Tradiţii şi obiceiuri catolice de Crăciun

[Mihnea Dragomir]

Catolicii obişnuiesc să pregătească de Crăciun Sfânta Iesle. Mare sau mică, mai bogat ornată sau mai sărăcăcioasă, orice parohie pregăteşte cu multă grijă Ieslea ei. De multe ori acest lucru este făcut de copiii parohiei, deşi răspunderea e întotdeauna a preotului paroh, care ia foarte în serios această grijă. Trecând prin faţa ieslei, oamenii au un moment de meditaţie, mirându-se că Regele lumii a ales să se nască în împrejurări aşa de precare, când ar fi putut alege oricare mare palat. Se închină şi îngenunchează în faţa Pruncului, rugându-L să îi ajute. Oamenii mari (uneori şi copiii) aduc daruri la iesle, pentru Pruncul Isus. Unii, dulciuri, alţii ceva bănuţi din buzunare, de care se bucură copiii ori săracii parohiei. În Bucureşti există concurenţă inter-parohială privind cine face cea mai frumoasă iesle lui Isus. Părintele B. susţine că nu există iesle ca aceea de la bisericuţa lui: ce e drept e interesantă, ca să intrii în interiorul bisericii trebuie să treci mai întâi prin iesle, astfel încât scena din Betleem te înconjoară şi te cuprinde. Dar, parcă ieslea de referinţă tot la Sf Iosif pe Gral Berthelot o vezi, anul acesta scoasă în faţa catedralei, practic în plină stradă.

De unde vine acest pios obicei, al Sfintei Iesle ? Se pare că datează din anul 1224 şi că este încă o contribuţie pe care o datorăm Sf Francisc. În acel an, sfântul a dorit să participe la o Sf Liturghie mai specială: el, fiind cu fraţii săi în satul Greccio, unde era o mică peşteră, a dorit să amenajeze acel loc astfel încât să semene cu aceea din Betleem şi să se oficieze chiar pe iesle. A vorbit despre acest lucru cu fraţii săi: zis şi făcut: au încropit o iesle, au umplut-o cu fân şi au pus în ea statueta Pruncului. Alţii au adus celelalte elemente: îngeri, păstori şi magi. Şi, bineînţeles, o statuie a Sf Fecioare şi una a Sf Iosif. Ca de obicei, sfântul a ţinut predica, deşi era diacon (el a refuzat preoţia presbiterală, considerându-se prea nevrednic şi murind ca diacon). Dar protos-ul îl delega mereu ca să ţină predicile, fiind un predicator vestit. Cei din sat au fost uluiţi de asemenea scenă liturgică, iar predica le-a mers la inimi. Câţiva au declarat altora, sub jurământ, că statuia lui Isus a prins viaţă, prefâcându-se într-un prunc real, care dormea. Sfântul l-ar fi luat în braţe şi acesta i-ar fi zâmbit. Desigur, după atâta vreme, astfel de miracole sunt imposibil de confirmat, fiind catalogate de Biserică drept legende pioase. Dar obiceiul de a se face Sf Iesle de Crăciun şi tradiţia ca oamenii să se închine ei, a rămas secol după secol, până în ziua de azi.

Sfinte Francisc, iubitorule de copii, roagă-te pentru noi şi ajută-ne, Sărăcuţule, să fim copiii lui Isus !

[Erethorn]

Slăvit fie Isus !

Papa Benedict al XVI-lea vorbeşte despre locul special pe care îl purta sărbătoarea naşterii Mântuitorului în inima Sfântului Francisc în cuprinsul acestei cărţi: http://www.librariasophia.ro/carti-B...en-so-174.html

Şi în omilia din cadrul Sfintei Liturghii de la Vatican, din noaptea trecută, a atins acest subiect.

