Biserica si Imperiul

[Mihnea Dragomir]

Multe sunt elementele de organizare si civilizatie din Imperiul Roman care au fost preluate de Biserica. Nu numai ca limba latina este si azi limba oficiala a Bisericii si a Statului Vatican, Biserica facand in asa fel incat se spune despre latina ca "este cea mai vie dintre limbile moarte", ci multe alte elemente. Lucian Blaga dezvolta pe larg ideea (nu mai tin minte in care dintre Trilogii) ca, in timp ce modelul de organizare al Bisericii Ortodoxe este natura, in cazul Bisericii Catolice este statul. Si, in mod special, statul roman.

Este normal sa fie asa. Pe de o parte, Biserica a "pus umarul" in mod decisiv la prabusirea partii pagane (apusene) a Imperiului. Lucru pe care nu il neaga nici unii cercetatori atei, care vad in eliberarile masive de sclavi cauza caderii Imperiului. Din perspectiva crestina, cauza caderii Imperiului este paganismul insusi, dar asta e alta discutie: una care trebuie dusa cu 1-4 Imparati si 1-2 Cronici in fata. Dar, pe de alta parte, prin ceea ce am numi azi "enculturatie", Biserica a reusit sa grefeze elemente crestine pe vechi scheme de organizare. Insasi harta diecezelor din Lumea Veche se suprapune aproape perfect pe harta administrativa a Imperiului Roman. Codul canonic opereaza cu notiuni si concepte de drept roman. Termenul de "curie" provine direct din modelul roman. Primirea Pecetei Spiritului Sfant (Mirul) la varsta adolescentei este enculturarea togii praetexte, ritual de tip initiatic cand adolescentul devine "soldat al Bisericii Luptatoare". Conducerea dubla (autocratia Sfantului Parinte si colegialitatea Sfantului Colegiu al Cardinalilor) amintesc de Roma condusa de Imparat si de Senat. Principiul subsidiaritatii a trecut de la Imperiul Roman direct la Biserica si, de aici, in platformele oricarui partid crestin-democrat din lume. Jurisdictia de doua feluri, in care provinciile romane mai vechi si stabilizate tineau de Senat, iar provinciile mai noi si cu probleme tineau de Imparat se regaseste in Biserica, ale carei provincii sunt, de regula, conduse de episcop, dar, in cazul unei crize majore, intra sub "administratie apostolica" pana la stabilizare.

Astfel vazute lucrurile, cuvintele "Biserica este Imparatia lui Dumnezeu" au cu totul alt inteles, unul mult mai propriu, decat ne-am gandit mereu. Aceeasi Biserica ce a prabusit Roma Pagana a dus pana la marginile pamantului, odata cu Evanghelia, elementele de organizare si civilizatie latina. Putem spune, cu aceeasi bucurie ca stramosii nostri: civis romanus sum ! Iar ofensiva la care laicatul catolic e chemat aceasta este: de a face ca Cetatea lui Dumnezeu sa coboare peste Cetatea Oamenilor.

[Decebal]

Într-adevăr adunarea papistă este moştenitoarea duhului imperialist roman şi de acest duh şi este şi a fost în mare parte inspirată, adică de un duh lumesc, de o gândire trupească, închipuind o împărăţie a lui Dumnezeu, conformă doar într-o oarecare măsură cu autentica revelaţie divină, asemenea marilor lor rivali cărora le şi seamănă, talmudiştii. Biserica lui Hristos merge însă pe căile autentice ale revelaţiei divine, pe calea autentică a adevăratei Sfinte Tradiţii, fiind călăuzită de Duhul Sfânt, iar nu de duhul profan al imperialismului romanist.

Biserica este într-adevăr împărăţia lui Dumnezeu, în aşteptarea împărăţiei eshatologice, care însă este deja prezentă aici în noi şi printre noi. Biserica lui Hristos este Împărăţia celor născuţi din nou, din Dumnezeu, la o viaţă nouă în Hristos, aşa cum ne învaţă Sfântul Nicolae Cabasila şi toţi Părinţii autentici ai Tradiţiei.

