Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

– Ascultă de la mine următorul lucru : Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl lui este alături și-l mângâie. Dar dacă își va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel li atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost. Iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel ca jertfa pe care a făcut-o Cain, cu neliniște și oftaturi pe care ți le va pricinui aghiuță, ce va fi alături de tine.
Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii și nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu și se duce la treburi etc., trebuie să înțelegi că nu mergi bine și să te neliniștești, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înțelegi că ești mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.
De multe ori, o satisfacție lumească înșeală, din păcate, chiar și pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoiește ca să facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele strict necesare, ca să lucreze în cele duhovnicești. Atunci și bucuria lui, ce se va izvorî din roadele duhovnicești pe care le va da, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni și va hrăni cu îmbelșugare.
Cu munca multă și grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: „Faraon dădea muncă și mâncare multă israeliților, ca să uite de Dumnezeu”. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu și astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-și sfințească sufletul. Însă din fericire, de aici iese și ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiească atât cât ar voi.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Colecția Cuvinte duhovnicești.

[cristiboss56]

„O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

[cristiboss56]

– Ascultă de la mine următorul lucru : Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl lui este alături și-l mângâie. Dar dacă își va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel li atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost. Iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel ca jertfa pe care a făcut-o Cain, cu neliniște și oftaturi pe care ți le va pricinui aghiuță, ce va fi alături de tine.
Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii și nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu și se duce la treburi etc., trebuie să înțelegi că nu mergi bine și să te neliniștești, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înțelegi că ești mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.
De multe ori, o satisfacție lumească înșeală, din păcate, chiar și pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoiește ca să facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele strict necesare, ca să lucreze în cele duhovnicești. Atunci și bucuria lui, ce se va izvorî din roadele duhovnicești pe care le va da, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni și va hrăni cu îmbelșugare.
Cu munca multă și grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: „Faraon dădea muncă și mâncare multă israeliților, ca să uite de Dumnezeu”. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu și astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-și sfințească sufletul. Însă din fericire, de aici iese și ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiească atât cât ar voi.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Colecția Cuvinte duhovnicești.

[cristiboss56]

Egoismul a atins în zilele noastre cota cultică, pentru că cei mai mulți dintre oameni fac din propria persoană subiect de adorație, aducîndu-și zilnic laude și inchinare prin postări de genul: “nu asculta pe nimeni, fă doar ceea ce crezi tu că este bine, meriți să fii iubit așa cum ești, cine nu te iubește așa cum ești nu te merită” etc. Toate aceste consolări și elogii sînt incantații egoiste cu cel mai dezastruos efect asupra persoanei. Și deși egoistul face totul pentru a se proteja, pentru a fi fericit, rezultatul auto-exaltării sale este depresia, nemulțumirea, neimplinirea, însingurarea, eșecul profesional, falimentul emoțional si tristetea îngâmfată care ii răpește bucuria și sănătatea chiar și in condiții de bogăție și aparenta buna-sporire.

Omul se simte împlinit și fericit doar in condițiile de dăruire reciprocă, doar atunci cind are pentru cine trăi, cind are pentru cine se jertfi, cind apăra pe cel slab, cind hrănește pe cel flamand, cind primește pe cel străin, cind mîngîie pe cel singur. Cel ce își iubește sufletul său este fericit cind își oferă sufletul altora. Abia atunci omul prinde viața, sloboade rădăcini și da rod, cînd sufletul lui se îngroapă in pământul iubirii pentru semeni și bucuria și necazul celorlalți devin și ale lui. Fiți buni și bucurați-vă unii de altii, căci doar așa ne împlinim ca oameni.

Ieromonah Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Durerea ne curăţeşte. Omul este cu adevărat om în durere. În bucurie el se schimbă, devine altcineva. Însă când suferă, devine ceea ce este el cu adevărat. Şi aceasta este, prin excelenţă, calea prin care omul se apropie de Dumnezeu. El îşi dă seama de slăbiciunea sa. De multe ori, când se află în slavă şi bucurie, omul se simte „buricul pământului", sau, dacă vreţi, centrul universului. „Nu mai există nimeni în afară de mine!" În durere şi mâhnire, omul se simte ca o furnică neînsemnată în univers, simte că depinde întru totul de altcineva, şi atunci caută ajutorul lui Dumnezeu şi doreşte ca Acesta să-i fie alături. Aceia dintre noi care am suferit dureri sufleteşti sau trupeşti ştim că niciodată nu ne-am rugat atât de fierbinte, atât de bine şi de îndelung, ca atunci când am fost pe pat de boală sau când ne-a încercat o foarte grea întristare sufletească. Pe câtă vreme atunci când avem totul, uităm de rugăciune, de post şi de multe altele. De aceea îngăduie Dumnezeu durerea.

