Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Cuviosul Meletie Sihastrul, de la Sihăstria Stânişoara din Argeş (secolul XVII)
Cuviosul Meletie era unul din cei şase sihaştri plecaţi din obştea Mănăstirii Cozia. El şi-a făcut peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, la 1 km de Mănăstirea Stânişoara, şi aici s-a ostenit peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele. Nevoinţa schimonahului Meletie era aceeaşi ca şi a pustnicului Neofit. Şase zile se nevoia în peşteră, iar Duminica mergea la Cuviosul Daniil duhovnicul de la Turnu şi primea Trupul Domnului.
Se spunea despre dânsul că zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească. La bătrâneţe, nemaiputând coborî, s-a rugat lui Dumnezeu şi a izvorât un puternic izvor de apă înaintea peşterii lui, ce se cheamă până astăzi „Izvorul lui Meletie”.
Ajungând la adâncul bătrâneţii, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi. Osemintele sale au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera se păstrează până astăzi. Aici vin credincioşii şi aprind candele şi lumânări.
Viaţa pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor!
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 199)

[cristiboss56]

Considerat sfânt încă din timpul vieţii pământeşti, mormântul Sfântului Grigorie a devenit într-un timp foarte scurt loc de pelerinaj pentru credincioşi. Osemintele sfântului au fost depuse în mănăstirea întemeiată de ucenicul său, Iosif Imnograful, în Constantinopol. În acest lăcaş de cult au rămas moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, probabil până în 1453, când capitala Bizanţului a fost cucerită de turci. Potrivit tradiţiei, aflându-se de cinstirea de care se bucura Sfântul Grigorie Decapolitul în rândul credincioşilor, boierii Craioveşti, Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, ctitorii Mănăstirii Bistriţa Olteană, 'au adus cu multă cheltuială sfintele moaşte ale Cuviosului Grigorie la ctitoria lor, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea. Până astăzi se află făcător de minuni, precum şi sfânta mănăstire de multe primejdii este ferită şi pământul acesta multă folosinţă şi ajutor are, iar cine merge la sfântul cu smerenie şi cu credinţă, află folos şi tămăduire, atât trupeşte, cât şi sufleteşte' (Vieţile Sfinţilor pe luna Noiembrie). Mai târziu, banul Barbu Craiovescu s-a călugărit în ctitoria sa, primind numele de Pahomie.
În vremuri de primejdie, moaştele erau ascunse într-o peşteră din apropiere, precum s-a întâmplat în iarna anului 1610-1611, când ungurii lui Gabriel Bathory au pătruns în Ţara Românească, iar mitropolitul Matei al Mirelor, refugiat la noi din cauza turcilor, s-a îndreptat spre Mănăstirea Bistriţa, unde stareţul Teofil l-a primit şi l-a adăpostit în peştera unde se aflau moaştele. Cu acest prilej, mitropolitul Matei al Mirelor a fost rugat să scrie viaţa, acatistul şi paraclisul sfântului pentru că monahilor din aşezământul de la Bistriţa le era necunoscută viaţa ocrotitorului lor.
Tămăduitor şi izbăvitor de ciumă, secetă sau holeră
De-a lungul timpului, generaţii de voievozi, boieri şi credincioşi au îngenuncheat la racla Sfântului Grigorie, pentru ca acesta să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi izbăvirea de neputinţele trupeşti şi sufleteşti. În anul 1765 a izbucnit o mare ciumă în Bucureşti, iar domnul Ţării Româneşti, cunoscând puterea tămăduitoare a moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul, a mers la mitropolie pentru a-l ruga pe ierarh să le aducă. La 1 mai au fost aduse la mitropolie moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, de unde, împreună cu Domnul, cu înaltele feţe bisericeşti şi boierii, au pornit în procesiune prin Bucureşti, rugându-se toţi şi nădăjduind că-i va scăpa de ciumă. Timp de doi ani, episcopul Râmnicului era obligat ca în Săptămâna Luminată să aducă racla Sfântului Grigorie şi să fie lăsate în Bucureşti până la Înălţarea Domnului. În vara anului 1779, fiind în ţară secetă mare şi lăcuste, episcopul Chesarie al Râmnicului şi numeroşi clerici au însoţit până la Craiova moaştele sfântului într-o procesiune. Dacă un bolnav pierdea nădejdea în vindecare, singura-i scăpare era să vină la Mănăstirea Bistriţa şi să rămână mai mult timp în apropierea sfintelor moaşte, aşa cum a făcut Hagi Stan Jianu, care în 1791 şi-a trimis fiul, bolnav de friguri, la mănăstire, 'să-l las acolo câtăva vreme, fiind şi alte sfinte moaşte şi sfetii Grigorie... doar va face Dumnezeu vreo minune', se arată într-un studiu închinat minunilor Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistriţa Olteană, de către Dragoş Petroşanu, căzut pe câmpul de luptă de la porţile Odessei, în 16 octombrie 1941, în războiul pentru reîntregirea pământului românesc.
