Mihai Viteazul - o viata inchinata lui Hristos

[mihaiB]

Mihai Viteazu- Domnul nostru care s-a batut cu 3 imperii.

Gotul Mihai a aruncat lanturile robiei si la 1200 de ani dupa stramosii lui a purtat pe acelasi drumuri o campanie militara pana la portile Constantinopolului.

Ce sansa a avut?

realizat de monahia Fotini, 25 noiembrie 2011

Părinte, vrem să cunoaştem părerea sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul, dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără răspuns. Sfinţia voastră consideraţi că este un sfânt?

Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.

Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.

Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor [COLOR=#0066cc]face[/COLOR] cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte.

Este foarte interesant faptul că în paralel cu aceste cercetări şi descoperire, s-au făcut şi săpături arheologice la spitalul penitenciar din Târgu Ocna, spre aflarea moaştelor Sfântului Valeriu Gafencu, unde s-au găsit câteva oseminte frumoase la culoare ale foştilor deţinuţi anticomunişti. Nu cred că este întâmplătoare această coincidenţă. Sfinţii şi martirii neamului românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviţi ca să mijlocească pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că Dumnezeu iubeşte neamul românesc şi scoate la lumină aceste oseminte de martiri, într-o perioadă anevoioasă, în care România are nevoie de ajutor dumnezeiesc.

România este o ţară binecuvântată şi iubită de Dumnezeu, şi aceasta nu o spun cu mândrie, şi Dumnezeu, aşa cum a vrut şi până acum să păstreze acest neam neştirbit şi credincios Lui, aşa şi acum vrea să ne păzească de greutăţile şi nelegiuirile ce se vor abate asupra întregii lumi. Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel ţara ortodoxă care şi-a păstrat tradiţiile şi evlavia mai mult decât toate celelalte ţări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi evlavia creştină. De aceste realităţi dau mărturie şi pelerinii străini, chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliţi care rămân impresionaţi de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze obiceiurile într-o lume modernă de azi.

Şi acest lucru m-a făcut să îmi amintesc de ceea ce spunea Corneliu Zelea Codreanu – că aici vor veni toate neamurile să se desfăteze de frumuseţea şi bogăţia acestei ţări. Iată cum cuvintele lui se adeveresc. Şi văd o asemănare mare între acest Codreanu şi domnitorul Mihai Viteazul, pentru că amândoi au luptat pentru biruinţa acestui neam, prin stârpirea tuturor duşmanilor şi străinilor ce ne-au oprimat şi furat bogățiile şi valorile ţării. Amândoi au murit martirizaţi pentru nişte idealuri măreţe şi dumnezeieşti. Amândoi erau personalităţi puternice, alese de Dumnezeu, cărora puţini le puteau sta înainte. Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti. Cel care a continuat această luptă şi acest ideal al unităţii noastre de neam, a fost Corneliu Zelea Codreanu. Aceşti oameni, alături de alţi domnitori măreţi ai neamului nostru, fac parte din planul lui Dumnezeu care acţionează în istorie.

Mihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.

Acest ideal trebuie întreţinut şi această datorie o au în special mamele, familia, învăţătorii şi şcoala în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în faţa jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.

Părinte, vorbiţi înălţător despre România, dar credeţi că vom putea să ne eliberăm de sub jugul străinilor care astăzi stăpânesc mai bine ca niciodată? Credeți că suntem un stat independent sau sub ocupație, atâta timp cât guvernul României merge în Israel să se consulte în problemele statului român?

Într-adevăr, românii trăiesc aceleași greutăţi ca dintotdeauna. Cum se duc acum şi plătesc birul la Moscova sau la Tel Aviv, aşa plăteau bir şi pe vremea turcilor. Nu e nicio deosebire, numai stăpânii i-am schimbat. Înainte le dădeam turcilor mierea de albine, ceara şi grâul. Şi românul, ca să nu mai dea grâul, a început să semene porumb şi de atunci mănâncă românul mămăligă şi până astăzi. Acum nu are cum să se mai nască un Mihai Viteazul, pentru că eşti obligat să alegi dintre slugile lor, alegem nişte păpuşi, un surogat politic. Dacă încerci azi să faci o mişcare de dreapta sau oricare ar fi ea, cinstită, nu reuşeşti nimic, pentru că au stăpânul lor care supraveghează totul nu cumva să deranjezi planul lor de conducere. Şi planul este să se ajungă la unica monedă europeană şi iată că mergem spre el. Şi tot aşa, mergem şi noi ca şi caprele de frânghii; unul vine şi îi dă la picioare să meargă înapoi, celălalt o trage cu frânghia înainte. Aşa merge capra, aşa mergem şi noi. Noi nu avem dreptul să spunem decât: Am înţeles! Să trăiţi! Fie că sfoara o trage Răsăritul, fie că Apusul, românul trebuie să tacă şi să facă şi să sufere, bineînţeles. Dar aceasta este taina dăinuirii neamului nostru – suferinţa. Prin suferință ne vom izbăvi.

