|
#11
|
|||
|
|||
Hai sa privim lumea prin ochii nostrii,atunci cand vom vedea nu ne va trebui interpretarea altora.
__________________
Esenta fiintei tale sta in insasi picatura de iubire ce atarna de spiritul tau. |
#12
|
|||
|
|||
Poate balanta are rolul ei :)
|
#13
|
|||
|
|||
Voi cei care nu aveți o familie, ascultați ce spune și un familist:
Femeia, ca și bărbatul, este în familie nu ce vrea femeia (sau bărbatul), ci așa cum cere familia. După chipul Bisericii: nu e Biserica după unul sau altul. Ci unul sau altul, oricare ar fi acela, e după și prin Biserică. Hristos nu e după El, ci prin ascultare de Tatăl, în Duhul Sfânt. |
#14
|
|||
|
|||
Mai sa fie, vorbind despre femeia in familie, tocmai am citit astazi un blog interesant:
http://mirelapete.dexign.ro/2013/08/...e-gospodina-2/ Si mai este si reversul, plin de umor, dar care pe mine m-a umplut de tristete: https://ivanuska.wordpress.com/2013/08/04/gospodina/
__________________
"Daca cineva mi-ar fi dovedit ca Hristos sta in afara adevarului, si daca in realitate adevarul ar sta in afara de Hristos,atunci as prefera sa fiu cu Hristos si nu cu adevarul" (Dostoievski) "Daca Dumnezeu nu exista atunci totul este permis" (tot Dostoievski) |
#15
|
|||
|
|||
Acuma, ce să zic... După reputația mea (proastă, în sistemul de valori bulibășit unde îmi duc viața -mă refer la lumea asta întreagă) de misogin (hauzi!!), e cazul să o șterg d-aici cât să nu arunc iar o petardă (că tot e vremea lor!).
Așa că zic cuminte, cât pot de cuminte: 1) Lirica feminină are particularitățile ei. Un parfum, vorba primului articol, inconfundabil... De gospodină, probabil...:) Când spun parfum, asociez asta cu farmec, apropiere, tandrețe etc. La altceva refuz să mă gândesc, nu de alta dar sunt conștient că am reputație de misogin!...:)) 2) Feminismul e prea urât ca să mă opresc la el. Puțin îmi pasă că e foarte răspândit. Dealtfel, ce lucru prost și urât nu e azi foarte răspândit? Bunul simț și valorile tradiționale au devenit nu doar o rara avis ci și un moft, căzut în dizgrație... 3) Una peste alta, acord următoarele note (în calitatea mea de profesor incurabil și complet nedorit) celor două articole: a) nota 3, primului - nu vreau să aduc argumente. Ar putea fi lezant. b) nota 2, celui de-al doilea. În total 5, cât să treacă, la pachet, ultimele coșmaruri ale anului trecut. Să dea Dumnezeu să avem un an mai bun! Iar pentru asta avem nevoie de mult mai multă luciditate, care nu se obține fără bun simț și niscaiva muncă. Ce, cum? Muncă? Da. Foarte multă muncă. Sufletească, musai sufletească! La mulți ani! |
#16
|
|||
|
|||
Dar eu nu le-am pus pentru note, ci pentru a aduce in tema anumite mentalitati, viziuni pe care unii oameni le au, si care sunt o realitate.
__________________
"Daca cineva mi-ar fi dovedit ca Hristos sta in afara adevarului, si daca in realitate adevarul ar sta in afara de Hristos,atunci as prefera sa fiu cu Hristos si nu cu adevarul" (Dostoievski) "Daca Dumnezeu nu exista atunci totul este permis" (tot Dostoievski) |
#17
|
|||
|
|||
Da, există aceste mentalități, sunt multe - vrute și nevrute.