Între anii 1812 şi 1813, în timpul ciumei lui Caragea, s-au adus la Bucureşti moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul 'şi s-a cunoscut în faptă ajutorul, că au început boala a scădea până s-au şi contenit mai de tot'. Mai târziu, în anul 1831, a izbucnit la Craiova epidemia 'cholera morbus', necunoscută în acele vremuri pe meleagurile româneşti. Pentru aceasta s-au chemat moaştele sfântului de la Bistriţa pentru mântuirea oraşului, procesiune pe care credincioşii craioveni au întâmpinat-o cu mare bucurie, iar toată oştirea română a făcut o mare paradă.
Un călător străin, vizitând în 1859 Ţara Românească, a trecut şi pe la Mănăstirea Bistriţa, unde între altele menţiona că în aşezământul monahal se află 'sântele relici (moaşte) ale sântului Grigorie Decapolitul, ce sunt în mare veneraţiune în toată Oltenia. La marile calamităţi le scoate cu o deosebită pompă, spre a potoli mânia cerească'.
Descrierea unei procesiuni pentru încetarea secetei
În vara anului 1904, moaştele Sfântului Grigorie au fost purtate în procesiune prin oraşele şi satele vâlcene pentru potolirea secetei care bântuia ţinutul, procesiune la care a luat parte şi episcopul Râmnicului. 'Ne adunasem noi mazilii Gorjului la isprăvnicie, să ne ducem întru întâmpinarea sfintelor moaşte ale Sfântului Grigorie de la Bistriţa, care fuseseră cerute de popor stăpânirei, căci dase Dumnezeu o secetă cumplită. Pământul căscase crăpături înspre măruntaiele lui, livezile şi holdele începuseră a se usca supt vipia de foc a soarelui, iar pădurile se aprindeau din te miri ce. Am făcut rost de un car mai frumos şi de patru juncani tineri, porumbaci în păr şi de curând învăţaţi la jug, ca să putem căra racla cu sfântul. Am luat pe sfânt în primire de la Mănăstirea Polovragilor, cea aşezată la cheia Olteţului. Patru călugări bătrâni şi stareţul străjuiau racla, pe de lături mergeam noi mazilii, călări, făcând gardă de cinstire sfântului, mai pe alăturea cu noi mergeau călugării ceilalţi, iar pe urmă tot poporul. Aşa treceam din sat în sat. Când am ajuns la câmpul Cărbuneştilor, după ce trecusem de conacul Bengeştilor, a început a se îngreuna din ce în ce racla cu sfântul, parcă cineva nevăzut, dar greu, se tot urca în car. Juncanii se opinteau din răsputeri, apoi au stat obosiţi şi fără puteri. Oamenii au căutat prin împrejur ceva necurat şi au găsit într-un puţ un om mort, căruia i s-au făcut legiuitele slujbe şi a fost îngropat, după care juncanii au urnit carul cu racla sfântului care le părea acum uşoară, căci jugul sta la jumătatea grumazului ca şi cum n-ar fi avut vreo greutate. Aşa l-am dus pe Sfântul Grigorie la Târgu Jiu şi l-am băgat în Biserica Domnească din Piaţa Mare, unde i s-a făcut priveghiu şi slujbă mare zi şi noapte. După asta s-a îndurat Dumnezeu şi a deschis jghiaburile, căci a plouat trei zile încheiate. (...) Şi a ascultat Dumnezeu rugăciunile cuvioşilor călugări şi ale poporului obidit şi în mare lipsă pentru slăvirea fericitului său ales întru aleşi, Sfântul Grigorie de la Bistriţa, care a cerut îndurarea Celui prea slăvit în veci', a notat scriitorul oltean Nicolae al Lupului despre o astfel de procesiune din judeţul Gorj.
O singură dată s-a încercat strămutarea moaştelor Cuviosului Grigorie de la Mănăstirea Bistriţa. Aceasta s-a întâmplat în vara anului 1948, când membrii Sfântului Sinod au hotărât ca sfintele moaşte să fie strămutate la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. Dar credincioşii din apropierea Mănăstirii Bistriţa, fiind foarte legaţi duhovniceşte de sfântul lor drag, s-au opus cu multă îndârjire, unii ţineau post şi înălţau rugăciuni la racla sfântului, iar alţii se aşezau de-a lungul drumului.
Controverse cu privire la anul morţii Sfântului Grigorie Decapolitul
În literatura hagiografică românească, viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul a fost cercetată mai mult cu privire la aducerea moaştelor Sfântului Grigorie la mănăstirea vâlceană Bistriţa sau cu privire la minunile săvârşite de sfânt şi mai puţin cu privire la cercetarea vieţii sale. Sfântul Grigorie a avut un rol important în ultima fază a luptelor iconoclaste.
A fost părintele duhovnicesc al lui Iosif Imnograful, care s-a dus la Roma pentru a-i arăta papei situaţia Ortodoxiei şi pentru a-i cere ajutorul în disputa iconoclastă.
Există în literatura de specialitate mai multe controverse cu privire la datarea exactă a trecerii la Domnul a Sfântului Grigorie Decapolitul. De exemplu, 'Biographical Dictionary of the Saints', London, 1924, Enciclopedia Catholica, vol. VI, arată că anul trecerii la Domnul este 817, sau alţi cercetători dau alţi ani, precum 826. Un studiu amplu despre viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul a fost publicat în anul 1926 de către savantul catolic ceh Francis Dvornik, care a demonstrat că în afară de biografia Sfântului Grigorie scrisă de Ignatie Diaconul, mai sunt câteva surse care vin să completeze puţinele date istorice. Lacunele din biografia realizată de Ignatie Diaconul sunt completate de 'Viaţa Sfântului Iosif Imnograful', pe care a compus-o unul dintre ucenicii lui, Ioan, în care se precizează ziua şi anul trecerii la Domnului a Sfântului Grigorie Decapolitul: 20 noiembrie 842.

