Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Deci, împăratul mâniindu-se, a poruncit ca pe toţi creştinii cei ce erau în temniţă şi în lanţuri să-i scoată la moarte, în ziua mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoşi era o sută, între care erau mulţi preoţi, diaconi şi alţi clerici, osândiţi fiind de împărat, ca toţi să fie ucişi cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfârşit şi Simeon să fie ucis.
Toţi fiind duşi la moarte legaţi, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: „De voieşte cineva din voi să fie viu şi cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!” Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dânşii nu vroia să-şi aleagă viaţa cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osârdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viaţă.
Iar sfântul episcop îi întărea pe dânşii, ca să nu se teamă de moarte, spunându-le multe din dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi mângâindu-i cu nădejdea vieţii celei veşnice întru Împărăţia Cerului. Şi aşa i-au tăiat pe toţi. La sfârşit şi Sfântul Simeon, păstorul turmei celei cuvântătoare, trimiţându-şi turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, şi-a plecat capul său sub sabie şi a trecut la Domnul.
Şi au fost tăiaţi şi amândoi preoţii prinşi împreună cu dânsul, Avdelae şi Anania, amândoi bătrâni. Dar pe când Anania se pleca sub sabie, a început a tremura de frică. Şi era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creştin tăinuit, dar văzând pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dânsul: „Nu te teme, bătrânule! Închide-ţi ochii şi fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască”.
Iar dacă a zis aceasta bătrânul acela, îndată s-a cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creştin, şi de necurăţia persană se leapădă. Deci, umplându-se de mânie împăratul, a poruncit ca nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare şi tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă şi i-a tăiat-o.
După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul şi aşa a omorât pe sfânt. În acelaşi ceas a prins şi pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia şi, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.
Şi mulţi alţii au fost ucişi în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfântul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, şi împreună cu dânsul şi o mie de sfinţi mucenici, pe care, adunându-i Biserica, îi numără o mie o sută şi cincizeci.
Iar istoricii Sozomon şi Nichifor povestesc în cărţile lor că au fost ucişi în acea vreme mulţime de creştini în ziua Patimilor lui Hristos şi la praznicul Paştilor. Pentru că atunci când a ieşit porunca păgânului împărat Savorie, ca toţi creştinii din pământul lui să se piardă, atunci credincioşii bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, singuri ieşind cu sârguinţă din casă, se dădeau pe dânşii cu osârdie la moarte şi mureau cu bucurie pentru Domnul lor.
Iar după ce a fost ucis Sfântul Azad, a plâns după dânsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult şi a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învăţătorii şi povăţuitorii creştini, pe preoţi şi pe episcopi, i-a încredinţat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creştin a poruncit să-l cruţe.
Iar noi, cinstind pomenirea sfinţilor mucenici celor număraţi şi celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoinţă şi Dătătorul de cununi Hristos Mântuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin

[cristiboss56]

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia din părinţi creştini şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Rămas fără tată din copilărie, sfântul s-a mutat cu mama lui din Capadocia în Palestina, pentru că aveau rude acolo şi multe averi. Ajuns la vârsta maturităţii şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoinicie, tânărul Gheorghe a îmbrăţişat viaţa de soldat, dobândind în scurt timp cele mai mari cinstiri, până şi demnitatea de conducător de oaste în garda împăratului. În anul 303, Diocleţian a stârnit prigoană împotriva creştinilor şi, cunoscând decretul de prigonire, Sfântul Gheorghe s-a înfăţişat îndată, de bunăvoie, înaintea împăratului, mărturisind deschis că este creştin şi că doreşte să slujească în oaste numai ca ucenic al lui Hristos. Atunci, Diocleţian a poruncit ca sfântul să fie întemniţat şi supus la chinuri groaznice. În vremea ţinerii lui în temniţă, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, l-a înviat. După multe şi cumplite suferinţe, Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, din porunca împăratului, într-o zi de 23 aprilie. În satele şi oraşele României, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea Sfântului Gheorghe. Mulţi oameni, bărbaţi şi femei, îi poartă numele, iar al treilea braţ al Dunării se cheamă „Braţul Sfântul Gheorghe”.

