din cauza saraciei mele, ca si cum Dumnezeu nu ar avea grija de vaduva, de orfan sau de cel sarac. Pacatuiesc mult cand ma intristez peste masura in timp ce sunt umilit fara a avea vreo vina sau din cauza pierderii vreunui prieten sau apropiat, ca si cum Dumnezeu nu are putere sa indreptateasca pe cel nevinovat si nici nu ar avea grija de cel adormit. Pacatuiesc mult suparandu-ma tare pe aproapele meu cand acesta cade in desfranare si ma port cu el ca si cum as fi Mantuitor, ca un judecator. Cartesc pe patul de boala sau cand ma ajung nenorociriIe neputand sa-mi unesc suferintele cu cele ale Mantuitorului. Marturisesc si ca din sfiiciune refuz slujirea care mi-a fost acordata, ca si cum Dumnezeu i-ar ajuta pe toti, numai pe mine nu.
Eu, avand toate bunurile, mananc, beau, ma veselesc fara a ma gandi la ceasul mortii, la iad sau la rai si aman pocainta pentru zilele batranetii cu speranta in mila lui Dumnezeu, Care l-a mantuit pe talharul de pe cruce ca si cum mantuirea data acestuia intr-un minut, atunci, pe cruce, poate fi data mie sau altora, celor care am trait in pacat si veselie si de parca as sti cu siguranta ca voi ajunge la batranete.
0, Doamne, Dumnezeul meu ! Judec in fata Ta aceste pacate ale mele, grija si increderea prea mare in mine care mi-a ros trupul, dar si sufletul frica de pericolele inchipuite, superstitie, deprimarea, mahnirea, disperarea, carteala, timiditatea neglijenta fata de mantuire si amanarea nebuna a momentului pocaintei pana la batrranete, rugandu-Te: miluieste-ma pe mine, pacatosul, si daruieste-mi increderea in Tine pe care o au crestinii desavarsiti.

[OvidiuO]

38. Crestinul desavarsit il iubeste pe Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul sau, ca pe Creatorul, Mantuitorul, Luminatorul si Datatorul nemuririi si al vietii vesnice fericite. Dragostea pentru EI este o ravna sfanta, pe care acesta o intretine cat de mult poate prin raspandirea credintei adevarate acolo unde aceasta nu este vestita sau nu da roade, si nu este doar aceasta ravna, ci si aceea de a implini poruncile Domnului. Schimbarea sufletului dupa chipul si asemanarea Lui, indumnezeirea si unirea cu Domnul se petrec astfel incat ele se inradaci
Neaza in inima lui, incat acesta gandeste, simte, actioneaza, se linisteste si este fericit.
Dar eu, pacatosul, nu am 0 astfel de dragoste. Nu dau nici un ban celor care merg sa boteze necredinciosii in Siberia, ca si cum lumina lui Hristos este doar pentru mine. Imi Inchipui ca II iubesc pe Dumnezeu, dar nu lmplinesc poruncile Lui asa cum fac pentru un om pe care il iubesc. Nu urmez pilda lui Hristos, Mantuitorul meu, cel smerit si bland milostiv si drept, iertator de vrajmasi, necartitor, curat, rabdator, lmplinitor al voii Tatalui Ceresc, patimitor fara a cracni. Toata viata mea traiesc, simt, gandesc ca si cum as fi separat de Dumnezeu, fara a ma gandi la El.
0, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului! Judec In fata Ta nepasarea mea fata de raspandirea credintei adevarate, samavolnicia mea, faptul ca nu urmez lui Hristos si ca nu-mi aduc aminte de Tine, Datatorul vietii al Intelepciunii, virtutii, nemuririi, si ma rog Tie: inflacareaza In mine dragostea desavarsita pentru Tine, dragoste care striga din adancul sufletului: Avva, Parinte!, ca sa spun cu Petru: Doamne, Tu stii ca Te iubesc.

[OvidiuO]

:)ultima postare din carticica....
39. Toate virtutile crestine, de la pocainta pana la dragostea de Dumnezeu; infrumuseteaza sufletul sfant, asa cum infrumuseteaza stelele cerul. Iar coroana acestora este pacea interioara. Aceasta este armonia tuturor puterilor sufletului, adica a imaginatiei, memoriei, mintii,vointei si constiintei, dar si asezarea acesteia in Dumnezeu, datorita simtirii vii a iubirii divine fata de ea, dupa ce s-a facut dupa chipul si asemanarea lui Hristos Mantuitorul. 0 astfel de pace interioara se dobandeste in urma multor trude, in urma implinirii poruncilor si a virtutilor. Daca ratiunea ar domina sentimentul in sufletul omului sau invers, acesta nu ar avea liniste. Daca sufletul nu ar recunoaste in sine mania lui Dumnezeu uneori si facerea Lui de bine alteori, atunci nu ar avea pace. Aceasta pace este ultimul dar pe care Dumnezeu il da unui suflet sfant. Darul acesta I-au avut doar putini alesi ai lui Dumnezeu. Asadar, merit oare eu, pacatosul, sa primesc asa ceva cand ratiunea mea nu se intelege deloc cu ce-mi spune inima, iar fapte bune ori nu am, ori sunt putine, da si acelea indoite cu mandrie si iubire de sine?! Poruncile, de asemenea, nu Ie implinesc. Daca m-ar invrednici Domnul sa am pace sufleteasca macar dupa spovedanie, si aceasta ar fi un mare bine pentrumine! Astept aceasta pace din tot sufletul meu si strig catre Tine, Dumnezeule, Mantuitorul meu: milostiv fii mie, pacatosului, primeste pocainta mea sincera, iarta-mi pacatele cele cu voie si cele fara de voie, vindeca-mi sufletul meu cel bolnav si da-i macar o picatura din impacarea cu Tine. Amin.