[cristiboss56]

Arhimandritul Cleopa Ilie, părintele nostru duhovnicesc, ne povestește cum a vindecat Maica Domnului piciorul cangrenat al smeritului monah Ilarion Ionică din Mănăstirea Sihăstria și cum i-a vestit sfârșitul cu un an înainte.
În primăvara anului 1933, bătrânul călugăr Ilarion a fost trimis la pădure să aducă lemne de foc pentru obște. Acolo a fost lovit la un picior și rana s-a cangrenat, încât suferea mult și era îngrijit la chilie de fratele Constantin, devenit mai târziuArhimandritul Cleopa.
Într-o noapte, plângea de durere în patul său și se ruga cu lacrimi, zicând: „Maica Domnului, miluiește-mă și-mi ușurează boala, că nu mai pot răbda durerea piciorului!”. După puțin timp a văzut că intră în chilia lui o femeie foarte cuviincioasă, în chipul unei doctorițe din Târgu Neamț și îl întrebă:
‒ De ce plângi, părinte Ilarion?
‒ Doamnă doctoriță, mi-am rupt piciorul și mă doare greu. Simt că voi muri curând și plâng că nu m-am pocăit.
După ce doctorița aceea minunată s-a atins cu mâna de piciorul lui, l-a mângâiat cu aceste cuvinte:
‒ Nu mai plânge, părinte Ilarion. De acum te vindeci la picior și vei mai trăi încă un an de zile. După aceea te vei odihni...
Apoi a plecat acea sfântă femeie și bătrânul a adormit liniștit. Era Maica Domnului.
Dimineață bătrânul s-a sculat sănătos din pat, s-a dus la biserică și a spus tuturor minunea Maicii Domnului. A mai trăit exact un an de zile, iar la Duminica izgonirii lui Adam din Rai părintele Ilarion și-a dat sufletul în mâinile Domnului și a fost petrecut de obștea mănăstirii pe ultimul drum până la cimitir.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 2002, pp. 30-31)

[cristiboss56]