[cristiboss56]

Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu era iudeu din Ierusalim şi a fost unul din cei 70 de ucenici ai Domnului şi nepotul Apostolului Barnaba. La început, a fost ucenic al Sfântului Pavel şi pentru o vreme a luat parte la prima călătorie de propovăduire a Evangheliei în Cipru şi Asia Mică. Mai târziu, a fost fiu duhovnicesc şi însoţitor al Sfântului Apostol Petru la Roma. Tradiţia ne spune că acolo romanii creştini, ascultând predica Sfântului Apostol Petru, i-au cerut Sfântului Marcu să le scrie o Evanghelie, cu predica Apostolului. Astfel, Evanghelia scrisă de Sfântul Marcu este de fapt punerea în scris a propovăduirii Sfântului Apostol Petru. Tot ca ucenic al Sfântului Petru, fericitul Marcu a întemeiat şi Biserica din Aquileea (Italia) şi pe cea din Alexandria Egiptului, el fiind cel dintâi episcop şi binevestitor al lui Hristos în Egipt, în Libia şi Pentapole. Sfântul Evanghelist Marcu a suferit moarte mucenicească în Alexandria Egiptului în timpul lui Nero (54-68). Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. El s-a născut în anul 1692 în părţile Rusiei şi a îmbrăţişat viaţa monahală de tânăr. Făcându-se prigoană în ţara sa împotriva creştinilor, a plecat în Ţara Românească şi s-a aşezat la Mănăstirea Dălhăuţi, unde s-a nevoit 20 de ani. Apoi, s-a retras cu 12 ucenici de-ai săi la Schitul Poiana Mărului, în Munţii Buzăului. Sfântul Cuvios Vasile a fost duhovnicul Sfântului Paisie de la Neamţ, pe care l-a şi tuns în monahism în anul 1750, pe când se aflau în Muntele Athos. Sfântul Vasile a alcătuit şi câteva scrieri folositoare pentru cei ce doresc să citească şi să înţeleagă corect scrierile Sfinţilor Părinţi. S-a mutat în pace la Domnul, în anul 1767.

[cristiboss56]

Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului – A fost văr de al II-lea după mamă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit Istoricului Eusebiu acesta a fost al doilea Episcop al Ierusalimului.
După uciderea Sfântului apostol Iacov în anul 62, Sfinții Apostoli l-au ales episcop al Ierusalimului.
Episcopul Simeon a păstorit într-o vreme de grele încercări pentru creștinii din Palestina din pricina deselor răscoale ale iudeilor împotriva stăpânirii romane și datorită dorinței împăratului Nero (54-68) de a distruge Ierusalimul, acesta fiind cucerit în anul 70 și dărâmat de Titus, fiul lui Vespasian.
La venirea armatei romane, condusă de Vespasian, Episcopul Simeon a plecat împreună cu mai mulți creștini din Ierusalim în orașul Pella din Decapolis (Grecia), întorcându-se mai apoi în Ierusalimul rămas în ruină.
Sfântul episcop a suferit multe chinuri în timpul vieții sale fiind suspus supliciilor în timpul persecuțiilor lui Vespasian (66 – 79), Titus (79 – 81), Dominițian (81-96), scăpând însă cu viață.
Însă, în timpul domniei lui Traian a suferit moarte martirică fiind răstignit în anul 107, la 120 de ani de viață și 54 de ani de păstorire ca episcop.

[cristiboss56]

Aducerea moaştelor Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare – Sfântul Atanasie cel Mare s-a născut în Alexandria în anul 295 şi a trecut la cele veşnice pe 2 mai 373. Sfântul Atanasie a fost înmormântat în biserica de la Bucole de la periferia Alexandriei, zidită peste mormântul Sfântului Evanghelist Marcu, primul episcop al oraşului şi întemeietorul bisericii din Egipt.
Locul înmormântării Sfântului Atanasie a fost ţinut secret de creştinii alexandrini, de teama arienilor. De aceea, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte astăzi aducerea moaştelor sfântului din Biserica din Bucole din Alexandria la Constantinopol, lucru care a fost făcut după mulţi ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Atanasie.
Sfântul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului – Sfântul Atanasie Patelarie s-a născut către sfârşitul veacului al XVI-lea, în oraşul Rethimno, din insula Creta, primind la botez numele de Alexie. El a purtat crucea a nenumărate încercări, mărturisind dreapta credinţă într-o perioadă de mari tulburări pentru creştinătatea răsăriteană.
Încă din fragedă vârstă se străduia să împlinească poruncile Evangheliei. Râvnind la viaţa duhovnicească, se îndeletnicea cu citirea Vieţilor Sfinţilor, aprinzându-se adesea de dorul de a urma nevoinţele acestora.
După moartea tatălui său s-a călugărit la metocul sinaitic din Iraclion, primind numele de Atanasie. Dorind însă o viaţă duhovnicească mai înaltă, după ce a vieţuit o vreme într-o mănăstire din Tesalonic, unde a fost hirotonit ierodiacon, a plecat în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Esfigmenu, apoi la Xiropotamu, unde i s-a dat ascultarea de a sluji la trapeză.
Se hrănea doar cu pâine şi apă, iar nopţile le petrecea în rugăciune, dormind câteva ore şi având drept aşternut, atât vara cât şi iarna, pământul gol. După un pelerinaj în Ţara Sfântă şi la Muntele Sinai, Atanasie Patelarie a venit pe la anul 1626 în Ţara Românească, ca dascăl. Aici a tradus Psaltirea în limba greacă populară.
Marele patriarh al Constantinopolului, Chiril Lucaris († 1638), l-a chemat pe Atanasie la Constantinopol, să sprijine credinţa ortodoxă atacată de necreştini şi de eretici. În anul 1631 este ales mitropolit al Tesalonicului. De aici, el va trimite mai multe scrisori ţarului Rusiei, cerându-i sprijin pentru mitropolia sa, care era asuprită de turci.
În anul 1634, când Patriarhul Chiril Lucaris este trimis în exil, la Constantinopol este aşezat, pentru puţină vreme, Mitropolitul Atanasie al Tesalonicului. În cele din urmă, otomanii l-au silit să părăsească tronul patriarhal.
Nevoit să strângă milostenie pentru a plăti datoriile mitropoliei, a plecat spre Moldova, unde a găsit sprijin la curtea evlaviosului domnitor Vasile Lupu (1634-1653), care l-a trimis la Mănăstirea Sfântul Ierarh Nicolae din Galaţi.
Întorcându-se însă la Constantinopol, este reales patriarh în vara anului 1652. N-a păstorit însă decât puţină vreme, după care a fost nevoit să renunţe, din pricina potrivniciei turcilor otomani, şi s-a întors la Galaţi.
Slujitorii bisericeşti şi credincioşii din oraşul de la Dunăre s-au bucurat mult de blânda şi înţeleapta păstorire a patriarhului Atanasie, care s-a arătat statornic în credinţă, purtându-şi crucea în chip neşovăielnic.
Sfântul Atanasie şi-a exprimat dorinţa de a-şi sfârşi viaţa la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Galaţi (pe care o numea „mănăstirea sa”), dar voia lui Dumnezeu a fost alta: astfel, el a continuat să strângă milostenie pentru creştinii celorlalte Biserici Ortodoxe căzute sub ocupaţie otomană.
Ajungând pentru aceasta în Rusia, fiind bătrân şi bolnav, a primit însemnate daruri de la ţar şi de la patriarhul Nicon (1652-1666). La întoarcere a rămas în cetatea Lubnî (din Ucraina), unde s-a aşezat la Mănăstirea Schimbarea la Faţă din Mgarsk.
Cunoscându-şi mai dinainte vremea sfârşitului, Sfântul Atanasie a alcătuit un testament prin care a împărţit darurile primite de la ţar mai multor mănăstiri şi biserici din Moldova, din Sfântul Munte Athos şi din Muntele Sinai.
A rânduit de asemenea a se aduce daruri şi la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Galaţi. Apoi s-a rugat pentru toţi păstoriţii săi, pentru cei ce i-au făcut bine şi pentru cei care l-au prigonit ori nedreptăţit în viaţă; şi-a cerut iertare de la toţi, iertându-i la rândul său pe toţi.
Cu cugetul împăcat şi încrezător în marea milostivire a lui Dumnezeu, având pe buze şi în inimă rugăciunea, a adormit în Domnul la 5 aprilie 1654, a treia zi de Paşti, în genunchi, cu Sfânta Evanghelie în mâini, rostind cu glas stins: „Doamne, primeşte sufletul meu!”.
A fost îmbrăcat în veşminte arhiereşti şi aşezat în jilţ, ţinând în mână cârja. Apoi a fost pus într-un mormânt săpat în lăuntrul bisericii Mănăstirii din Mgarsk.
Prin rânduială dumnezeiască, trupul ostenit de nenumărate nevoinţe al cinstitului Ierarh a rămas neschimbat. Lucrul acesta s-a aflat după opt ani de la mutarea sa la locaşurile cele veşnice, atunci când mitropolitul Paisie Ligaridis al Gazei, venind la Mănăstirea din Lubnî, a avut o vedenie.
Sfântul Atanasie i s-a arătat şi i-a cerut să fie scos din mormânt. Când acesta a fost deschis, trupul Sfântului Atanasie era întreg şi neputrezit, răspândind bună mireasmă.
Sfintele moaşte au fost aşezate cu mare cinste în partea dreaptă a bisericii, în ziua de 1 februarie 1662, iar pomenirea între Sfinţi a Ierarhului Atanasie Patelarie s-a hotărât a fi la 2 mai, odată cu cea a ocrotitorului său, Sfântul Atanasie al Alexandriei. Cinstitele moaşte au rămas neatinse de focul care a cuprins de două ori biserica, dar nu şi pe vieţuitorii mănăstirii, pe care i-a păzit Sfântul.
La începutul veacului al XX-lea, Sfintele sale moaşte au fost duse la Harkov, iar din anul 1943 au fost puse spre închinare, în catedrala Buna Vestire din acel oraş.
În toamna anului 2004, când se împlineau 350 de ani de la mutarea sa la ceruri, a fost adusă de la Harkov, la Galaţi, un fragment din moaştele Sfântului Atanasie Patelarie.