Dar ce rost are să aducem în discuție mentalități care ar trebui ignorate când noi nu reușim să încorporăm și să practicăm pe cele cu adevărat folositoare? Iar dacă tot ați adus în discuție ce pot scrie femeile - sunt o mulțime de femei care scriu admirabil! Și ele vorbesc despre viață, despre sacrificii, despre condiția feminină etc. Și ele abordează subiecte foarte delicate - dragostea, jertfa, dreptatea și nedreptatea, libertatea, credința... Dar cât de frumos o fac! Eu m-aș bucura să aduceți texte scrise de astfel de femei, cu adevărat nobile și darnice, câtă vreme avem, slavă Domnului, o mulțime printre noi. Sunt femei care au diverse profesii, vârste diferite, condiții sociale dintre cele mai diverse și care ne bucură sufletul, atât nouă bărbaților cât și femeilor, inclusiv copiilor. Așa bine ar fi să le citim mărturisirile, dilemele, soluțiile! Asta vroiam să zic...:) |
#18
|
|||
|
|||
"Azeam glasurile și râsetele copilașilor mei din curte...mă gândeam cu disperare că cele trei luni pe care le mai aveam de trăit vor trece extrem de repede, și ei or să rămână, brusc și fără explicații, fără mămică, și or să alerge prin curte și or să întrebe zilnic de mămica lor, și soțul n-o să poată să-i facă să înțeleagă...să înțeleagă ce? Ce puteam aștepta de la o fetiță de 5 ani, sau de la un băiețel cu sindrom Down, cum puteam aștepta să înțeleagă că Dumnezeu, în marea lui milostivire față de mine, mi-a dat această boală ca pe o ultimă speranță sau șansă?
Ei aveau atâta nevoie de mămica lor: să o pipăie, să o muște, să o gâdile, să o îmbrățișeze, să o simtă palpabil și concret lângă ei. Apa fierbinte îmi curge pe trup, și parcă n-are nici un efect asupra inimii mele. Sânt atât de tristă și de înghețată încât simt tot mai acut nevoia de a mări gradele la apă. Si e tot mai fierbinte...și mai firbinte...până când, deodată, realizez grozăvia întregii situații, realizez și văd iadul inimii mele, care tot mă îngheța și care mă făcea să tremur de atâta timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existențial și copleșitor... Și atunci pentru primă dată, am urlat...am urlat către Dumnezeu, cerându-mi iertare din toată inima mea înghețată...Eram goală în fața Lui, atât la trup cât și la suflet..."Iartă-mă, Doamne!", urlam eu, căzând în genunchi, iar apa care devenea tot mai fierbinte îmi ardea de acum spatele cocoșat de atâtea păcate, îl ardea cu o forță năvalnică. Dar eu fierbințeala apei nu o mai simțeam deja, nu mai simțeam decât greutatea fără margini a unei inimi în care tristețea se pietrificase...și urlam, și mă apucase urletul către Dumnezeu și către Măicuța lui într-un moment absolut deloc demn, într-un moment și într-un spațiu aproape de neconceput: într-o cabină de duș, în care aveam să realizez că degeaba, absolut degeaba aș fi trăit lângă copilașii mei dacă n-aș fi trăit în primul rând pentru și în Dumnezeu." ("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 191-192) |
#19
|
|||
|
|||
"Mă ridic și încep să urc. Nu știu cât o să mai rezist. Simt că fac implozie și din mine or să se împrăștie milioane de particule, toate pline de dor, de dor și de recunoștință pentru acești eroi ai copiilor mei.
Urc și privesc crucea. Mă așteaptă răbdătoare, așa cum m-a așteptat o viață… Mă așteaptă să o iau cu o bucurie a asumării, așa cum ar face orice creștin adevărat. Cancerul era al meu și numai al meu, făcea parte din toată ființa mea, cancerul poate eram eu, dar poate că-mi era prea frică să recunosc asta… și de ce nu, poate că el era speriat de mine, că de atâția ani fusese și el destul de hăituit și hărțuit de mine. Și pentru prima dată simt o milă teribilă față de toate acele celule bolnave, care se încăpățânau cu îndârjire să trăiască. Dacă Dumnezeu îngăduise să trăiască în mine, de ce nu m-aș bucura cu adevărat? [....] Nu știam de ce nu am murit atunci....privesc la toți cei cinci copilași ai mei. Privirile lor parcă mă imploră să mai rezist, să mai respir încă. Sânt plină toată de dor, mă ridic cu greu și încep să urc din nou...puțin câte puțin...Sunt trasă în sus de puterea crucii, sânt trasă în sus de dragostea copiilor și a bărbatului meu. "Slavă ție Doamne!", mai apuc să zic, și pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferința, suferințî care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie. Urcam...urcam... urcam spre cer, urcam spre asumare...urcam spre cruce..." ("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 197-198) |
#20
|
|||
|
|||
.......... Da!........
|
|