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Νέο Θαύμα Αγίου Ραφαήλ - Το έμβρυο που δεν φαινόταν και η καρδούλα που δεν χτυπούσε
Aș vrea să vă împărtășesc minunea pe care a mijlocit-o Sfântul Rafael pentru mine. Sunt Elena X. din Alexandria Imathias.
În noiembrie 2011 am aflat în urma unui control ginecologic că sunt însărcinată cu al doilea copil al meu. Mi-a spus doctorul că trebuie să vin în următoarea lună, în decembrie, să ascultăm cum bate inimioara bebelușului.
Timpul a trecut și a venit ziua în care trebuia să facem examenul medical pentru a putea auzi inimioara copilului. Mergem la doctor, mi se face controlul respectiv, însă nimic. Pântecele îmi crescuse mai mult decât la prima sarcină, însă era gol. Nu se vedea nimic. Eu şi soţul meu am îngheţat. L-am auzit pe doctor spunându-ne că nu aude inimoara bebelușului și nu vede nici un embrion înăuntru. Ne-a chemat în biroul său și ne-a spus că trebuie să intervină medical, printr-un chiuretaj, ca să nu rămână în interiorul uterului oarecare rămășițe, deoarece este periculos și mi-ar putea provoca septicemie sau chiar moarte.
Era marți când s-au întâmplat toate acestea. Ne-a făcut o programare după trei zile. Pe durata acestor zile, am fost extrem de îngrijorați. I-am dat un telefon unui părinte din Asociația „Sfântul Rafael” (Ano Souli Marathonos), pe care-l cunoșteam doar din convorbirile noastre telefonice. Cu multă durere i-am povestit tot ce se întâmplase și l-am rugat să facă rugăciuni pentru mine și bebelușul meu. Acela m-a încurajat și mi-a dat puțină putere. Mi-a zis să nu deznădăjduiesc, ci să am credință în Dumnezeu și în Sfinții Lui.
Mi-a spus că se va ruga, dar să mă rog și eu, să-l chem în ajutor pe Sfântul Rafael să preia situația și să spun Sfântului: „Sfinte Rafael, mergi tu înainte și eu te voi urma!”. Acest lucru l-am și făcut. A venit și ziua de vineri și am mers la doctor să facem intervenția. Ajungând la spital, am aflat că doctorul respectiv era la chirurgie, deoarece asista la o naștere. Am așteptat puțin timp împreună cu soțul meu și cu o prietenă.
La un moment dat, medicul meu l-a sunat pe responsabilul de la recepție, întrebând dacă am sosit. Aflând că sunt deja acolo, mi-a spus să aștept să mă consulte din nou, ca să îmi dispară orice îndoială, și apoi să facă intervenția. Am început examinarea. Soțul meu, sigur pe el că nu există bebeluș înlăuntrul pântecelui meu, a rămas afară și mă aștepta. Când a pus doctorul aparatul pe burta mea, ce să vadă! Puteam vedea bebelușul și inimioara îi bătea normal! Doctorul s-a pierdut cu firea. Mi-a refăcut echografia de două-trei ori, apoi a ieșit afară năucit, a mers în biroul său și s-a uitat pe istoricul meu medical. De unde să fi știut bietul de el că Sfântul Rafael intervenise... După puțin timp, s-a întors în cabinetul de consultație, l-a chemat și pe soțul meu înăuntru și ne-a anunțat că intervenția nu poate să se producă, deoarece copilașul există, se vede clar în uter, iar inimioara lui bate cât se poate de normal. Bucuria noastră a fost așa de mare, încât nu se poate descrie în cuvinte!... Eram foarte, foarte fericiți!
Primul meu gând atunci când am ieșit din spital a fost să merg să aprind o lumânare de mulțumire Sfântului Rafael! I-am mulțumit Sfântului Rafael din toată inima noastră pentru minunea pe care o mijlocise pentru noi. Acum este ocrotitorul meu, așa cum sunt și Sfântul Arhanghel Mihail și Preasfânta Fecioară Maria.
Îi voi mulţumi Sfântului Rafael toată viaţa mea!
Sfântul Rafael, în afara faptului că este ocrotitorul celor bolnavi, este şi ocrotitorul femeilor însărcinate. La fel ca mine, multe femei au simţit prezența Sfântului, multora li s-a arătat în vis, îndemnându-le să-l cheme în ajutor pentru a le proteja, atât pe mame, cât și pe copiii din pântecele lor, pentru a avea o naștere ușoară

[cristiboss56]