Naşterea din Dumnezeu. Numai naşterea din nou, de sus, din Dumnezeu legitimează purtarea numelui de creştin. Numai credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu poate legitima purtarea numelui de creştin. În afara acestor premise purtarea numelui de creştin este ilegitimă.

Este vorba deci despre credinţa adevărată, iar aceasta nu doar în conţinutul ei doctrinar ci mult mai mult în conţinutul ei de experienţă şi de raportare prin ea a omului la Dumnezeu şi la Hristos. Credinţa de fast-food nu mântuieşte. Sfinţii Părinţi şi teologii autentici ai Bisericii întotdeaua au vorbit despre credinţă referindu-se la fenomenul autentic al credinţei. Şi numai printr-o credinţă autentică, serioasă şi tratată cu toată seriozitatea putem vorbi despre mântuire şi mai ales despre naşterea din Dumnezeu. La Sfântul Chiril lucrul acesta se vede şi în citatele acestea şi în toată opera lui, şi este în mod evident că aceasta era învăţătura lui, că naşterea din Dumnezeu nu are loc fără credinţă, fără credinţa adevărată şi autentică în Dumnezeu, în Hristos, etc, şi nu are loc fără credinţa personală, adică a fiecăruia dintre noi, spre deosebire de ceea ce cred unii sau alţii aşa zişi ortodocşi cum că naşterea din Dumnezeu ar avea loc printr-o mărturisire formală şi formalistă, şi mai mult făcută de alţii, în numele celui botezat când nici nu ştie pe ce lume trăieşte.

Adevărata viaţă în Hristos, nu una trucată, trebuie să treacă deci printr-o adevărată naştere din Dumnezeu. Însă lucrurile nu se opresc la credinţă. Pentru ca Hristos să ia cu adevărat chip într-un om şi ca astfel acel om să poată fi cu adevărat numit un creştin, nu doar un simplu botezat oarecând, pentru ca să devină cu adevărat o persoană creştină, iar nu un individ "creştin" al societăţii fast-food, procesul de naştere, de înrădăcinare autentică în Hristos şi în Duhul Sfânt trebuie să meargă dincolo de credinţă, dincolo de harul premergător şi chiar dincolo de harul Botezului: trebuie să se treacă prin calea poruncilor lui Hristos, trebuie să se treacă prin calea răstignirii, a morţii şi a învierii în asemănarea mistică cu calea pe care Hristos Însuşi a parcurs-o. După cum foarte clar spune Hristos în Evanghelia după Ioan rămânerea în cuvântul lui Hristos ne garantează cunoaşterea adevărului şi primirea libertăţii, şi numai în astfel de context putem discuta despre o viaţă cu adevărat liberată spre Dumnezeu şi în Dumnezeu, în adevăr. De aceea şi spuneam că pentru o autentică naştere din Dumnezeu rămânerea în cuvântul lui Hristos este obligatorie, altfel este o naştere de faţadă, una exterioară, una care nu atinge fibrele cele mai profunde ale spiritului. Rămân şi răstignirea, moartea şi învierea mistică cu Hristos.

Cam aşa au fost şi sunt tratate lucrurile prin prisma Sfintei Tradiţii a Bisericii lui Hristos. Şi cum Hristos vorbea despre două căi, una strâmtă pe care merg puţini la viaţă şi una largă, şi aici se poate vorbi despre două căi care ni se deschid înainte: calea regală a Sfintei Tradiţii a Bisericii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte calea tradiţiilor strămoşeşti şi a creştinismului fie de fast-food, fie de peticeală. Toată problema este ca aceia care au ales calea mai largă, tradiţiile strămoşeşti şi creştinismul de peticeală să nu pretindă că ei sunt calea regală a Tradiţei Sfinte, să se ţină băieţaşii în limitele lor, acolo cuminţi în banca lor, în spoiala lor de creştinism.

