Randuiala

A fi în rândul oamenilor sau a fi în rând cu lumea pare „îndreptăţirea cea mai adâncă a vieţii pe pământ”. Cine nu este în rând cu lumea riscă să fie exclus din societatea sau comunitatea sătească. Înseamnă că el nu respectă rânduiala, tradiţia. Nu se duce, să zicem, la Biserică, nu-şi botează copiii, nu cheamă preotul la înmormântare, cum o cere rânduială. Există, însă, şi rânduieli referitoare la astfel de cazuri, căci oricui îi vine, mai repede sau mai târziu, rândul să dea seama de ceea ce a făcut sau face.

Rânduială nu este o simplă ordine sau orânduire, care are şi sensul de oficialitate păzitoare a ordinii, respectiv a disciplinei. Şăineanu traduce rânduială prin Ordnung şi Fügung, ambele fiind legate de aspecte disciplinare, ceea ce dovedeşte că Papadima avea dreptate să considere că rânduiala nu are corespondent occidental. Este interesant că slavul rendu, din care provine rând,a determinat semnificaţii asemănătoare cu cele occidentale, de ordine şi respectarea ei. Rândaşul era cel care făcea ordine, iar rândeaua (rindeaua) era unealta cu care se îndreptau obiectele din lemn. Semnificaţia slavonă nu s-a păstrat în rânduială, ci în rânduire şi orânduireşi putea să rămână aşa, dar atunci n-ar mai fi fost rostire filosofică românească şi n-ar mai fi avut o atât de „largă întrebuinţare în gândul şi în viaţa poporului nostru”, cum observă şi Ovidiu Papadima.

Rânduiala (spre deosebire de rânduirea care se aplică în viaţa socială, fiind mai mult impusă decât existentă, mai mult forţată şi artificială decât obişnuită şi naturală, temută şi urâtă mai ales sub rândăşie străină), cuprinde întregul univers, uscatul, apele şi văzduhul, cerul şi pământul. Rânduiala nu este ordinea „aşezată şi păzită de oameni”. Ea este o lege a firii şi are înţeles cosmic. Omul nici n-o creează, nici n-o păzeşte, ci, în măsura în care o cunoaşte, se străduieşte să o respecte, pretutindeni şi oricând. Intervenţia omului strică rânduiala, chiar dacă, în aparenţă, o face în favoarea lui. Aşa se explică tradiţionalismul accentuat al ţăranului român, care s-a tot ferit de noutăţile civilizaţiei, reuşind să-şi păstreze obiceiurile şi mai ales vorbirea până spre zilele noastre.

Comuniştii au fost primii care au stricat rânduiala. Au distrus viaţa satelor: economico-materială şi tradiţional-spirituală. Ordinea comunistă şi apoi noua ordine mondială sunt rânduiri fără rânduială. Nu fiindcă ar fi greşite principial. Uneori, în anumite locuri, în anumite perioade şi pentru anumiţi oameni par a fi bune, dar pentru alţii, nu. Se ştie că multe transferuri de populaţii, pe care nu le-au practicat doar comuniştii, s-au soldat adesea cu moartea sau degenerarea celor delegaţi (spre binele lor!) să trăiască prin rezervaţii, lagăre sau gulaguri. Se stabileşte noua ordine apelându-se chiar la exterminarea populaţiilor, nu întotdeauna primitive, ci doar lipsite de arme moderne. S-a constatat apoi, foarte curând, pentru fiecare caz în parte, că populaţiile atacate de agresori străini, învinse şi umilite, încep să se autoextermine, împărţindu-se în diferite grupuri, cu o sălbăticie de neimaginat. Ceea ce se petrece, şi la noi a început acest lucru după 1948, se datorează faptului că populaţiile îşi pierd încrederea, până atunci totală, în rânduiala lumii şi devin, la rândul lor, distrugătoare.