Candva, un creștin, în timp ce săpa cu mulți alții într-o carieră de piatră, o stâncă s-a prăbușit și a strivit mulți muncitori. Femeia unuia dintre aceștia, doamna Arghiro, considerându-l mort deja pe soțul ei, a dat unui preot tot ceea ce putuse din strictul ei necesar spre a face 40 de Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. Pentru scopul acesta dădea în fiecare zi o prescură, o sticluță cu vin și o lumânare mare. Când preotul a ajuns la 20 Sfinte Liturghii, diavolul a început să fie invidios pe evlavia femeii. I s-a aratat acesteia și i-a spus că preotul a plecat pentru o treabă de-a sa urgentă. Nu mai avea rost să-i trimită prescură. Îi va trimite în altă zi, zise diavolul. Această ispită i-a adus-o de trei ori pe durata celor 40 de Sfinte Liturghii.
Între timp, salvatorii încercau să îndepărteze rocile căzute. Scoteau încontinuu mulți oameni morți. La un moment dat, au auzit din adâncuri o voce:
‒ Aveți grijă, trăiesc! Săpați cu atenție, pentru că deasupra mea sunt două pietre. Dacă vor cădea, mă vor omorî.
Uimiți, salvatorii au săpat cu grijă din părțile laterale și au găsit pe omul acela viu. Era soțul doamnei Arghiros!
Spre nedumerirea tuturor, întrebându-l cum a supraviețuit atâtea zile fără hrană, el a răspuns:
‒ În fiecare zi, cineva îmi dădea, fără să-l văd, o pâine, o sticluță cu vin și o lumânare mare aprinsă, ce strălucea în fața mea. Așa mâncam, în afară de trei zile când nu am mâncat nimic, nici lumină nu am văzut și m-am amărât mult, deoarece am crezut că pentru păcatele mele s-a oprit mâna lui Dumnezeu să mă ajute. Și în timp ce așteptam să mor de foame și sete, am văzut din nou lumânarea aprinsă, pâinea și vinul, ca întâia oară. Am slăvit pe Dumnezeu, Care nu m-a părăsit până la sfârșit.
Plini de admirație au slăvit atunci toți pe Dumnezeu.
Evenimentul de mai sus arată marea importanță a Sfintei Liturghii pentru viața noastră. Sfânta Liturghie este lucrarea cea mai mare pe care putem să o facem pe acest pământ. Și nu aduce foloase doar celor vii, ci și celor adormiți. „Pentru că Atotbunul Dumnezeu este învins de iubirea Lui de oameni, spune Sfântul Ioan Damaschinul. Și Se va învinge în continuare, până în momentul răsplății ultime la A Doua Venire, unde se termină timpul ajutorului. Până atunci, El vrea ca fiecare să se grăbească la ajutorul dat aproapelui lui și toți să facem fapte bune între noi, atât față de cei vii, cât și față de cei adormiți.
Biserica oferă Sfânta Liturghie totdeauna și pentru cei adormiți, pentru că aceasta mulțumește într-o măsură foarte mare pe Domnul. Dacă acesta nu era un lucru primit în fața lui Dumnezeu, ar fi desigur de mult părăsit. În mod contrar însă, purtătorii de Dumnezeu părinți și dascăli ai Bisericii validează această lucrare și îi dau o și mai mare valoare, accentuând marele câștig pe care îl au sufletele celor adormiți de la prinosul Sfintei Liturghii și al tuturor rugăciunilor și milosteniilor noastre pentru ele”.
„Dacă nu ai apucat, cât trăiai, să-ți pui în ordine toate cele legate de sufletul tău, spune Sfântul Ioan Hrisostom, spune-le celor din familia ta să îți trimită după moarte lucrurile tale (bagajele tale). Să te ajute, cu alte cuvinte, cu fapte bune: milostenii și Sfinte Liturghii. Nu cumva să se omită ceva din acestea. Pentru că la învierea morților vom fi acuzați de către rudele noastre că am neglijat să facem cele de trebuință pentru ei.”
Pe direcția aceasta vin să ajute și cele 40 Sfinte Liturghii pentru vii și pentru adormiți. Să facem acest lucru toți dintre noi, dar într-un mod corect. Nu doar să achităm și să dăm un pomelnic preotului. Ci cu participarea noastră reală la Sfânta Liturghie, până când „pe voi, pe toți, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa. Amin!”

[cristiboss56]

Demult , o bătrânică evlavioasă îngrijea un copil.
Când părinții lui plecau la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită icoana Sfântului Nicolae și se ruga.
Copilul, jucându-se, vedea toate acestea. După ce termina rugăciunea, bătrânica ascundea geamantanul.
Într-o zi după serviciu, părinții erau ocupați cu menajul. Geamurile de la balcon erau deshise. Copilul a ieșit pe balcon și privea în jos, la copiii care se jucau și râdeau în curte. A vrut și el să se joace cu ei. A adus un scaun, s-a urcat pe el - copilul avea patru ani - și a sărit de la etajul al patrulea.
S-a adunat multă lume.Toți strigau: „A căzut un copil!”. Părinții au observat lipsa copilului de pe balcon. S-au repezit afară. Băiețelul era jos, viu, fără nicio vânătaie. Mama l-a luat în brațe:
- Feciorașule, cum de-ai rămas în viață?
- Bunicuțul m-a prins, a urmat răspunsul.
- Care bunicuț?
- Cel din geamantanul bunicuței.
Au venit acasă.
- Bunicuțo deschide geamantanul!
Ea își păstra în taină credința, însă atunci a fost nevoită să se descopere. Copilul a spus, arătând la icoana din geamantan:
- Acest bunic m-a prins.
Arhimandritul Ambrosie (Iurasov)
(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, pp.175-176)

[cristiboss56]

Pentru mine, care aveam patruzeci şi trei de ani, anul 2001 a fost foarte greu, deoarece în luna noiembrie am fost diagnosticată cu „metropatie hemoragică, fibrom uterin”. Am urmat tratamentul prescris de medicul de la Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central din Bucureşti şi de la Policlinica Elias (C.M.D.T.A.), dar starea mea de sănătate se înrăutăţea din zi în zi. Am făcut foarte multe ecografii la doamna doctor Tatomir Adina - Maria şi de fiecare dată mi se spunea că nu este bine. Simţeam şi eu acelaşi lucru şi nu ştiam dacă voi mai trăi. Dar Bunul Dumnezeu, care lucrează prin sfinţii Săi „doctori fără de arginţi”, m-a tămăduit într-un mod miraculos.
După un an mi s-a produs o hemoragie care a durat optsprezece zile, nu mai puteam merge pe picioare, şi atunci am intrat în panică. Am apelat la o salvare de la Policlinica Elias. Mi s-a spus că nu pot să-mi trimită salvarea pentru că atunci, în noiembrie 2002, sosise preşedintele Americii şi trebuia să-i asigure securitate şi asistenţă medicală. Am rugat-o pe verişoara mea, care lucra şi ea la o policlinică, să vină cu un taxi pentru că mă simţeam foarte, foarte rău. Dar, spre bucuria mea, ea a venit însoţită de salvare, pentru că persoana la care trebuia să ajungă salvarea îşi rezolvase cazul.
Am mers la Policlinica Elias cu salvarea şi când am intrat în cabinet doctoriţa m-a certat, spunându-mi că se mira cum de mai trăiesc după atâta hemoragie. Am fost consultată şi mi-a zis că trebuie urgent să fac operaţie pentru că dau în septicemie şi mor. Mi-a făcut biletul de trimitere la Spitalul Elias, dar eu, ştiind că nu am posibilităţi financiare pentru a face această operaţie am întrebat-o ce consecinţe are şi dânsa mi-a spus că îmi va scoate totul, eliminând fibromul.
Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru tot, am luat biletul de trimitere şi m-am îndreptat spre casă, gândindu-mă ce voi face. Seara, cu credinţă şi nădejde în Bunul Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară Maria, m-am rugat din tot sufletul. „Doamne, ştiu că mă iubeşti, te rog să ai milă şi de mine, păcătoasa, să-mi alini durerile şi, dacă mai am treburi pe Pământ, te rog să mai îngădui să trăiesc, iar dacă nu, să mor făcând voia Ta!”
Am adormit şi la ora 3.00 noaptea m-am trezit cu o lumină puternică în cameră şi cu un miros de bună mireasmă. Am constatat că hemoragia se oprise, semn că nu trebuia să mai fac această operaţie. Mai târziu am ajuns la Mănăstirea Curtea de Argeş, la Sfânta Muceniţă Filofteia, cu o prietenă, la Sfântul Maslu şi la plecare am luat Acatistul Sfinţilor doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi pe al Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul. Am citit Acatistul Sfântului Nectarie şi vineri am mers la Mănăstirea Radu Vodă, la moaştele sfântului, să mă rog. „Sfinte Nectarie, te rog să mijloceşti la Bunul Dumnezeu, Iisus Hristos şi Sfânta Fecioară Maria să fiu şi eu ajutată în această suferinţă grea. Nu ştiu cine eşti, dar te rog să faci şi tu cu mine ce a făcut Dumnezeu cu tine”. Am fost miruită cu ulei din candela Sfântului Nectarie şi am simţit o pace, o linişte şi o bucurie deplină.
Vineri seara mi-a apărut Sfântul Nectarie în vis. M-a mângâiat şi mi-a spus: „Gheorghiţa, în această noapte te-am operat eu, a fost de faţă Măicuţa Domnului, ţi-am scos afară tot ce era mai rău (fibromul). Te rog să mergi la doctoriţa Maria Adina să-ţi facă o ecografie şi ai să vezi că nu mai ai nimic”.
Am rămas foarte mirată pentru că într-adevăr, mă simţeam foarte bine. Am mers la Policlinica Elias şi, urmând Sfântului Nectarie, am rugat-o pe dânsa (pe doctoriţa Maria Adina) să-mi facă o ecografie, dar nu i-am spus ce mi s-a întâmplat în vis.
A început să-mi facă ecografia şi să-mi spună că se bucură că m-am operat pentru că operaţia este cicatrizată şi nu mai există acel fibrom. Nu mai am nimic.
Am început să plâng şi să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu, Sfintei Fecioare şi Sfântului Nectarie pentru tot ajutorul primit.
Deşi au trecut opt ani de când s-a petrecut acest miracol cu mine, încă mi se pare incredibil - pentru că nu mai am nimic! Bun este Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui, prin sfinţii Săi aleşi. Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi!
(Gheorghiţa Ozunu, Bucureşti)
(Sfântul Nectarie minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 140-142)