"Prin acest fapt (al împroprierii firii umane, individuale şi generale, de către Domnul) fiecare dintre noi avem putinţa de a ajunge <<personalităţi>> creştine, în măsura în care acceptăm ca unic subiect al firii noastre pe însuşi Logosul dumnezeiesc, şi în care <<persoana>> noastră este chiar aceea a Lui - în care <<nu mai sunt eu cel care trăieşte, ci Hristos trăieşte în mine!>> Din punct de vedere religios, cel care nu acceptă această înlocuire a propriului <<eu>>, cu acela al lui Iisus Hristos, nu a murit, ca să vieze în El - acel în Hristos al Sfântului Apostol Pavel -, şi nu a primit o reală personalitate creştină şi o adevărată viaţă, nu poate forma un <<alter Christus>>, cu propria fire omenească" (Nicolae Chiţescu, teolog dogmatist ortodox)

„Oricine este născut din Dumnezeu nu comite păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate să păcătuiască pentru că este născut din Dumnezeu. În aceasta se recunosc fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului: oricine nu săvârşeşte dreptatea şi nu-l iubeşte pe fratele său nu este din Dumnezeu.” (1 Ioan 3, 9-10)

[Decebal]

Sfântul Chiril al Alexandriei

voia Tatălui este ca omul să se facă părtaş al Sfântului Duh, născându-se din nou la o viaţă neobişnuită şi nouă şi să fie încă de pe pământ cetăţean al cerului.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit naştere de sus naşterea din nou din Duhul, înfăţişând pe Duhul ca fiind fiinţa cea mai presus de toate şi prin El făcându-ne părtaşi de firea dumnezeiască, făcând să rodească în noi pe Cel ce provine fiinţial din ea şi, prin El şi în El, reîntipărind în noi chipul frumuseţii arhetipice şi refăcându-ne spre înfierea dumnezeiască. Astfel, am fost născuţi din nou spre înnoirea vieţii şi recreaţi spre înfierea dumnezeiască.

Căci deoarece omul e compus, fiind combinat din două componente, adică din trupul sensibil şi din sufletul înţelegător, are nevoie pentru naşterea din nou de o tămăduire îndoită, după componentele arătate. Prin Duhul se sfinţeşte duhul omului, iar prin apă, sfinţită şi ea, trupul.

Dar e de ştiut că ceea ce se naşte din Duh numim duhul omului, nu pentru că se naşte din Duh după fire (aceasta e cu neputinţă), ci în înţelesul prim şi cel mai vechi, pentru că prin El a fost chemat la existenţă ceea ce nu era, iar în înţelesul al doilea şi în mod iconomic, pentru că prin El ne refacem după chipul lui Dumnezeu, întipărindu-ne trăsăturile Sale şi dând înţelegerii noastre, ca să zic aşa, calitatea Lui.

Cei ce prin credinţă au fost chemaţi la starea de fii ai lui Dumnezeu în Hristos sau dezbrăcat de umilinţa propriei lor firi şi, fiind împodobiţi ca într-un veşmânt strălucitor de harul Celui ce-i cinsteşte, urcă la demnitatea mai presus de fire. Căci nu mai sunt fii ai trupului, ci mai degrabă, născuţi ai lui Dumnezeu prin har.

Dar cei ce au urcat prin credinţa în Hristos la adopţiunea filială de către Dumnezeu nu se botează în ceva din cele create, ci în însăşi Sfânta Treime, prin mijlocirea Cuvântului, Care a unit Sieşi cele omeneşti prin trupul asumat, fiind El însuşi unit prin fire cu Cel ce L-a născut, întrucât prin fire e Dumnezeu. Aşa se înalţă robul la starea de fiu, prin participare la Fiul adevărat, fiind chemat şi înălţat la demnitatea proprie Aceluia prin fire. Pentru aceea ni se spune şi suntem născuţi ai lui Dumnezeu, noi, cei ce am primit prin Duhul naşterea din nou prin credinţă.