Se vorbeşte din ce în ce mai des de declanşarea unui nou război mondial. În conjunctura politică de azi, noi, ca şi creştini, în ce măsură putem folosi arma?

Neamul nostru nu a dus niciodată războaie de cotropire, noi doar am fost siliţi să folosim arma împotriva celuilalt, ca să ne apărăm pământul şi valorile date nouă de Dumnezeu. Noi nu am avut cutezanța să atacăm şi să deranjăm alte popoare. Toţi cei care au venit ca asupritori peste noi ne-au devenit duşmani şi sigur că au fost întâmpinaţi cu neîncredere şi înverşunare. Acum doar la comanda marilor puteri, suntem puşi în situaţia de a lupta ca aliaţi în alte state, dar nu din iniţiativa noastră, ci tot la porunca stăpânitorilor lumii.

Tocmai, părinte, ce facem în cazul în care eşti obligat să lupţi împotriva unui stat ortodox, la comanda păgânilor, cum s-a întâmplat în Kosovo, când românii au trebuit să bombardeze inclusiv biserici?

Aceasta este politica străină. Este foarte greu să fii soldat astăzi. Ce să facă un purice în faţa unui elefant? Trebuie să te supui ordinelor stăpânirii de care aparţii. Dar mare va fi cel care va refuza, în numele lui Hristos. Bineînţeles că este o lepădare de Hristos să bombardezi biserici şi icoana lui Hristos. Însă acest păcat îl vor plăti toţi cei care ordonă aceste fărădelegi. Dar dacă vei avea curajul să te opui, mucenic vei fi. Aşa cum au făcut şi Moţa şi Marin, care văzând că se trage cu mitraliera în obrazul lui Hristos, s-au dus şi au luptat în Spania, unde s-au jertfit şi sacrificat viaţa. Ei se duceau să apere icoana lui Hristos cu arma în mână, noi ne ducem să bombardăm icoana lui Hristos cu arma în mână. Aceasta este diferența dintre aceste generaţii… Nu deschizi foc împotriva cuiva decât atunci când eşti în stare de apărare proprie. Românii nu au scos sabia niciodată împotriva cuiva – avem această cinste. Ne-au luat Cadrilaterul, ne-au luat Basarabia şi Bucovina, noi nu ne-am răzbunat să cucerim, dar sângele martirilor noştri care au luptat să dezrobească aceste pământuri strigă înaintea lui Dumnezeu pentru nedreptatea ce ni s-a făcut; vor fi judecaţi şi vor plăti înaintea lui Dumnezeu toţi cei care ne-au nedreptățit. Iar noi am stat şi am aşteptam mereu o pace, o linişte sau ajutor promis de străini, care niciodată nu a venit. Noi nu am tulburat niciodată istoria omenirii. Noi am fost oamenii păcii şi am adus linişte Europei.

Recomandaţi creştinului să se antreneze în lupte, să își pregătească trupul de luptă?

Asta trebuie să o facă armata şi oameni specializaţi. Nu trebuie creştinul de rând să înveţe fel şi fel de tehnici de a ucide sau răni pe altul. Să învăţăm în măsura dreptului de apărare. Dar în rest arta luptei este arta diavolului, pentru că noi nu avem dreptul să omorâm creaţia lui Dumnezeu. Creştinul să se păzească prin rugăciune, şi nu prin arme sau alte tehnici de luptă. Pentru că dacă vine cineva şi te atacă azi, te atacă organizat, cu mijloace în care tehnicele tale de luptă sunt cu totul neputincioase. Trăim alte vremuri, în care războiul şi lupta se dau de la buton. Este alta politica veacului XX-XXI.

Ce părere aveţi despre ungurii care se plâng marilor puteri că românii duc o campanie de românizare în Ţinutul secuiesc, de parcă acest ţinut ar fi al lor?