[cristiboss56]

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Ἡ Θεία Κοινωνία θεραπεύει
Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronștadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii. Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.
Preotul Vasilios Soustin povestește cum, pe vremea când era foarte tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză a laringelui. Profesorul Simanofski a constatat că bolnavul mai trăiește doar zece zile. Părintele Ioan se afla atunci în Kronștadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile părintele a ajuns la ei.
‒ De ce nu m-ați înștiințat că s-a îmbolnăvit așa de grav? Aș fi adus împreună cu mine Sfânta Împărtășanie.
Și, întorcându-se către bolnav, l-a întrebat:
‒ Crezi că pot să te ajut, cu puterea lui Hristos?
Acela a făcut un semn afirmativ. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat asupra gurii bolnavului de trei ori, în semnul Sfintei Cruci.
‒ Vino la Kronștadt să te împărtășesc cu Preacuratele Taine. Te voi aștepta...
Când doctorul a aflat acest lucru, a spus că bolnavul va muri pe drum. Bolnavul a mers într-un final la Kronștadt, unde sfântul l-a împărtășit. A rămas acolo două zile. Toate rănile lui s-au închis și doar vocea îi era încă slăbită. Când s-a întors acasă, doctorul s-a mirat.
‒ Acest lucru este nemaivăzut. Este o minune vădită! a mărturisit pacientul în fața tuturor.
Bărbatul, care fusese pe moarte, a mai trăit încă 25 ani!
∞
În biografiile vechi ale sfântului se menționează și următorul caz de vindecare a unui femei în vârstă, după cuminecarea cu Sfintele Taine.
‒ Să vă împărtășiți, o sfătuia părintele Ioan de Kronștadt, și Domnul vă va face bine.
‒ Sunt foarte în vârstă, spunea bolnava, și de aceea nu voi putea fi vindecată.
‒ Nu este treaba noastră să știm timpurile și intențiile lui Dumnezeu, a răspuns părintele.
‒ S-a împărtășit mai demult, au completat cei din familia ei.
‒ Primii creștini, a mărturisit atunci sfântul, se împărtășeau în fiecare zi și voi nu vreți să vă împărtășiți acum, când aveți așa mare nevoie?
Într-un final, bolnava s-a împărtășit și foarte repede s-a vindecat.
∞
Caracteristică este și vindecarea principesei Zinaida N. Yusupova, care s-a îmbolnăvit de scurgerea sângelui după o naștere prematură. După cum istorisește ea însăși, Sfântul Ioan de Kronștadt a vizitat-o și s-a așezat pe patul ei, spunându-i:
‒ Dacă veți trăi sau nu, aceasta va fi după voia lui Dumnezeu. Dumneavostră însă trebuie să vă pregătiți pentru o nouă viață, prin împărtășirea cu Preacuratele Taine.
‒ Eu, părinte, mă pregătesc să mă împărtășesc înainte de Paști.
‒ Chiar dacă Paștele este aproape, a insistat atunci părintele, nu trebuie să amânați. Sunt pregătit să aduc imediat Sfintele Daruri.
La insistența lui, a primit cuminecarea și, deși se împărtășise cu conștiință curată și bucurie, a adormit șase ore. Când s-a trezit era sănătoasă cu desăvârșire! Profesorul Botkin, cel care îi urmărea îndeaproape starea de sănătate, văzând asemenea schimbare, a rămas pentru mult timp tăcut. Două lacrimi au curs pe fața lui. Mai apoi a murmurat gânditor:
‒ Noi, oamenii, nu am reușit să vindecăm această boală. Numai Domnul!
∞
Același sfânt povestește și următoarele evenimente asemănătoare: „Un om s-a îmbolnăvit de ulcer la stomac. A îndurat nouă zile, fără a primi nici cea mai mică alinare de la medici. M-am rugat cu fierbințeală pentru el zicând: «Doamne, ești Viața noastră! Pe cât de ușor pot eu să mă gândesc la vindecare, pe atât de ușor poți Tu să o dăruiești. Vindecă pe robul Tău, Împărate, de boala lui îngrozitoare!». Mai apoi l-am împărtășit, iar acela a primit Sfânta Împărtășanie cu dreaptă credință. În după-amiaza aceleiași zile s-a însănătoșit, iar seara s-a ridicat din pat. Stăpânul Hristos l-a miluit și i-a redăruit sănătatea. Mă uimesc de puterea dătătoare de viață a Preacuratelor Taine!
În slujirea mea preoțească, am întâlnit multe persoane bolnave care îndată s-au însănătoșit datorită credinței adânci, a pocăinței și a Sfintei Împărtășanii”.