Şi aşa ni se spune că ne-am născut din Dumnezeu şi suntem pentru aceasta dumnezei, fiind înălţaţi nu numai prin har la slava cea mai presus de noi, ci şi ca cei ce avem pe Dumnezeu locuind şi lucrând în noi, după spusa: „Voi locui şi voi umbla în ei” (Lev. 26, 12).

Dumitru Stăniloae

Duhul, venind în om, îl renaşte în primul rând pentru că îl pune în legătură cu un Dumnezeu mai presus de legile repetate şi închise ale lumii. Însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt îl ridică pe om din monotonia vieţii în lume.

A fi părtaş de firea dumnezeiască nu înseamnă a avea firea dumnezeiască. Căci a avea firea dumnezeiască înseamnă a o avea prin sine, prin naştere sau purcedere din Tatăl. A se împărtăşi de ea înseamnă a avea numai puteri din ea. În acest sens „rodeşte” în Duhul, adică înseamnă că Duhul produce roadele Lui în om, sau puterile Duhului, unindu-se cu puterile omului, le fac pe acestea să rodească nu roade pur create, ci roade care au în ele şi calităţi dumnezeieşti. Prin aceasta omul se aseamănă în mod real cu Dumnezeu, aşa cum a fost la început, arătând frumuseţea dumnezeiască în sine, sau calitatea de fiu prin har al lui Dumnezeu. El a fost făcut astfel într-o asemănare cu Fiul lui Dumnezeu, printr-o unire cu El. Această calitate i-a readus-o Fiul, întrupându-Se, prin aceea că a întipărit în primul rând în Sine ca om calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, ca s-o transmită şi celor ce se unesc prin credinţă cu El.

Sfântul Duh produce înălţarea omului, refăcând în el chipul tot mai deplin al lui Hristos. Părinţii deduc din hristologie înduhovnicirea omului. Nu ne naştem din Duhul Sfânt, în sensul că ne-am însuşi fiinţa Lui dumnezeiască, cum Se naşte Fiul din Tatăl, ci în înţelesul că, după ce-am fost creaţi prin El, cu Duhul Fiului, după întruparea Fiului primim din nou Duhul Acestuia, ceea ce ne întipăreşte iarăşi chipul Acestuia de fii ai Tatălui prin har. Câştigăm prin aceasta calitatea de fii iubitori ai Tatălui, simţind totodată cu bucurie iubirea Tatălui, şi iubirea lui Hristos de Frate al nostru, şi voinţa de a trăi o viaţă dedicată Lor, o viaţă curăţită de egoism, de porniri inferioare, de tot ce e lipsit de delicateţe, asemenea lui Hristos.

Dar prin credinţă se nasc din Dumnezeu, dar nu din fiinţa Lui, ca Fiul Cel Unul-Născut, ci din harul Lui. Căci harul îi ridică la o stare unită cu a Fiului născut din fiinţa Tatălui, bucurându-se de bunătăţile Lui.

Nu direct din Tatăl vine naşterea din Dumnezeu a oamenilor, ci prin Fiul, prin iubirea fierbinte a lor faţă de El, deci prin alipirea la El. Se accentuează rolul mijlocitor al Fiului în această naştere a oamenilor din Dumnezeu, ca să se arate că ei nu sunt în aceeaşi treaptă cu El, deşi se nasc din Tatăl. Numai pentru că se alipesc de Fiul, sunt puşi şi ei în relaţia de fii ai Tatălui, împărtăşindu-se de ceea ce are din Tatăl Fiul Unul-Născut, în această calitate.