Poate că fiecare popor ar trebui să aibă câte un cuvânt propriu pentru rânduială, care să fie diferit de acela pentru ordine, căci ordinea se schimbă mereu, pe când rânduiala există sau nu mai există. Şi dacă „rânduiala lumii izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu”, cum zice Ovidiu Papadima, ea este bună, căci aşa a făcut Dumnezeu lumea, şi a văzut că este bună. Ce facem noi cu această rânduială bună a lumii, asta ne priveşte! Cel care a făcut-o nu este obligat să o şi apere. Iar din faptul că n-o apără, nu trebuie să conchidem, după Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, ci, mai degrabă, că noi suntem deja morţi, căci fără rânduiala noastră nu mai suntem nimic, chiar dacă mai avem încă puterea de a ne înjunghia pe la spate unii pe alţii.

Caracteristice rânduielii, considera Papadima, sunt ierarhia, munca şi echilibrul.

Există o ierarhie cosmică, determinată de ordinea rigidă, care l-a îngândurat şi pe Newton, după care se petrec fenomenele cosmice, se perindă anotimpurile, trec lunile şi zilele săptămânii. Toate aveau corespondenţe personificate, se slujeau unele pe altele, păstrând astfel rânduiala, impusă şi oamenilor. Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică erau cele mai respectate.

Ierarhiile folclorice presupuneau transpuneri din viaţa socială în regnuri naturale: regina albinelor, împăratul păsărilor. Vieţuitoarele au şi sfinţii lor care le ocrotesc: pentru gângănii, Arhanghelul Mihail, pentru lupi, Sfântul Nicolae. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. „Orice fir de nisip şi orice bob îşi are rostul şi locul său”.

Legătura ţăranului român tradiţional cu mediul înconjurător se făcea prin respectarea rânduielii potrivite cu firea ţăranului. Nerespectarea rânduielii, care nu era intenţionată, ci datorată adesea ignoranţei, putea să conducă la evenimente nefaste, relatate în tot felul de povestiri. De regulă, însă, ţăranul nostru, din exemplele folclorice ale lui Ovidiu Papadima, culese din viaţa satelor dinainte de al doilea război mondial, dovedesc „imensul respect pe care-l arată faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”. Ar fi vorba aici şi despre o concepţie animistă generalizată, care impune respect pentru tot ceea ce este însufleţit, şi care poate să sufere când îi este lezată rânduiala, dar şi despre o concepţie religioasă aparte, după care Dumnezeu îşi impune voinţa în orice împrejurare, chiar şi în cazul calamităţilor produse de „stihiile firii”.

Respectul şi dragostea pentru vitele sale ţineau de rânduiala obişnuită a oricărui gospodar. Înjuratul animalelor, bătaia sau chinuirea lor erau date ca exemple pentru oamenii marginalizaţi ai satelor. Dar şi plantele se bucurau de tot respectul, iar în povestiri se spunea că porumbul şi grâul se plângeau lui Dumnezeu de chinurile la care le supun oamenii până ajung să le devină hrană. Lucru pentru care erau închinate înainte de a fi măcinate sau pisate, iar deasupra pâinii şi a mămăligii, înainte de a fi tăiate, se făcea semnul crucii.

„Să nu te joci cu focul” a rămas o zicală, dar ea avea la bază o credinţă veche, legată de respectul pentru puterea focului. Nu se puneau spini în foc, ca să nu-1 înţepe, iar seara era învelit în vatră, ca să doarmă liniştit. Focul, apa şi vântul (personificate) pot produce mari cataclisme, iar dacă de regulă se poartă blând sau potrivit cu anotimpul, această rânduială se datorează intervenţiei permanente a lui Dumnezeu, care nu le permite să se dezlănţuie fără măsură decât pentru pedepsirea necredinţei.

„Este interesantă aici, zicea Ovidiu Papadima, imaginea de forţă elementară, aproape oarbă a naturii, şi frâna de fiecare clipă pe care i-o pune Divinitatea. Subliniind aceasta, intrăm în concepţia românească a rânduielii, care se arată astfel cu înţelesuri eterne şi totuşi nespus de dinamice”.

Cum se explică atunci furia devastatoare cu care s-au repezit urmaşii acelor ţărani tradiţionalişti români pentru a distruge mediul natural în care au trăit de milenii, pentru a chinui şi a ucide animalele, pentru a se ucide între ei, a se jefui şi umili, a se alunga unii pe alţii, din ţară? A fost stricată rânduiala! S-a dovedit, câteva decenii la rând, că acest lucru este posibil şi s-a tot spus că este bine, şi chiar a fost bine pentru cei care au stricat rânduiala. De ce să nu profităm şi noi?, s-a spus şi se mai spune.

