Cincizecimea

[delia31]

În prealabil postat de CristianR

Toate acestea sunt menite, cred, să arate un conflict ireconciliabil între lumea lui Dumnezeu și lumea căzută, care, să nu uităm, este împărăția diavolului.

De aceea, cred că perspectiva trebuie răsturnată: Când Hristos vânează, pescuiește, răpește sau pradă, El smulge, de fapt, din ghearele vrăjmașului sufletele celor pe care-i mântuiește. Omul care zburdă aparent liber prin apele tulburi ale lumii căzute sau pe pajiștile lumii trecătoare și corupte este „momit” sau vânat de Hristos, „rănit”, chiar, de dragostea Sa, de Duhul Său. Dar, uimitor, dacă vânatului sau pescuitului îi urmează întotdeauna moartea ființei capturate, în această perspectivă răsturnată (dar, de fapt, cea adevărată), îi urmează Viața, libertatea desăvârșită, lumina, bucuria. „Peștele” este, de fapt, scos dintr-un acvariu și aruncat în ocean, „pasărea” vânată este, în realitate, scoasă din colivie și eliberată în pădure ș.a.m.d.

Subtil, Cristian! Si foarte profund!

În prealabil postat de CristianR

Totuși, nici a pescui nu pare a fi un act tocmai dumnezeiesc întrucât presupune utilizarea unor instrumente ce au devenit metafore ale vicleniei: mreajă, momeală, cârlig ș.a.

Asta ma duce cu gandul la alt gen de ‘viclenie’ si 'momeala', de care zice si Sf. Ioan Damaschin.

Bine, impropriu spus, ‘viclenie’, fiindca deja termenul are o reputatie negativa. Ma gandesc la istetime, ingeniozitate, agerime, o anumita subtirime a mintii.

In contextul asta, moartea lui Hristos pe cruce poate fi incadrata la un anumit gen de ‘viclenie’, de ingeniozitate, de ‘smecherie’ la care diavolul nu se astepta.

„Asadar, -zice Sf. Ioan Damschin- moartea se apropie si inghitind momeala corpului (lui Hristos) este strabatuta de undita Dumnezeirii; si gustand din corpul infailibil si facator de viata este distrusa si da indarat pe toti aceia pe care altadata i-a inghitit. Caci dupa cum intunericul dispare cand vine lumina, tot astfel si stricaciunea este alungata la apropierea vietii; atunci toti capata viata, iar cel care a introdus stricaciunea in viata, capata distrugere.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica).

Iadul a rapit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o data in fata lui Dumnezeu; a inghitit pamant, tarana, dar a primit cerul in pantece; a luat ceea ce a vazut, adica trupul omenesc si firea omeneasca, dar a fost biruit de ceea ce nu vedea, adica de dumnezeire.

In unele texte liturgice, crucea e vazuta ca o undita, iar Hristos asezat pe ea, ca o momeala pt. diavol si iad, care crezand ca L-a omorat asa cum ii omorase pe toţi ceilalti drepti, profeti ori pe insusi Ioan Botezatorul, Il inghite pe Hristos ca pe un mort oarecare.
Odata inghitit insa, iadul se scutura de convulsiile propriei morti si desarta afara pe toti cei pe care ii inghitise.

Zice un cuvant din Triod, confirmand ideea ca 'momeala/smecheria' a functionat: ‘Astăzi iadul strigă suspinând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria, că venind asupra mea, mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat’.

Hristos e deci si pescar de oameni, dar si momeala. In cel mai bun sens cu putinta. Pe care inghitind-o, ne va trage la limanul cel lin si neinviforat.