Pentru noi, românii, duşmanii cei mai apropiați acum sunt ungurii, care ne-au urât dintotdeauna şi au folosit mijloace barbare, necivilizate. Pentru că au venit din adâncurile întunecoase ale Răsăritului şi s-au oprit aici în Carpaţi şi Câmpia Panonică, unde şi-au găsit aşezarea şi tot timpul au avut pretenţii asupra teritoriilor noastre. Acum pretind să facă republică în Ardeal, deranjând liniştea poporului nostru. Acest popor nu a avut şi nu va avea niciodată în istorie vreo linişte. În acest pământ unde creștinismul a făcut educaţia dragostei, a păcii, ei nu au ce căuta cu educaţia urii, a dezmembrării, a barbariei. Este inadmisibil ca un locuitor ardelean să nu ştie să îţi răspundă la salut sau vreo întrebare în limba română. Nem tudom, auzi. Păi ei au mâncat aici 80 de ani pâinea Ardealului românesc şi se fac acum că nu ştiu limba românească? Unde au găsit străinii mai multă libertate decât la noi în ţară? Ei şi-au format până şi şcolile şi universităţile lor pentru oprimarea limbii noastre şi culturii creştine. Şi pe de altă parte tot ei se plâng de noi că sunt oprimaţi, persecutați şi maltratați de către români. Ei ne fac pe noi extremişti când ei sunt cel mai barbar popor al Europei? Iar lumea îi ascultă pe ei şi îşi formează această părere că suntem un popor sălbatic şi extremist. Tocmai ceea ce sunt ei, aceea pun pe seama noastră. Pentru că aşa a fost ungurul: făţarnic şi duplicitar. Dar când am intrat noi vreodată în țara lor? Când i-am ucis noi pe ei? Nu, noi nu am nedreptăţit pe nimeni, decât ne-am păstrat demnitatea şi adevărul nostru istoric.

Cum s-ar mai putea însufleţi tineretul de azi?

Tineretul nostru ar trebui puțin să se cunoască pe sine, istoria neamului, strămoşii şi martirii lor. Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine. Dacă noi nu ne lustruim memoria şi nu ne cunoaştem martirii şi jertfele înaintaşilor noştri, nu ne putem redeştepta. Nu avem dreptul să trecem peste jertfele lui Horea, Cloşca şi Crişan şi ale tuturor românilor care s-au crucificat pentru idealurile noastre. Noi, românii, trebuie să învârtim istoria în jurul acestor mari personalităţi ca să putem avea şi noi o bucurie cerească, elanul şi puterea lăuntrică de a nu ceda. Din păcate s-a ajuns ca modernismul acesta să topească tot elanul tineretului nostru, prin televizor, calculator, sport, călătorii prin toată lumea. Unitatea cea mai puternică a unei naţii este credinţa, legată de Biserică şi prin ea să luptăm. S-au măsluit manuale, cărţi, profesori, încât tineretul acesta e derutat, manevrat, fără personalitate şi demnitate. Nu se mai predă istoria lui Iorga, lui Vasile Pârvan, se predă istoria după evrei sau bolşevici.

Părinte, cum facem să dobândim acest curaj şi puterea de a răbda muncile şi chinurile prigonitorilor noștri ce vor veni? Cum găseşti forţa lăuntrică să nu te înfricoşezi şi să nu cedezi?

Aceste calităţi nu se pregătesc în teorie. Prin cântece mai reuşeşti să formezi ceva, dar aceste instincte – al bărbăţiei şi al curajului, se construiesc încă din sânul familie. Educaţia mamei în duhul credinţei şi al dragostei de neam face mai mult decât instrucţia unei armate. Mamele au fost unii dintre cei mai puternici eroi ai acestei naţii. Apoi am văzut în închisoare că forţa aceasta satanicească a comuniştilor o biruiau cei mai simpli, mai mult decât cei intelectuali, şi în general cei care erau obişnuiţi să se jertfească, să se dăruiască. Aşadar dăruirea către celălalt este soluţia să poţi rezista. Nu poţi să pui o temelie unei naţiuni fără dăruire, fără sacrificiu. Pot veni peste noi toate hoardele lumii, dar nu suntem învinşi atunci când pierdem. Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis, renunţările la ideal. Dacă noi cultivăm de pe acum egoismul şi părerea de sine, mai târziu nu vom avea puterea de a nu ceda. Omul care este legat prea mult de pământesc, de lutul acesta, sigur că acesta este oricând predispus la cădere.

Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului. Nimeni şi nimic nu l-a învins în luptă decât trădarea. Trădarea a fost arma principală a duşmanilor acestui neam. Prin viaţa şi pătimirile sale, Mihai Viteazul s-a asemănat jertfei Mântuitorului care a fost trădat atât de cei care îi cântau osana, cât şi de ucenicii Săi, care L-au părăsit în momentul arestării. Tot aşa s-a petrecut şi cu Mihai care a fost trădat din toate părţile, ca la urmă să îi fie încununate suferinţa şi sacrificiul prin mucenicie.

sursa:
[COLOR=#0066cc]Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine[/COLOR]

Întrucât istoria neamului nostru a fost golită de Duh în perioada comunistă, iar în manualele de astăzi marii noștri voievozi sunt tratați cu superficialitate, se cade ca noi, preoții, să ținem trează conștiința creștină a românilor, știind bine că un popor care nu-și cunoaște trecutul și nu-și cinstește martirii, nu are parte de viitor. De aceea, doresc să parcurgem în cele ce vor urma, viața Sfântului Voievod Mihai Viteazu.

Născut în anul 1558 în localitatea Târgul de Floci (numită așa după târgul de lână de aici), aproape de Giurgeni, jud. Ialomița, fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Munteniei între anii 1554-1557 și al doamnei Teodora Cantacuzino. Bunul Dumnezeu l-a pus încă de la naștere pe Mihai pe calea răbdării și a suferinței, dobândind calități care i-au fost de mult folos în menirea pe care o avea de împlinit mai târziu.

Tatăl său a fost ucis de cei ce-i râvneau tronul în 1557, așa că Mihai se naște în 1558 deja orfan, iar mama sa, doamna Teodora, este obligată să ia calea pribegiei, deoarece cei care i-au ucis soțul vroiau să ia și viața lui Mihai.

În cele din urmă, se retrage la Mănăstirea Cozia, iar pe Mihai, pentru siguranță, îl încredințează unui unchi, Epitropul Iani, slujbaș de nădejde al Patriarhiei de Constantinopol. Astfel, Voievodul Mihai a crescut printre călugării din Constantinopol și de la Muntele Athos, învățând aici postul, ascultarea, rugăciunea și dragostea de neam.

Ajuns la maturitate, se întoarce în Muntenia unde ajunge datorită firii sale puternice și realelor calități de conducător, pe rând ban de Mehedinți, postelnic, mare agă, pentru ca în anul 1593 să-l găsim ca Ban al Craiovei.

A fost arestat și condamnat la moarte prin decapitare de către domnitorul Alexandru cel Rău, ce-l acuza de complot împotriva sa. În drum spre locul de execuție, trecând prin fața Bisericii Albe Postăvari (București), i se îngăduie să intre în biserică spre a se închina la icoana Sf. Nicolae, unde, cu lacrimi, cere ajutorul Sfântului, făgăduind că va construi o biserică, de va fi scăpat de moarte.

Ajuns în fața călăului, vedem rodul și puterea rugăciunii Voievodului, nu așa cum spune istoria comunistă despre călău că s-ar fi speriat de statura sa impunătoare, ci călăul, mustrat de Sf. Nicolae, a scăpat securea din mână și a fugit.

Imediat boierii de față au implorat iertarea de la Alexandru cel Rău, cumpărând în cele din urmă cu bani viața Voievodului Mihai.

În septembrie 1593, cu ajutorul Patriarhiei de Constantinopol și al sultanului pe care a trebuit să-l cumpere cu bani, mulți din ei împrumutați de la cămătarii Porții Otomane (un fel de F. M. I. de astăzi), tronul Țării Romanești.

La 11 Octombrie 1594, a fost înscăunat și, la începutul lui noiembrie, au și început a bate cămătarii la ușă, după năravul împământenit, spre a-i cere să jupuiască bietul popor, spre a le plăti lor banii împrumutați cu vicleșug.

Domnul Mihai a înțeles că poporul era sărăcit și sătul de dijmele puse de domnii dinainte; ori el nu putea suge sângele norodului în interesul cămătarilor; de aceea a pus la cale un plan de eliberare a țării de sclavia cămătarilor și a Porții Otomane ce supravegheau pe domnitor (asemeni comisarilor U.E.). Astfel, la 03-11-1594, cheamă cămătarii să le dea datoria, dar după ce îi adună într-o casă aproape de Târgoviște, dă foc casei, iar cei care au scăpat de flăcări au fost uciși de gărzile domnitorului.