Dar numai după ce El a luat firea omenească şi i-a transmis şi acesteia calitatea filială prin Duhul de Fiu ce Se odihnea în El ca Dumnezeu, a putut da o naştere nouă, de fii ai Tatălui, şi celor ce s-au unit cu El prin credinţă. Nu poate deveni cineva fiu al cuiva fără să se nască din el. Cei ce s-au unit cu Hristos prin credinţă se nasc şi ei din nou ca fii ai Tatălui, asemenea Fiului, dar nu venind din nou la existenţă, ci modificând-o pe cea pe care o au, şi deci nu născându-se din fiinţa Tatălui, ci primind pe Duhul Lui, Care le înnoieşte firea, le-o umple de puterile firii dumnezeieşti, prin participare.

[Decebal]

O altă bază mincinoasă a papismului constă în revendicarea pentru papalitate a unei stăpâniri universale, care nu se răsfrânge nici măcar asupra tuturor catolicilor şi nici măcar asupra tuturor creştinilor, ci chiar şi asupra altora prin aşa numita deţinere a celor două spade ale puterii de către papalitate, anume spada puterii religioase şi spada puterii temporale sau seculare sau politice. Fără îndoială că puterea spirituală este într-un anume sens superioară puterii temporale, însă eroarea şi pretenţia tendenţioasă a papismului este aceea că, şi în situaţia în care am accepta că Petru a primit un oficiu de conducere a întregii Biserici a lui Hristos direct de la Hristos prin învestire divină, papalitatea pretinde că Petru apostolul ar fi primit mai mult decât stăpânirea Bisericii lui Hristos, mai mult decât să păstorească "oile şi mieluşeii" lui Hristos. Papalitatea romană însă, mânată de duhul imperialismului roman, pretinzând că are puterea nu doar asupra Bisericii, ci şi asupra politicului, îşi extinde pretenţiile de stăpânire asupra tuturor celor care intră sub stăpânirea unei anumite forţe politice, spre exemplu a unui împărat sau a unui rege, etc, prin urmare implicit asupra celor care nu fac parte din Biserică însă fac parte dintr-un imperiu, un regat, o ţară sub obedienţa papalităţii. Astfel papalitatea romană extinde păstorirea dincolo de cea conferită de Hristos lui Petru, anume dincolo de cei care fac parte din Biserica lui Hristos, deşi, chiar şi acceptând ipotetic ceea ce am menţionat mai sus, Hristos i-a spus lui Petru: "Paşte oile Mele! Paşte mieluşeii Mei!", adică s-a referit evident şi clar la cei care fac parte din Biserica lui Hristos. Hristos nu a oferit lui Petru o păstorire mai mare decât aceea asupra Bisericii, deşi Petru nu poate fi considerat şi nici nu a fost singurul păstor al Bisericii, însă papalitatea şi-a pretins şi, atunci când a putut şi-a şi luat, o putere mai mare decât aceea conferită de Hristos, pretinzând că ar avea nu se ştie ce "drepturi şi legitimităţi divine ori de origine divină". Cel puţin asta este ceea ce s-a transmis prin Scripturile Noului Legământ şi prin Evanghelia după Ioan, însă probabil că papismul deţine şi o altă evanghelie adevărată sau alte evanghelii adevărate pe undeva prin subteranele Vaticanului şi încă nu a binevoit să ne-o facă şi nouă descoperită. De altfel, nu avem nici o înregistrare în cartea Faptelor, ori în vreo Evanghelie, ori în vreo Epistolă cum că Apostolul Petru ar fi pretins mai mult decât i s-a dat ori că ar fi pretins că el este stăpânitorul legitim de drept divin al Imperiului Roman, ori al altei împărăţii lumeşti. Dacă eu sunt acela care se înşeală rog pe oricine crede că are ceva de spus să îmi arate cu argumente că greşesc şi unde este greşeala.

[osutafaraunu]

Domnule Dragomir, vă sunt recunoscător pentru noul topic iniţiat de dumneavoastră. Am aflat câteva elemente noi faţă de cele ştiute deja, ridicându-se în acelaşi timp câteva semne de întrebare. O întrebare ar fi următoarea: credeţi că principiul subsidiarităţii şi enculturaţia despre care vorbiţi ar putea fi puse în legătură şi cu Imperiul de Răsărit, respectiv Biserica Ortodoxă? Este în acest sens Biserica Răsăriteană moştenitoarea de drept (sub aspect cultural, structural, poate şi politic) al Imperiului cu acelaşi nume?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de osutafaraunu

credeţi că principiul subsidiarităţii şi enculturaţia despre care vorbiţi ar putea fi puse în legătură şi cu Imperiul de Răsărit, respectiv Biserica Ortodoxă? Este în acest sens Biserica Răsăriteană moştenitoarea de drept (sub aspect cultural, structural, poate şi politic) al Imperiului cu acelaşi nume?

Imperiul Roman a subzistat in jumatatea lui rasariteana. In acest sens nu numai ca se poate spune ca Imperiul Bizantin este succesorul Imperiului Roman, ci trebuie obervat ca este Imperiul Roman insusi, existand deplina continuitate. Timp de secole dupa prabusirea statala a apusului incaput pe mana unor neamuri pagane si barbare, crestinatatea apuseana continua sa pulseze in focare de cultura si credinta precum Milano (Mediolanum), Ravenna sau, in afara Italiei, Alexandria, o vreme cea mai importanta scoala de gandire crestina (dupa ce fusese cea mai importanta scoala de gandire rabinica a evreilor din Diaspora). Este meritul lui Dumnezeu, care a operat prin niste imparati romani rasariteni, o pozitie eminenta in aceasta galerie avand-o Iustinian. Sa nu uitam ca, pana la anul 600 sub Eraclie, la Constantinopol se vorbea latina.

Din pacate, lucrurile nu au ramas asa. Un imparat rasaritean tot mai puternic si un papa tot mai slab in resurse, aflat departe, au facut ca Bizantul sa isi doreasca sa fie A Doua Roma inclusiv pe plan spiritual, nu numai pe plan politico-militar. In Bizant, puterea seculara se amesteca tot mai mult in treburile puterii temporale, incat isi face aparitia cezaropapismul. Imparatul ajunge sa nu mai asculte de Papa, inscaunand patriarhi dupa bunul plac. Este dat jos patriarhul de drept si pus Fotie. La avertismentul Sfantului Parinte ca Fotie a fost inscaunat talhareste, impararatia ii rade in nas. Situatia s-a redresat atunci, prin venirea la putere a altui imparat care l-a alungat pe Fotie si l-a pus in scaun pe patriarhul de drept si, o scurta vreme, imparatii s-au facut ca asculta de Papa. Dar, cu Cerularie, nu s-a mai redresat. Citim in Biblie ca adesea Dumnezeu i-a intarit pe dusmanii poporului Sau cand acestia o luau razna. Neamuri vag babiloniene venite de niciunde treceau prin foc si sabie mandra cetate a lui David. Prevestirile trimise de Dumnezeu se bazau pe o ipoteza atat de incredibila, incat pe Osea nu-l ia nimeni in serios. Am convingerea personala ca exista o legatura intre schisma orientala si intrarea progresiva a orientului in orbita musulmana.