[cristiboss56]

O fată tânară s-a dus să se opereze la spitalul din Simferopol. Starea ei era foarte gravă, iar operaţia era grea şi riscantă. Doctoriţa care urma să o opereze a chemat-o pe mama pacientei şi i-a spus:
- Operaţia e foarte grea şi riscantă. Nu pot să vă garantez nimic. Nu ştiu dacă fiica dumneavoastră va scapa cu viaţă.
Nu exista însă altă opţiune. Tânara a fost dusa în sala de operaţii. Pe tot parcursul intervenţiei chirurgicale mama ei a stat în curtea spitalului şi s-a rugat cu lacrimi în ochi Sfântului Luca şi Sfântului Pantelimon să îi ajute fiica. La un moment dat în faţa ochilor acelei mamei s-a întâmplat ceva uimitor: peretele spitalului a devenit transparent ca un geam. Se vedea sala de operaţii. Pe masa de operaţie era fiica ei şi în jurul ei, doctoriţa împreuna cu echipa ei. Lânga doctoriţă stătea asistenta care îi dădea instrumentele chirurgicale.
Şi ce era mai minunat: lângă doctoriţă i-a vazut şi pe cei doi sfinţi doctori la care ea se rugase. În stânga statea în picioare Sfântul Pantelimon, cu o lumânare mare aprinsă. În dreapta stătea Sfântul Luca, iar el lua din când în când instrumentele chirurgicale de la asistenta şi i le dădea doctoriţei!
Mama fetei era din ce în ce mai uimită. Simţea că rugăciunea ei fusese ascultată. Când s-a terminat operaţia, doctoriţa a ieşit bucuroasă, a chemat-o pe mama fetei şi i-a spus:
- A mers foarte bine, incredibil de bine!
Atunci mama i-a povestit minunea pe care o trăise. Doctoriţa a rămas mută de uimire. Şi-a făcut cruce şi a mărturisit:
- Acum înţeleg! Cât timp am operat şi voiam la un moment dat vreun instrument chirurgical, nu apucam sa i-l cer asistentei, ca îl şi aveam în mâini.
Pro G. D., Simferopol, Crimeea
(Sfântul Luca al Crimeii, minunile contemporane, Editura Sophia, p. 15-16)

[cristiboss56]

Unui bărbat iubitor de Hristos în Babilonul Egiptului, fiind dintre cei în cinste, cu puţini ani în urmă, i s-a încredinţat de către stăpânire grija închisorii, purtându-se bine şi compătimitor cu cei închişi în ea. Numele acestuia nu e nevoie să îl spunem, căci este încă în viaţă. Acest om ne-a povestit nouă cu cele mai înfricoşătoare jurăminte:
„Într-o zi, după ce unii fermecători au fost închişi la mine, intram adeseori să îi anchetez separat, cum este obiceiul celor cărora li s-a încredinţat o astfel de treabă, luând în scris declaraţiile lor şi cuvintele lor, ca să aducem stăpânirii cele referitoare la ei. Unul dintre ei, care era mai bătrân, când a văzut discernământul meu, că mă purtam faţă de ei cu iubire de oameni şi că aveam sentimente de compătimire faţă de toţi cei de acolo, luându-mă deoparte îmi zice în limba thebaică: „Te jur pe tine pe Dumnezeu, Cel care ne-a predat pe noi în mâinile tale, niciodată să nu stai la ancheta noastră, a celor patru fermecători, fără să te împărtăşeşti mai întâi şi să porţi crucea la gât. Căci tovarăşii mei sunt oameni răi şi vor să-ţi facă rău. Dar dacă vei face cum îţi voi spune eu, nici aceştia, nici vreun alt om nu îţi va putea face rău”.
Dacă demonii şi fermecătorii mărturisesc acestea, este limpede că mai nelegiuiţi decât aceştia sunt cei care nu mărturisesc Sfântul Trup al lui Hristos şi care hulesc în fiecare clipă Crucea Lui şi pentru Crucea Lui ne pedepsesc pe noi. La cine mă refer? La vrăjmaşii Crucii (aceşti „vrăjmaşi ai Crucii” sunt arabii, care persecutau creştinii la acea vreme) al căror sfârşit este pierzania (Cf. Filip. 3, 18-19), potrivit cu ceea ce spune Dumnezeu prin gura lui Pavel Apostolul.
(Sfântul Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovniceşti, traducere din limba greacă veche de Laura Enache, Editura Doxologia, 2016, pp. 106-107)