S-a realizat şi la noi, putem zice, previziunea lui Ovidiu Papadima, „omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”, atunci când sufletul lui este pustiu. Şi nu poate fi altfel, căci el sau semenii lui au stricat rânduiala, legătura bună dintre el şi lume, dintre el şi ceilalţi.

Se tot vorbeşte despre o revenire la normalitate, apelând la tradiţie. Dar folclorul, cum observă uneori cu tristeţe şi Ovidiu Papadima, ţinea chiar de pe atunci de domeniul trecutului. Sunt speranţe în renaşterea vieţii cultural-religioase, dar şi aceasta este adesea hulită şi cade în ispita disputelor păgubitoare cu tot mai multe variante străine şi duşmănoase.

Există, totuşi, un tărâm al nostru, plin de comori nebănuite, ascunse acolo de toate răutăţile lumii - tezaurul limbii române, în care nu poţi pătrunde fără să-i cunoşti rânduiala. Şi vei regăsi acolo nu numai trecutul încremenit, ci apa vie a vorbirii, care se tot primeneşte şi, rostindu-se pe sine, ne poate călăuzi pe drumul anevoios a ceea ce trebuie să fim.

Ridicată la rangul cel mai înalt, de dincolo de spaţiu şi de timp, vorbirea se preface în rostire filosofică. Rostirea filosofică românească, la a cărei elucidare au purces marii noştri cărturari, este adevărata păstrătoare a rânduielii noastre şi, cunoscută la timp, ar putea să devină cartea noastră de învăţătură în momentele acestea în care soarta noastră şade, cum zicea Constantin Noica, în „cumpătul vremii”.

http://www.revistaclipa.com/6717/201...uiala%e2%80%9d

[Marius22]

Multumim pentru acest subiect binevenit. Este interesant ca in conceptia crestina sensul cuvantului randuiala este dublat intrucatva si sporit in acelasi timp de cuvantul rost.

Rostul lumii este dat de insusi actul dumnezeiesc creator, de sadirea in universul creat a ratiunilor divine necreate. Atat partea, cat si intregul, capata astfel o directie, un sens.

Randuiala este privita mai degraba ca manifestare a purtarii de grija a lui Dumnezeu asupra creatiei Sale. Perpetua prezenta harica in lumea creata, participarea divina la viata lumii, (resimtita indeosebi de om in calitate de persoana) intru plinirea rostului acesteia (acestuia), indumnezeirea.

[costel]

Sunt persoane care atunci cand aud de randuiala se revolta. Dar exista randuiala pentru ca noi traim in neoranduiala. Randuilelile sunt firesti, iar masura greutatii de a le implini, ne arata cat de departe suntem de Dumnezeu. Exista randuieli pentru ca Dumnezeu ne vrea fii. Iar ca sa ne dam seama cat de minunata este randuiala, sa privim persoanele care nu se abat de la randuiala - vom vedea ca cu cat iubesc si implinesc mai mult randuiala, cu atat devin mai luminoase si datatoare de pace.

[sophia]

Randuiala are sens de ordine, dar si de traditie.
Si se poate folosi in orice domeniu.

Probabil ca revolta unora vine de la faptul ca o traditie/randuiala, este ceva impus, strict. Ca in toate, ar trebui sa fie loc si de putina libertate si creativitate/nou.

Articolul, sau primul mesaj de pe fir mi se pare putin ambiguu, in sensul ca nu se refera la un domeniu anume. N-am inteles care este discutia/intrebarea.

În prealabil postat de sophia

Randuiala are sens de ordine, dar si de traditie.
Si se poate folosi in orice domeniu.

Probabil ca revolta unora vine de la faptul ca o traditie/randuiala, este ceva impus, strict. Ca in toate, ar trebui sa fie loc si de putina libertate si creativitate/nou.

Articolul, sau primul mesaj de pe fir mi se pare putin ambiguu, in sensul ca nu se refera la un domeniu anume. N-am inteles care este discutia/intrebarea.

Nu ma mira cuvintele tale, sophia, caci te stim o mare aparatoare a libertatilor omului si a dreptului lui la creativitate.
Tocmai de aceea te-as ruga sa ne spui, cam de cata libertate si creativitate simti ca trebuie sa dai dovada cand bagi in priza un aparat electric? Daca instructiunile iti spun sa folosesti curent de 220 V, tu vrei neaparat sa cuplezi aparatul la 360V sau la 120V, numai la 220V nu? A folosi curent de 220V ti se pare total lipsit de fantezie si privare de libertate personala?
Oare daca trebuie sa urmam instructiunile scrise de un om, ce-i drept specialist!, atunci nu e indicat sa urmam randuiala stabilita de Dumnezeu pentru creatia Sa?

Dealtfel in articolul postat de mine, nu era vorba de o intrebare ci de o constatare: ca acolo unde nu e randuiala, nu e nici Dumnezeu cu harul Sau. Si e valabil peste tot.

Foarte bun subiectul acestui topic. L-am remarcat de când a fost deschis dar nu am avut timp să scriu ce gândesc despre rânduială.

Acum câteva zile am fost într-un pelerinaj cu un grup nu prea numeros la mănăstiri din Oltenia. Mi s-a pus în vedere din prima zi să nu fiu prea habotnică deoarece persoanelor din grup le place să se distreze pe drum. Faptul că nu mă costa nimic călătoria și că voi ajunge la mănăstiri unde nu am mai fost m-a făcut să accept dorința majorității deși mă deranja muzica și glumele deocheate.
Duminică însă când am plecat din mănăstire fără binecuvântare și fără rugăciunea de dimineață și de călătorie așa cu este rânduiala, am comentat și mi-am exprimat nemulțumirea stârnind indignarea grupului.
În acea zi nimic nu a ieșit bine! Am rătăcit drumul, ne-a oprit poliția, nu am nimerit unde voiam să ajungem.
Lăudabil este faptul că în ziua următoare nimeni nu a mai vrut să plece la drum mai înainte de a face rugăciunile și Maica Domnului împreună cu Sfinții ne-au netezit calea și ne-au ferit de orice lucru rău.

[Tomita]

Ce ne facem cu cei straini, care au alte randuieli?
Incercam sa impunem randuiala noastra?
Cred ca cel mai mare conflict al vietii de zi cu zi este intre a face ce trebuie (in unele cazuri cu suparare proprie sau a altora) si a face ce vor ceilalti pentru a pastra linistea (sau pentru ca iubim persoana(ele) cu care am intrat in conflict).
Si "vedem" cum pentru liniste/toleranta/iubire randuiala se pierde incet-incet...de fapt nici nu-si mai are rostul in anumite situatii.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Tomita

Ce ne facem cu cei straini, care au alte randuieli?
Incercam sa impunem randuiala noastra?
Cred ca cel mai mare conflict al vietii de zi cu zi este intre a face ce trebuie (in unele cazuri cu suparare proprie sau a altora) si a face ce vor ceilalti pentru a pastra linistea (sau pentru ca iubim persoana(ele) cu care am intrat in conflict).
Si "vedem" cum pentru liniste/toleranta/iubire randuiala se pierde incet-incet...de fapt nici nu-si mai are rostul in anumite situatii.

In mod firesc, "Cine se-aseamana, se-aduna!" Cand faci un compromis, trebuie sa-ti asumi eventualele consecinte, si chiar daca nu esti de acord cu anumite lucruri, trebuie sa nu faci prea mare taraboi, si mai ales sa te rogi si pentru tine, dar (mai ales!!!) pentru cei rataciti, care n-au ajuns inca la stadiul la care te gasesti tu (sau macar crezi ca te gasesti), dar din mila lui Dumnezeu, probabil... vor ajunge. Tu asta trebuie sa-ti doresti. Oricum, Dumnezeu lucreaza tot cum stie El mai bine. De multe ori m-am inversunat (la fel ca sora Dorina), si paradoxal atrageam pe moment antipatie, iar in doar cateva ore, Dumnezeu oranduia in felul Lui, o lectie care facea "demonstratia" mea cu totul inutila. Trebuie sa ne punem mai inainte de toate, nadejdea in Dumnezeu, mai mult decat ne putem pune in propriile forte sau puteri de convingere! Oricum, cu toata "lectia" lui Dumnezeu, care practic imi dadea... "apa la moara", eu n-am redevenit "simpatic"!...