[Mihnea Dragomir]

Un obicei răspândit în Polonia şi în ţările baltice este ruperea unei lipii, căreia polonezii îi spun Oplatek, iar lituanienii Kaledaitis. Această lipie este coaptă în case în Ajun, sau, în zilele noastre, mai degrabă se cumpără una gata coaptă, preferabil de la mănăstiri. Înainte ca familia să se aşeze la masa de Crăciun, capul familiei o binecuvântează şi rupe din ea o bucată pentru sine, restul îl dă următorului membru al familiei şi tot aşa, potrivit ordinei de precedenţă, până ce fiecare are bucata lui. Dacă în casă există apă sfinţită, lipia se stropeşte cu aceasta. Pe ea este imprimată scena Naşterii.
Obiceiul mai este întâlnit, pe alocuri, şi la catolicii americani, probabil fiind adus de imigranţi din Europa Centrală.

[stefan florin]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Catolicii obişnuiesc să pregătească de Crăciun Sfânta Iesle. Mare sau mică, mai bogat ornată sau mai sărăcăcioasă, orice parohie pregăteşte cu multă grijă Ieslea ei. De multe ori acest lucru este făcut de copiii parohiei, deşi răspunderea e întotdeauna a preotului paroh, care ia foarte în serios această grijă. Trecând prin faţa ieslei, oamenii au un moment de meditaţie, mirându-se că Regele lumii a ales să se nască în împrejurări aşa de precare, când ar fi putut alege oricare mare palat. Se închină şi îngenunchează în faţa Pruncului, rugându-L să îi ajute. Oamenii mari (uneori şi copiii) aduc daruri la iesle, pentru Pruncul Isus. Unii, dulciuri, alţii ceva bănuţi din buzunare, de care se bucură copiii ori săracii parohiei. În Bucureşti există concurenţă inter-parohială privind cine face cea mai frumoasă iesle lui Isus. Părintele B. susţine că nu există iesle ca aceea de la bisericuţa lui: ce e drept e interesantă, ca să intrii în interiorul bisericii trebuie să treci mai întâi prin iesle, astfel încât scena din Betleem te înconjoară şi te cuprinde. Dar, parcă ieslea de referinţă tot la Sf Iosif pe Gral Berthelot o vezi, anul acesta scoasă în faţa catedralei, practic în plină stradă.

De unde vine acest pios obicei, al Sfintei Iesle ? Se pare că datează din anul 1224 şi că este încă o contribuţie pe care o datorăm Sf Francisc. În acel an, sfântul a dorit să participe la o Sf Liturghie mai specială: el, fiind cu fraţii săi în satul Greccio, unde era o mică peşteră, a dorit să amenajeze acel loc astfel încât să semene cu aceea din Betleem şi să se oficieze chiar pe iesle. A vorbit despre acest lucru cu fraţii săi: zis şi făcut: au încropit o iesle, au umplut-o cu fân şi au pus în ea statueta Pruncului. Alţii au adus celelalte elemente: îngeri, păstori şi magi. Şi, bineînţeles, o statuie a Sf Fecioare şi una a Sf Iosif. Ca de obicei, sfântul a ţinut predica, deşi era diacon (el a refuzat preoţia presbiterală, considerându-se prea nevrednic şi murind ca diacon). Dar protos-ul îl delega mereu ca să ţină predicile, fiind un predicator vestit. Cei din sat au fost uluiţi de asemenea scenă liturgică, iar predica le-a mers la inimi. Câţiva au declarat altora, sub jurământ, că statuia lui Isus a prins viaţă, prefâcându-se într-un prunc real, care dormea. Sfântul l-ar fi luat în braţe şi acesta i-ar fi zâmbit. Desigur, după atâta vreme, astfel de miracole sunt imposibil de confirmat, fiind catalogate de Biserică drept legende pioase. Dar obiceiul de a se face Sf Iesle de Crăciun şi tradiţia ca oamenii să se închine ei, a rămas secol după secol, până în ziua de azi.

Sfinte Francisc, iubitorule de copii, roagă-te pentru noi şi ajută-ne, Sărăcuţule, să fim copiii lui Isus !

o traditie frumoasa. Mie imi place. Doamne ajuta!