Cu această ocazie, printr-un atac dat asupra gărzilor turcești, scapă țara de dânșii, fugărindu-i peste Dunăre. Ne-a rămas acel discurs memorabil consemnat în cronicile vremii ținut în fața poporului: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.” (Ridică, Doamne, și azi un Voievod, că am dormit destul, deși se cântă de 22 de ani Deșteaptă-te Române). Imediat ce a scăpat țara de cămătari și turci, Voievodul s-a îngrijit să-și respecte făgăduința făcută Sf. Nicolae de a zidi o mănăstire, lucru făcut pe dealul Mihai Vodă din București.

Prin lucrarea lui Dumnezeu, mănăstirea a scăpat de a fi dărâmată de Ceaușescu în 1985, fiind mutată 289 m, până pe strada Sapienței nr. 4, pe malul drept al Dâmboviței.

Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.

În 4 iunie 1585, a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor catolici.

Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200 de florini.
Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față propagandei calvine și catolice.

Înlăturarea trupelor otomane de la curtea domnească nu putea rămâne fără reacție; de aceea, sultanul a trimis o armată destul de numeroasă, condusă de Sinan Pașa, spre a-l înlătura pe Mihai de la domnie.

Astfel are loc memorabila confruntare dintre oștirea română și cea otomană, la 23 august 1595, la Călugăreni, în care datorită credinței și abilitaților militare, oștirea condusă de Mihai Vodă îi zdrobește pe otomani.

Victoria răsunătoare a voievodului valah stârnește admirația întregii lumi creștine și dă speranță de eliberare locuitorilor din Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Grecia, țări chinuite de turci, care-și puneau speranța în Mihai Viteazu ca într-un înger de mântuire, numindu-l, cum menționează N. Bălcescu “Steaua lor de la răsărit”.

Inclusiv papa Clement al VIII-lea l-a numit “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății”. Aderând la alianța antiotomană “Liga creștină”, datorită vitejiei domnitorului în lupta de apărare a creștinătății, primește în dar de la Cardinalul de Bari mâna dreaptă a Sf. Nicolae îmbrăcată în mănușa de mărgean pe care avea să o poarte cu credință în toate bătăliile. Astăzi mâna Sf. Nicolae se află la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București.

A reușit pentru întărirea ortodoxiei din Ardeal să îl promoveze în 1596, pe scaunul mitropolitan de aici pe Sf. Ioan de la Prislop.

Tot în această perioadă, Mănăstirea Simon Petru din Sf. Munte a ars din temelii, fiind refăcută cu cheltuiala Voievodului; aici se păstrează până astăzi tabloul votiv al lui Mihai Viteazu și al soției sale, doamna Stanca.

Domnitorul Sfânt Mihai Viteazu a fost călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28 octombrie 1598 împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul, înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului.

Bineînțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină, arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit, spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat, după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se vedea în ce stare se află fiecare.

În urma unei descoperiri avută de Sf. Ioan de la Prislop, s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă, iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).

În mai 1600, alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, înfăptuind prima Unire a românilor și singura în scopul mântuirii neamului, pentru că unirile lui Cuza și Ferdinand au fost făcute în interesul iudeo-masonilor și a desacralizării neamului.

Astfel, domnul Sf. Mihai Viteazu devine primul conducător al tuturor românilor, luându-și titulatura de “Domn al Țării Românești și a Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

Liderii europeni deranjați că Mihai Viteazu se proiecta drept cel ce putea reface faima Imperiului Bizantin ortodox, au pus la cale, prin generalul Basta, cel alături de care luptase în Liga Creștină, asasinarea lui Mihai.

A avut dreptate Sf. Ștefan cel Mare când a spus că “decât să supuneți țara Apusului, mai bine o supuneți turcilor, pentru că turcii o să vă ia aurul, dar o să vă lase sufletul, dar apusenii o să vă ia și aurul și sufletul” (lucru valabil și astăzi).

Astfel, a fost găsit un anume Ștefan Joja, român din Țara Zarandului, luat cu forța de pe când avea 10 ani în regimentele de copii organizate de Imperiul Austro-Ungar (atenție la tinerii români încorporați în armată drept mercenari N.A.T.O.) și infiltrat în tabăra lui Mihai de la Câmpia Turzii, pătrunde în cortul Voievodului în noaptea de 19 august 1601, decapitându-l.