Fata de aceste tot mai dese alunecari, care au dus in cele din urma la schisma si la Caderea Constantinopolului, papalitatea reactioneaza generand o noua putere seculara crestina. Folosind personalitatea de exceptie a lui Carol cel Mare, in timp ce imparatii rasariteni sunt tot mai nesiguri, Papa sustine o noua imparatie, menita a apara crestinatatea si a face ca legea oamenilor sa coincida cu legea lui Dumnezeu. Asa a aparut Sfantul Imperiu Roman de Neam German, care a subzistat pana la Napoleon si, intr-o anumita forma, pana la 1919. Incoronat de Papa, acest imparat, si nu imparatul Bizantului, primea misiunea de a fi "spada lui Dumnezeu in slujba lui Dumnezeu". O vreme, papalitatea si-a imaginat ca ar putea fi doi imparati cu aceasta misiune, unul bizantin, altul german, in succesiunea celor doua jumatati ale Imperiului Roman, fiindca aceleasi titulaturi si proceduri diplomatice folosite de Papa in raport cu Imparatul apusean le regasim in raport cu Imparatul Rasaritean. Incercari de a reface unitatea spirituala a Imperiului (cu mentinerea diviziunii seculare) nu au lipsit. Conciliul de la Lyon si Conciliul de la Ferrara-Florenta sunt principalele momente de referinta in aceste incercari. Din pacate, duhul "printului lumii acesteia" a facut ca, pana azi, sa se inregistreze putine progrese in efortul de a raspunde voii Domnului de a fi "o singura turma si un singur pastor". Dar, sa nu dam vina mereu pe altii, fie ei si imparati. Intrebarea este: ce putem face noi pentru unitatea Bisericii ? Am raspuns la aceasta intrebare pe la varsta de 23 de ani, cand l-am lasat pe patriarhul Constantinopolului sa se mai gandeasca cateva secole si am trecut la Biserica Romana Unita.

Acuma, ca sa incerc sa raspund intrebarilor dv punctuale, privind enculturatia si subsidiaritatea: cred ca enculturatia este deopotriva intalnita in Apus si in Rasarit. Spre exemplu, pentru cine s-a aplecat putin asupra obiceiului colindatului, e evident ca avem aici o practica pagana care a fost recuperata de Biserica.
In privinta subsidiaritatii, insa, raspunsul este diferit. Poate ca tocmai din cauza cezaropapismului de care am amintit. Mai marii din rasarit, fie ei lideri lumesti sau lideri religiosi, au o pornire irepresibila de a-si asuma intregul tort. Ce ilustrare mai adecvata a acestei atitudini contrare subsidiaritatii putem gasi decat la causticul Caragiale, in care numele catindatului "din capitala unui judet de munte, in zilele noastre" vine "pe sarma de telegraf", de la Bucuresti ?

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Asta este ceea ce nu a inteles tanarul bogat. In principiu, a nu fura, a nu face sperjur, a posti si a tine Ziua Domnului e suficient pentru mantuire.

În principiu a nu fura, a ţine legea nu este suficient pentru mântuire. După cum arată Hristos în dialogul cu tânărul bogat împărăţia cerurilor sau mântuirea este legată de desăvârşire care este legată de lepădarea de sine, de luarea crucii şi de urmarea lui Hristos. Ţinerea poruncilor legii (fără Hristos, fără Cruce) poate cel mult să te ţină sau să te menţină într-o perspectivă de a primi mântuirea, dar nu este în nici un caz suficient pentru mântuire. Ba mai mult limitarea doar la atât poate constitui chiar fundamentul ratării atât a mântuirii cât şi a posibilităţii acesteia. Nu întâmplător spune Hristos că cu greu va intra un bogat în împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi în condiţia în care este un "împlinitor al legii" (aşa cum era tânărul bogat, încă din copilăria lui).

[ignatiu]

Cine este Sfantul Parinte? Este un sfant din Muntele Athos?

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Astfel vazute lucrurile, cuvintele "Biserica este Imparatia lui Dumnezeu" au cu totul alt inteles, unul mult mai propriu, decat ne-am gandit mereu.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

... spalarea pe creier ortodoxa.