[cristiboss56]

Sfânta Matrona s-a născut în anul 1881, în satul Sebino din ţinutul rusesc Tula. Părinţii ei, Dimitrie şi Natalia, ţărani foarte evlavioşi şi cinstiţi, au dus o viaţă foarte modestă alături de cei patru copii ai lor, Matrona fiind cea mai mică, dobândită pe când părinţii nu mai erau tineri. Până să o nască, mama se gândea să o ducă la orfelinat, însă la scurt timp i s-a arătat în vis o pasăre albă cu chip de om şi cu ochii închişi, aşezată pe mâna ei dreaptă. Luând visul acesta drept semn de mustrare, femeia temătoare de Dumnezeu a renunţat să-şi mai lase copila la orfelinat. Deşi s-a născut fără vedere, mama sa a iubit-o nespus de mult.
Încă de la început Dumnezeu a dorit să descopere pe vasul Său cel ales; în vremea afundării în apa Botezului, s-a văzut un nor de tămâie cu bună mireasmă ridicându-se din cristelniţă. Mai mult, pe pieptul pruncei se putea vedea o ridicătură în semnul crucii. Miercurea şi vinerea nu se alăpta, ci dormea toată ziua. Întrucât din naştere era lipsită de vedere, copiii adesea o batjocoreau, pricină pentru care încă din copilărie se ferea de oameni, încetând să mai iasă din casă şi dăruindu-se rugăciunii şi cugetării la cele dumnezeieşti.
Locuind în apropierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cântările. Chiar dacă îi lipsea vede*rea cea din afară, vederea cea duhovnicească a făcut-o să iubească nespus de mult icoanele, astfel că în camera sa întregul perete de sus până jos era plin de icoane în fata cărora ardeau neîncetat candele şi dinaintea cărora se ruga îndelungate ceasuri, cuprinzând în inima sa de copil întreaga lume.
Pe când avea 6-7 ani, s-au arătat darurile duhovniceşti primite de la Dumnezeu, prin care putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor. Datorită purtării de grijă a boierului satului, Sfânta Matrona a făcut pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Acolo, intrând în Catedrala unde slujea Sfântul Ioan de Kronstadt, acesta a poruncit ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”, cuvinte prin care o arăta ca una dintre puţinii rugători pentru patria care avea să fie cuprinsă de persecuţia ateistă bolşevică.
Pe când avea 17 ani, Sfânta Matrona nu a mai putut merge. Din acea clipă a stat tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la ea. Curând au sosit vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, confiscarea pământurilor şi foametea. În anul 1925, pe când avea 40 de ani, Sfânta a venit în Moscova, locuind pe rând în diferite case ale creştinilor, dar fără a se înregistra oficial, întrucât era cău*tată pentru a fi arestată.
Vieţuind aproape trei decenii în capitala Rusiei, ea a fost o mare rugătoare, săvârşind acea slujire duhovnicească, prin care a întors pe calea mântuirii mulţime de oameni. La ea veneau zilnic oameni pentru a primi izbăvire de mâhniri şi necazuri, dar şi vindecare de boli. Fericita îi liniştea, îi mângâia pe cap, îi însemna cu sfânta cruce şi le spunea cuvinte de încurajare ori se ruga pentru ei. Povăţuirile fericitei arătau însemnătatea discreţiei şi a smereniei.
Îndemna pe credincioşi, ca, atunci, când merg la preot sau duhovnic pentru sfat, să se roage ca Domnul să-l înţelepţească, încât să primească îndrumarea potrivită şi să evite a merge de la un preot la altul.
Pe cei foarte râvnitori îi povăţuia să nu se deosebească de ceilalţi oameni printr-o înfăţişare exterioară aparte. Ţinea mult la purtarea răbdătoare în necazuri. Sfătuia ca, la slujbe, privirea să nu caute spre nimeni, ochii să fie închişi sau îndreptaţi către o icoană din biserică.
Sfânta a primit oamenii credincioşi care o căutau pentru sfat şi mângâiere sufletească, până la sfârşitul vieţii, cu totul dezinteresată de vreun avantaj material. În ultimele zile de suferinţă, a fost spovedită de duhovnic şi a primit cu smere*nie Sfintele Taine. La 2 mai 1952, s-a mutat în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998, au fost descoperite moaştele sale nestricate, răspândind bună mireasmă, care au fost aşezate în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova.
La 2 mai 1999, fericita Matrona a fost trecută în rândul sfinţilor de Biserica Rusiei, cinstirea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă, datorită mulţimii de minuni săvârşite credincioşilor.