[laurastifter]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Un obicei răspândit în Polonia şi în ţările baltice este ruperea unei lipii, căreia polonezii îi spun Oplatek, iar lituanienii Kaledaitis. Această lipie este coaptă în case în Ajun, sau, în zilele noastre, mai degrabă se cumpără una gata coaptă, preferabil de la mănăstiri. Înainte ca familia să se aşeze la masa de Crăciun, capul familiei o binecuvântează şi rupe din ea o bucată pentru sine, restul îl dă următorului membru al familiei şi tot aşa, potrivit ordinei de precedenţă, până ce fiecare are bucata lui. Dacă în casă există apă sfinţită, lipia se stropeşte cu aceasta. Pe ea este imprimată scena Naşterii.
Obiceiul mai este întâlnit, pe alocuri, şi la catolicii americani, probabil fiind adus de imigranţi din Europa Centrală.

Foarte interesant!

Sărbători fericite în continuare!

[DragosP]

Dar un colind, ceva, nu se cânta?

[nutucutu]

Un obicei de craciun existent in satele catolice din Moldova, pe care nu l-am intilnit nicaieri in alta parte, se numeste "Pruncusorul". Doua fetite imbracate in alb din cap pina in picioare, simbolizind niste ingerasi, duc o cutie din lemn in care este amenajata scena nasterii Domnului, adica ieslea cu Pruncusorul Isus. Intra in casele oamenilor si spun o mica sceneta referitoare la nasterea Mintuitorului nostru. De obicei incep cu cintecul referitor la pastorasii care vad o lumina mare, iar un inger din ceruri le spune ca s-a nascut Mintuitorul nostru; pastorii se decid sa-L caute pe Pruncul nou nascut. Apoi continua cu un cintec despre ceea ce descopera pastorii cind intra in grajd ("Pe paie, adoarme, Copilul Ceresc; Iosif si Maria cu drag Il privesc...). Apoi cinta un cintec despre sosirea magilor, iar la final un cintec plin de bucurie, gen:
Inima va cinta vesela mereu:
Gloria, gloria in cer Lui Dumnezeu.
Fratilor, tuturor pace ne-a adus
Copilas, dragals, om-dumnezeu:Isus.

Obicieul are nenumarate variante, dupa inspiratia "ingerasilor". La final, evident, "ingerasii" sint rasplatiti cu mere, covrigi, nuci sau bani. Acest obicei inca exista, iar eu sper sa nu se piarda.

[Yasmina]

Mie,personal imi place aceasta traditie catolica a ieslei sau "nativity scene".

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de DragosP

Dar un colind, ceva, nu se cânta?

Colindele sunt foarte vechi. De fapt, ele preced creştinismul, însăşi denumirea de "colind" fiind latină (calendae). Înainte de creştinism, colinde se cântau la fiecare schimbare de anotimp şi erau legate de ciclurile cosmice-agricole. Biserica şi-a apropriat acest obicei şi i-a dat semnificaţie nouă, numai aceste colinde rezistând timpului. Astfel, în preajma Crăciunului, ca şi vechii romani, cântăm despre Cristos, Soarele nostru. Cel mai vechi document care vorbeşte despre aşa ceva datează din anul 191 şi spune că Episcopul Romei de atunci (Sf Victor) a dispus ca în biserici să se cânte, cu ocazia Crăciunului, un cântec numit "Imnul Îngerilor" (s-a pierdut şi melodia, şi textul).

E interesant că, de-a lungul secolelor, legătura dintre colinde şi Biserică a fost foarte sinuoasă: astfel, au existat perioade şi au existat locuri în care Biserica a privit colindele cu anumită ostilitate, ca fiind tradiţii păgâne (ceea ce şi erau, după cum am arătat). Până la urmă, Biserica a reuşit să "incultureze" acest obicei, astfel încât practic toate colindele care se cântă azi în mod curent sunt colinde religioase, care au autori identificabili, de multe ori preoţi şi au fost scrise începând cu secolul al XVIII-lea. Cel mai vechi manuscris care cuprinde şi text şi notaţie muzicală a unui colind în care este vorba de Isus şi de Maria, care s-a păstrat, este din Anglia: Manuscrisul Fayrfax, incunabulă care datează din jurul anului 1480. Dar colindele cele mai universal răspândite azi sunt opera germanilor: Stille Nacht şi O, Tannenbaum!

[Mihnea Dragomir]

Arc peste timp: O schola cantorum de astăzi, cântând un vechi cântec de Crăciun:

http://www.youtube.com/watch?v=WM6Zh...layer_embedded

Audio on !