„Amin, amin zic ţie, de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3, 3)

Nu în cele ce socoteşti, o, Nicodime, constă credinţa. Nu-ţi ajunge cuvântul despre dreptate, nici nu vei arăta dreapta credinţă prin simple vorbe: „Căci nu tot cel ce- Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt. 7, 21). Iar voia Tatălui este ca omul să se facă părtaş al Sfântului Duh, născându-se din nou la o viaţă neobişnuită şi nouă şi să fie încă de pe pământ cetăţean al cerului. Iar numind naşterea din nou naştere de sus, arată clar că Duhul este din fiinţa Tatălui, cum zice şi despre Sine: „Eu sunt de sus” (In 16, 27). Iar preaînţeleptul Evanghelist zice despre El: „Cel ce vine de sus este deasupra tuturor” (In 3, 31), fapt despre care vom vorbi mai pe larg la timpul potrivit. [289]

[289] Iisus, văzând pe Nicodim că nu crede că El este Fiul lui Dumnezeu, îi spune că nu va putea crede aceasta de nu se va naşte de sus, din Duhul Sfânt, dându-i să înţeleagă că Duhul Sfânt este din fiinţa Tatălui. Căci a fi „de sus” înseamnă a fi mai presus de creaţie, cum zice Iisus şi despre Sine. Nicodim, neştiind de un Dumnezeu al iubirii, Care are un Fiu şi un Duh prin Care lucrează asupra lumii, nu ştia decât de o naştere din trupul purtător de un suflet despărţit de Dumnezeu. El, un om psihic, nu ştia de o lucrare a Duhului în suflet şi în trup, deci de putinţa unei renaşteri din puterea Duhului. Duhul, venind în om, îl renaşte în primul rând pentru că îl pune în legătură cu un Dumnezeu mai presus de legile repetate şi închise ale lumii. Însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt îl ridică pe om din monotonia vieţii în lume. Duhul îl face pe om să simtă că nu e închis în el însuşi. Se simte plin de puterile lui Dumnezeu, prin care învinge monotonia vieţii trupeşti şi egoiste. Simte iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Trăieşte în orizontul larg şi în delicateţea iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor. Trăieşte într-un plan superior şi fericit.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 168 – 169

[Decebal]

„Nicodim zise către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre cineva în pântecele maicii sale a doua oară şi să se nască?” (In 3, 4)

Nicodim se dovedeşte prin acestea fiind om trupesc şi, de aceea, neprimind nicidecum cele ale Duhului lui Dumnezeu. Căci socoteşte o nebunie această taină atât de înaltă şi de strălucită. Auzind de naşterea duhovnicească de sus, îşi închipuie pântecele trupesc revenind la naşterea celor odată născuţi; şi vede cele dumnezeieşti săvârşindu-se neurcând peste legea firii noastre. Şi, neputând atinge cu cugetarea lui înălţimea învăţăturii (lui Iisus), cade şi e purtat în cele de jos. Căci, precum cele făcute, din pietre, odată înclinate prin lovituri mai puternice, pot fi iarăşi îndreptate, aşa socotesc că şi mintea neînvăţată, slăbind în dorinţa de o cunoaştere mai înaltă decât o ajută puterile, se reîntoarce la măsurile proprii ei în mod statornic şi dispreţuieşte înţelegerea mai bună şi mai înaltă. Aceasta pătimind-o căpetenia iudeilor, nu acceptă naşterea duhovnicească. [290]

[290] Nicodim nu admitea că Dumnezeu cel mai presus de creaţie poate interveni, dând omului prin Duhul Sfânt o naştere spirituală, superioară celei trupeşti. El credea că toate rămân închise în legile cărora au fost supuse prin creaţie. Dumnezeu nu mai poate interveni în creaţie, ca să o ridice la un plan mai înalt. Deci nega prin aceasta şi putinţa întrupării Fiului lui Dumnezeu, sau chiar existenţa unui Fiu al lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh ca Persoane dumnezeieşti, deosebite de Tatăl, prin Care Dumnezeu poate lucra asupra creaţiei. Iisus, spunând că trebuie să se nască cineva „de sus”, afirma că El şi Duhul Său, dat omului de El, nu fac parte din lumea aceasta. Duhul este din fiinţa dumnezeiască, fiindcă este unit cu El, Care este de asemenea din fiinţa dumnezeiască a Tatălui.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 169 – 170