[cristiboss56]

Sfântul Irodion s-a născut în 1821 la Bucureşti, primind la botez numele de Ioan. Auzind de faima Mănăstirii Cernica, s-a dus acolo să-l întâlnească pe Sfântul stareţ Calinic. Cu multă dorire în suflet pentru viaţa monahală, la vârsta de 22 de ani a intrat în monahism la Mănăstirea Cernica, o adevărată şcoală isihastă. Aici, tânărul frate a fost încercat, trecând prin toate ascultările, răbdând cu multă bărbăţie ispitele şi cerând de la stareţ nevoinţe şi mai multe. În 1846 a fost tuns în monahism, primind numele de Irodion. În 1850, Sfântul Calinic, la stăruinţa voievodului Barbu Ştirbei, a primit alegerea sa ca Episcop al Episcopiei Râmnicului. Printre părinţii care l-au însoţit la Râmnic a fost şi Cuviosul Irodion, pe care ierarhul l-a numit în 1851 eclesiarh la Schitul Lainici, an în care l-a făcut şi protosinghel. La scurt timp după această dată, Sfântul Calinic l-a numit pe protosinghelul Irodion egumen al acestui schit. Chiar dacă a fost izgonit pentru o vreme de unii monahi răzvrătiţi, când s-a reîntors, Sfântul Irodion a îmbunătăţit viaţa monahală din Schitul Lainici, încât acesta avea cea mai numeroasă obşte din Oltenia. În 1877 a trimis 12 călugări pentru a sluji ca sanitari la îngrijirea răniţilor în Războiul de Independenţă. În 1900 şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. La 10 aprilie 2009 au fost aflate moaştele sale, care se păstrează spre închinare în Mănăstirea Lainici.

[cristiboss56]

Sfânta Irina a trăit pe vremea Sfântului Timotei, care era episcop în Efes după adormirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Ea era fiica unui mare dregător roman, Liciniu, şi înainte de a fi botezată se chema Penelope. Pe când avea 6 ani, tatăl ei, dorind să o păzească de valul necurat al vieţii, a zidit pentru ea un turn împărţit în multe camere, rânduind acolo pe bătrâna Caria şi pe bătrânul Apelian ca să o înveţe carte. Acolo, a vieţuit Penelope mai mult de 6 ani. Apelian, fiind creştin, i-a vorbit fericitei despre credinţa creştină şi despre Evanghelia lui Hristos, şi înflăcărându-se ea de dorinţa de a deveni creştină a primit botezul de la Episcopul Timotei, care i-a schimbat numele în Irina. După aceasta, părinţii ei i-au spus că este timpul să îşi aleagă un soţ, dar Irina a spus: „Eu m-am făcut mireasa lui Hristos şi nu mai vreau alt mire”. Atunci, tatăl ei a supus-o multor chinuri, dar văzând marea ei credinţă, au crezut şi el, şi soţia sa în Hristos, părăsind dregătoria pe care o avea. Urmaşii lui Liciniu la dregătorie, Sedechie şi Sapor, au chinuit-o mult pe Sfânta Irina pentru credinţa sa, dar, scăpând ea, a plecat în cetatea Calinicon, unde a propovăduit pe Hristos-Domnul. La Efes s-a întâlnit cu bătrânul ei dascăl Apelian şi tot acolo a adormit întru Domnul. Astăzi, Biserica noastră face pomenirea şi a Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou. Acest sfânt s-a născut în Grecia în 14 septembrie 1384. În anul 1425 a fost luat prizonier de turcii care au atacat mănăstirea de pe Colina Neprihăniților – Néa Makri, unde el viețuia. După ce a fost torturat mai multe luni, a trecut la cele veșnice în 5 mai 1426. Sfântul Efrem cel Nou este cunoscut drept grabnic ajutător și vindecător de boli. Moaștele sale au fost descoperite în anul 1950 și sunt păstrate în mănăstirea din Néa Makri, Grecia. Trecerea sa în rândul sfinților s-a făcut la data de 2 martie 2011, de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, în urma cererii Bisericii Ortodoxe a Greciei, cu data de prăznuire în ziua de 5 mai.

[cristiboss56]

Sfântul și Dreptul Iov era originar din orașul Idumeea, la sud de Israel, spre Peninsula Arabică. Era din neamul lui Isav, nepotul lui Avraam. Tatăl său se numea Zaret, iar mama Vosora. A trăit cu aproximativ 1925 de ani înainte de Domnul nostru Iisus Hristos.
El a fost unealta de biruință asupra diavolului. Dumnezeu i-a îngăduit diavolului să-l supună pe Iov la felurite ispite. A fost prădat de hoți de toate averile sale, precum și de slujitori, iar copiii săi au murit sub dărâmăturile casei distruse de furtună.
Iov și-a sfâșiat haina și și-a tuns părul în semn de doliu. Satana aștepta ca Iov să cârtească împotriva lui Dumnezeu, dar s-a înșelat pentru că Iov a căzut la pământ pentru a se închinat lui Dumnezeu.
Sfântul a binecuvântat pe Dumnezeu și în cele mai grele încercări în care ajunsese. Credința lui nu era fățarnică. Diavolul a adus asupra sa și lepră, încât el a trebuit să plece din mijloc oamenilor și să trăiască în afara orașului.
Dreptul Iov a suferit totul cu răbdare îngerească, fără să deznădăjduiască, biruind astfel ispitele diavolului. Dumnezeu pentru răbdarea și iubirea alesului Său, i-a întors îndoit tot ce avusese înainte (Iov 42, 10). Astfel, Iov a mai trăit încă 140 de ani, văzându-și urmașii până la al patrulea neam, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate (Iov 42, 16-17).
Tot astăzi, Biserica cinstește pe Sfântul Mucenic Varvar.

[cristiboss56]

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul – A fost fiul pescarului Zevedei şi al soţiei lui, Salomi. Pescuind odată la Marea Tiberiadei, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, i-a chemat pe cei doi fii ai lui Zevedei, Ioan şi Iacob, să devină pescari de oameni.
Cei doi fraţi l-au lăsat pe tatăl lor şi l-au urmat pe Iisus. Sfântul Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi a fost chemat la apostolat de Mântuitorul împreună cu fratele său Iacob când se aflau pe ţărmul Ghenisaretului, fiind alături de Petru şi Andrei cei dintâi chemaţi la apostolie.
Sfântul Ioan Evanghelistul a fost cel mai tânăr dintre cei doisprezece Apostoli. Se pare că avea cam 25 de ani când a fost chemat la apostolie. A fost unul dintre Apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului Iisus, şi în Evanghelia sa, se numeşte ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan 21, 20).
Sfântul a participat la Sinodul Apostolic din Ierusalim. Apoi, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes (Asia), propovăduind credinţa lui Iisus timp de 26 de ani. Tertulian şi Fericitul Ieronim menţionează că, din porunca împăratului Domiţian (81-96), Apostolul dragostei a fost exilat în insula Patmos unde a vieţuit 15 ani.
Aici el a scris Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. În timpul împăratului Nerva (96-98), Sfântul Ioan s-a întors la Efes, unde a murit în al treilea an al domniei lui Traian (98-117).
Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare – Sfântul Cuvios Arsenie s-a născut la Roma, în anul 354, într-o familie nobilă, având părinţi dreptcredincioşi. Crescând, a studiat retorica şi filosofia, limba greacă şi limba latină. De tânăr a părăsit dorinţa de a ajunge dregător al Imperiului şi a intrat în slujirea lui Dumnezeu, fiind hirotonit diacon al Bisericii din Roma, unde ducea o viaţă virtuoasă.
Întâmplându-se ca marele Împărat Teodosie (379-395), care conducea Imperiul Roman de Răsărit, să caute, cu multă stăruinţă, un om duhovnicesc, bun vorbitor şi cunoscător al ştiinţelor vremii, care să dea bună creştere fiilor săi şi să-i deprindă la învăţătură şi, mai ales, la învăţătura cea despre Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie şi a scris Împăratului Graţian în Apus şi papei Inochentie, rugându-i să-l trimită la Constantinopol.
Arsenie, cu greu fiind înduplecat, plecând de la Roma şi sosind la Constantinopol, a venit la curtea Împăratului Teodosie. Iar Împăratul, văzându-l om cinstit la fire şi împodobit cu bunătate şi gând smerit, s-a bucurat mult, şi-l cinstea ca pe un părinte şi i se smerea ca unui dascăl.
Încă şi dregătorii sfatului se minunau de el şi-l cinsteau. Dar el, urând slava lumii şi iubind pe Dumnezeu, socotea măririle oamenilor ca pe o pleavă şi, dorind viaţa monahală, se ruga lui Dumnezeu în fiecare zi să-i îndeplinească rugăciunea. Deci, într-una din zile, a auzit un glas dumnezeiesc, de sus, care zicea: Arsenie, fugi de oameni şi te mântuieşte!.
Iar el, nemaizăbovind şi schimbându-şi hainele, ca să nu fie cunoscut, s-a dus în Alexandria Egiptului şi, de acolo, în Pustia Schitului, unde a fost dat ucenic Avvei Ioan Colov, care, învăţându-l smerenia, l-a călugărit.
Şi, rugându-se Arsenie lui Dumnezeu, iarăşi s-a făcut glas din cer spre el: Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii. Deci, ajungând el un călugăr foarte îmbunătăţit duhovniceşte, a venit la el cândva Teofil, Patriarhul Alexandriei, care, împreună cu alţii, l-au întrebat: Spune-ne nouă, Părinte, un cuvânt de folos. Şi el a zis: Dacă îl voi spune, îl veţi păzi? Iar ei i-au zis: Da, cu adevărat. Şi el a zis: Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi de acel loc.
Şi se nevoia fericitul cu lucrul mâinilor lui în toată vremea vieţii sale, şi se plângea pe sine, ştergându-şi lacrimile cu un petec de rasă pe care îl ţinea tot timpul în sân. Nu dorea să se arate nimănui la faţă, ci priveghea mult, stând în picioare şi rugându-se de seara până la răsăritul soarelui cu mâinile ridicate.
Şi, când urma el să se despartă de trup, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: Puneţi o funie la picioarele mele şi ridicaţi-mă în munte. Şi iarăşi le-a zis: Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieşi din trup?. Şi ei au zis: Vedem. Iar el a zis: De când m-am făcut monah, frica aceasta n-a lipsit niciodată de la mine.
Cuviosul Arsenie cel Mare, după 55 de ani de nevoinţă în pustie, a trecut la Domnul în anul 449, în vârstă de 95 de ani, fiind pomenit de Biserica Ortodoxă în data de 8 mai.