Așa cum reiese și din Acatistul Sf. Voievod Mihai Viteazu (se pare, alcătuit la Mănăstirea Dealu), domnitorul a fost însoțit în anii de domnie în toate bătăliile de doi cerbi, ce, se pare că erau doi Îngeri, care în dimineața zilei de 19 august 1601 au dispărut, iar ostașii români s-au întrebat ce semn poate fi acesta.

Singur, domnitorul a înțeles că pentru micile sale greșeli, dar și pentru neputințele sale avute asemeni Prorocului David sau Sf. Ștefan cel Mare, Dumnezeu a pregătit pentru el ca mijloc de curățire deplină, dar și de răsplată pentru ostenelile mărturisirii dreptei credințe, cununa muceniciei; de aceea a murit fără să se opună sau să protesteze, rostind un psalm din Psaltire, pe care o învățase pe de rost din copilărie, pe când era la Muntele Athos.

Capul său a fost dus de căpitanul Radu Buzescu, la mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, unde a fost înmormântat. Pe lespedea mormântului său scrie “Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihai ce au fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.

Trupul său a zăcut timp de trei zile agățat de un stâlp pe Câmpia Turzii, timp în care, cum spune profesorul Gheorghe Anghel, soldații au tăiat părți din trupul său pe care le-au luat ca trofeu, jupuindu-i pielea de pe umeri și de pe spate cu tot cu părți din trup.

În privința locului unde a fost înmormântat trupul domnitorului, au circulat de-a lungul vremii diferite ipoteze, neputându-se stabili cu exactitate mormântul. Sf. Mihai Viteazu este primul conducător al României Mari, dar și primul ei mucenic.

Suntem ceea ce suntem astăzi și datorită acestui Sfânt Voievod providențial, pe care l-a dat Dumnezeu poporului nostru în istorie. În locul bunăstării personale, a liniștii egoiste, sfântul Mihai Viteazu s-a jertfit pentru neam, pentru generațiile ce au urmat.

El a arătat că a-ți iubi țara nu înseamnă doar a rosti cuvinte mari, ci de a-ți pune chiar viața pentru ea.

Cea mai importantă mărturie despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazu o dă Sf. Paisie de la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”.

În anul 2000, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat.

Eu spun că Dumnezeu a vrut ca odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată.

În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat.

Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut focul atât de aproape de Biserică.

Muncitorii au început să bată cu lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.

Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:

• mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
• mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Deleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.

Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai Viteazu să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu.

Ajunși aici împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte.

Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului.

Iată că, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.

Încă o faptă vrednică de laudă a mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi răspunde papei să se facă el ortodox.

Din viața Domnitorului învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în inimă.

Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazu că nu va lăsa dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.

Amin.
Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți

Cuvânt la aducerea unei părți din osemintele Sf. Mihai Viteazu – rostit în Biserică
sursa: http://cersipamantromanesc.wordpress...ihai-viteazul/

Moaştele Sf. Voievod Mihai Viteazu(Video)

[Dumitru73]

În prealabil postat de mirela.t

Sincer, n-am idee de detaliu... Dar pentru ceva și cineva tot trebuiau să muncească.
Dacă e și Dumnezeu în ecuație, toate bune și frumoase. Ca și în zilele noastre. :)

nu ai dreptate.

[mihaiB]

În prealabil postat de Dumitru73

nu ai dreptate.

Da, dreptatea este numai a voastra!!

[Dumitru73]

În prealabil postat de mihaiB

Da, dreptatea este numai a voastra!!

nu, nu! e doar a ta ...

[konijiro]

Sincer, n-am idee de detaliu... Dar pentru ceva și cineva tot trebuiau să muncească.
Dacă e și Dumnezeu în ecuație, toate bune și frumoase. Ca și în zilele noastre. :)

Sigur, sunt convins ca sclavii erau brusc mai fericiti cand stapanul se ruga in timp ce manuia biciul. Ca doar venea si Dumnezeu in zona. Care Dumnezeu, in mod ciudat, nu parea sa se sinchiseasca de faptul ca niste oameni sunt tratati ca niste animale de alti oameni.

Dar da, totul e frumos cand Dumnezeu e in ecuatie. Pentru unii, cel putin.