Părintele Epifanie - Vieţi si cuvinte de învăţătură ale bătrânilor, Editura Sophia

[cristiboss56]

Care sunt motivele principale ale slăbirii credinţei?
Motivul principal al slăbirii credinţei în Dumnezeu este unul: înmulţirea fărădelegilor dintre oameni. Credinţa a slăbit pe Pământ mai ales din cauza următoarelor păcate: mândria, neascultarea de cuvântul Evangheliei şi de păstorii Bisericii, înstrăinarea creştinilor de Biserică, lipsa de păstori buni, beţia, desfrâul etc. Acest adevăr ni-L arată însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, când zice: „Iar din pricina înmulţirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci”.
Din cuvintele Arhimandritului Cleopa Ilie - Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie.

[cristiboss56]

Rugăciune înseamnă să-L aducem pe Hristos înlăuntru inimii noastre și să-L iubim cu toată ființa noastră. „Să iubești pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău” , spune Sfânta Scriptură. Când omul Îl va iubi pe Dumnezeu și va avea comuniune cu El, nu-l va impresiona nimic pământesc. Devine ca un nebun.
Pune-i unui nebun cea mai bună muzică și nu-l va mișca sufletește. Arată-i cele mai bune picturi și nu le va da nici o importanță. Dă-i cele mai bune mâncăruri, cele mai bune haine, cele mai bune parfumuri și nu va lua aminte la ele, căci trăiește în lumea lui. Tot astfel și cel care are comuniune cu lumea cerească, este lipit acolo și nu se dezlipește pentru nimic în lume. Așa cum nu poți dezlipi pe copil din brațele mamei sale, tot astfel nu poți dezlipi de rugăciune pe omul care a înțeles noima ei. Ce simte pruncul în brațele mamei sale? Numai cel care simte prezența lui Dumnezeu, iar pe sine copil mic, va putea înțelege asta.Am cunoscut oameni care, atunci când se rugau, erau ca niște copii mici. Și dacă i-ar auzi cineva în vremea când se roagă, ar zice că într-adevăr sunt copii mici. Dacă ar vedea ce mișcări fac, ar zice că au înnebunit. Așa cum aleargă copilul, îl apucă pe tatăl său de mânecă și-i zice: „Nu știu cum vei face, dar să-mi faci ceea ce-ți cer”, tot cu o astfel de simplitate și îndrăznire Îl roagă și acești oameni pe Dumnezeu.
Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Uneori îi fericesc pe cei care au trăit în vremea lui Hristos, pentru că Îl vedeau și Îl auzeau pe Hristos Însuși și puteau să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem într-o situație mai bună, pentru că aceia nu puteau să discute mult cu El, în timp ce noi putem vorbi neîncetat cu el prin rugăciune.
Dacă ne aflăm în legătură continuă și „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Dumnezeu, vom preîntâmpina orice rău. Odată într-un autobuz era un monah care se ruga cu ochii închiși și toți ceilalți credeau că doarme. La un moment dat un camion, care venea din direcție opusă, s-a izbit de un stâlp de curent electric, iar mașinile care veneau din ambele direcții se ciocneau între ele, pricinuindu-se mare pagubă. Autobuzul însă s-a aflat la câțiva metri de drum, ca și cum ar fi fost luat de o mână nevăzută, și niciunul dintre pasageri nu a pățit nimic. Rugăciunea monahului i-a salvat.
Ca să comunici cu Dumnezeu și să afli odihnă, trebuie să te supraveghezi pe tine însuți și să ai trezvie, ca să-ți dai seama de greșalele tale, să te pocăiești și să ceri iertare. Altfel, chiar dacă vei simți o oarecare bucurie în rugăciune, aceasta nu va fi o bucurie duhovnicească. Nu vei avea înlăuntrul tău întrariparea duhovnicească care provine din comuniunea cu Dumnezeu.
Rugăciunea trebuie să se facă cu mintea curată, fără gânduri și reprezentări, chiar dacă acestea sunt chipuri ale lui Hristos sau reprezentări din Sfânta Scriptură, pentru că aceasta este primejdios, mai ales pentru cei care au multă imaginație și mândrie. Numai când vin gânduri murdare și de hulă să folosim reprezentări din Sfânta Scriptură. Dar cea mai bună „reprezentare” este conștiința păcătoșeniei și a nerecunoștinței noastre.
Din vol. VI al Cuviosului Paisie Aghioritul – Despre rugăciune, Editura Evanghelismos.
Traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu.

[cristiboss56]

Să nu crezi că lupta cu patima e ușoară.
Nu.
Este nevoie de osteneală și de durere multă, nu glumă.
Să nu crezi că lupta este mică.
Trebuie să strigi ca nebunul întruna:
“Iisuse al meu, scapă-mă!
Preasfântă Maica lui Dumnezeu, ajută-mă!“
Ca o mașină sa meargă limba ta:
“Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Și când obosești, îți va veni o mângâiere pe care nu ai gustat-o niciodată.
Dar dacă te lenevești și nu te îngrijești, nu te vei vindeca în veac.
(Gheron Iosif Isihastul)

[cristiboss56]

15 citate duhovniceşti ale Sf. Siluan Athonitul:


Orice acțiune înaintea căreia sau după care nu poți spune o rugăciune e mai bine să nu o faci.
Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.
Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea.
Pentru a cunoaşte pe Dumnezeu nu e nevoie nici de bani, nici de averi, ci numai de smerenie.
Pentru cel care se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.
Calea nevoitorului ortodox este aceasta: el caută pe adevăratul Dumnezeu-Ziditorul.
Sufletul, când se roagă pentru lume, ştie mai bine, fără ziare, cum suferă întreg pământul, ştie şi care sunt nevoile oamenilor, şi îl doare pentru ei. Rugăciunea curăţă mintea şi ea vede mai bine totul.
Duhul smereniei bucură pe Domnul mai mult decât toate.
Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; şi atunci vei şti din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu şi ce este iubirea de oameni.
Dacă încercările ni se par anevoioase, e semn că nu ne-am încredinţat pe deplin voii lui Dumnezeu.
Dacă vrei să ai în mod simţit harul Duhului Sfânt, atunci smereşte-te, ca şi Sfinţii Părinţi.
Noi credem că adevărata libertate este a nu păcătui, a iubi din toată inima şi din toate puterile pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Dacă Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubeşte, omul nu poate să o ştie, căci e cu neputinţă pentru mintea pământească să înţeleagă din ştiinţă ce fel de iubire are Domnul pentru oameni.
Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, mărturiseşte-te cu sinceritate şi rugăciunea te va iubi.
Domnul iubește atât de mult pe om că îi dă darurile Sfântului Duh. Dar până ce învață să păstreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.

[cristiboss56]

PUTEREA RUGACIUNILOR MAICII DOMNULUI:
Pentru a avea o imagine despre acest mare Har al Maicii Domnului, trebuie să ne aducem aminte întotdeauna cuvintele pe care le-a rostit părintele Ioan din Kronstadt despre ea. Într-una din predicile sale, el spunea că, dacă s-ar uni îndrăzneala în rugăciunile înălţate de toţi îngerii şi sfinţii pentru noi păcătoşii spre tronul dumnezeiesc, luate împreună, n-ar întrece îndrăzneala pe care o are Una Singură, Preacurata Născătoare de Dumnezeu.
Îngerii şi sfinţii sunt o reflectare a slavei dumnezeieşti pe care aceştia o manifestă într-o măsură sau alta, şi numai Maicii Domnului Singure îi este caracteristică toată slava dumnezeiască. Nu degeaba Sfânta Biserică o numeşte pe ea Împărăteasa Cerului.
Ea salvează de la pieire oameni care au pierdut orice speranţă de îndreptare, orice nădejde de mântuire. Iată de ce ea este denumită de Biserică - nădejdea celor fără de nădejde. Ea îi face curaţi şi sfinţi pe cei desfrânaţi, cuprinşi cu totul de patimile trupeşti, căzuţi în întregime sub puterea diavolului. Ea poate salva chiar şi pe cei care s-au lepădat de credinţa în Hristos, care au lăsat pe Dumnezeu, Biserica Lui cea Sfântă, toate Tainele acesteia şi se află cu totul cuprinşi în braţele diavoleşti.
(Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia