Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Orice creştin care convinge un îndărătnic, şi-l "ia în spate" şi-l căra la biserică, acela are o credinţă puternică. Şi numai faptul de a convinge pe cineva, că intrarea pe uşa bisericii nu este intrarea la ghilotină.. Şi-n momentul în care ai "târât" unul din ăsta în faţa bisericii, tu ţi-ai acoperit mulţime de păcate.
Pentru asta şi preotul, este de multe ori înţeles greşit, când te cheama la biserică.. căci ce spune omul în gândul lui:
"Ăsta vrea să mă duc să dau bani, de aia mă cheamă, vrea biserica plină!
Păi ce.. eu îs prost, nu mă duc!"
Primul care trebuie să fie credincios într-o famile este bărbatul, dacă nu el, poate soţia, şi dacă nu este nici unul, poate copiii. Şi dacă nici copiii nu sunt, cei din jur şi vecinii să-i cheme pe toţi la biserică..
Eu îmi aduc aminte, că eram imediat după armată, şi mă gândeam..
"Cum să mă duc eu la biserică să cânt la strană şi să se uite toate babele la mine?" Iar bunica mea care m-a crescut, femeie dintr-o bucată, îmi zice: "Te-a făcut armata mare... şi tot naiv ai rămas! Ia să mergi de acum la biserică că eu, nu aşa te-am crescut!" Şi cu ruşine, cu sfială, am intrat în biserică, şi mi se părea că sunt important şi că toată lumea se uita la mine! Ca după ceva timp să îmi dau seama că fiecare avea treaba lui , sufletul lui şi nimeni nu-mi purta grija. Şi după aceea m-am dus mereu la biserică, ca un om normal, după un an şi patru luni de armată. Şi am cântat şi la strană, m-am şi spovedit, m-am împărtăşit, fără ca cineva să aibă grija mea. Căci aşa ai impresia când mergi prima dată la biserică, că toată lumea e cu ochii pe tine. Că tu eşti străin de comuniune, nu comuniunea de tine. Tu în momentul în care ai intrat în comuniune, o întregeşti.
Pentru că spune Sfantul Apostol Pavel: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui! Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună."(1 Corinteni 12:26,27) Deci în momentul în care nu eşti în biserică, toată biserica suferă şi în momentul în care te adaugi lor, ei se bucură involuntar!
https://www.youtube.com/watch?v=UrFK...af35xkx2bdf4nr

[cristiboss56]

C ea mai puternică rugăciune care te păzeşte de gânduri rele şi de războaie este aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Dacă ar vibra în mintea noastră rugăciunea aceasta, fie călugăr sau mirean închinător, de unde eşti, diavolul nu are putere să intre în sufletul acesta, pentru că aude numele Dumnezeului Celui viu . Şi Dumnezeul nostru este foc mistuitor, îi arde pe diavoli.
Nu te poate schimba nimeni dacă ai în inima ta pe „Doamne Iisuse...” . Dar trebuie să ai o treaptă a rugăciunii. Când zici „Doamne Iisuse... ” se cutremură tot iadul, numai să zici din inimă .
( Arhimandrit Cleopa Ilie )

[cristiboss56]

"Cei ce sunt ai lui Hristos si-au răstignit trupul împreună cu patimile si poftele". Acum, această rânduială s-a întors pe dos: oamenii isi răstignesc trupul, dar nu împreună cu patimile si poftele, ci prin patimi si pofte. Cum isi mai chinuiesc ei trupul, în ziua de azi, prin îmbuibare, beție, fapte de desfrânare, danturi si petreceri ! Nici stăpânul cel mai lipsit de omenie nu-si chinuiește astfel vita leneșă. Dacă ar fi să dăm trupului nostru libertate si minte, primele sale cuvinte ar fi îndreptate împotriva stăpânului său, sufletul, pentru că acesta ...il umple de patimi care-i sunt străine si, împlinindu-și-le în el, îl chinuiește. De fapt trebuințele trupului nostru sunt simple si nepătimașe... totuși, pentru a tăia din suflet patimile trupești care s-au încuibat în el, trupul trebuie neapărat răstignit, însă in cu totul alt fel: adică nedându-i libertate si cele de trebuință, ori împlinindu-i trebuința într-o măsură neasemuit mai mică decât ar cere-o firea sa."
(Sf. Teofan Zavoratul)

[Bucuriepedrum]

În prealabil postat de cristiboss56

"Cei ce sunt ai lui Hristos si-au răstignit trupul împreună cu patimile si poftele". Acum, această rânduială s-a întors pe dos: oamenii isi răstignesc trupul, dar nu împreună cu patimile si poftele, ci prin patimi si pofte. Cum isi mai chinuiesc ei trupul, în ziua de azi, prin îmbuibare, beție, fapte de desfrânare, danturi si petreceri ! Nici stăpânul cel mai lipsit de omenie nu-si chinuiește astfel vita leneșă. Dacă ar fi să dăm trupului nostru libertate si minte, primele sale cuvinte ar fi îndreptate împotriva stăpânului său, sufletul, pentru că acesta ...il umple de patimi care-i sunt străine si, împlinindu-și-le în el, îl chinuiește. De fapt trebuințele trupului nostru sunt simple si nepătimașe... totuși, pentru a tăia din suflet patimile trupești care s-au încuibat în el, trupul trebuie neapărat răstignit, însă in cu totul alt fel: adică nedându-i libertate si cele de trebuință, ori împlinindu-i trebuința într-o măsură neasemuit mai mică decât ar cere-o firea sa."
(Sf. Teofan Zavoratul)

Dansul nu e chin. :)

[cristiboss56]

Frați și părinți, adeseori fericindu-vă viața, fac aceasta nu ca să vă lingușesc, ci vorbesc după adevăr, nu fiindcă vreau să-i deplâng pe cei ce trăiesc în lume, ci fiindcă doresc să vă fac pe voi și mai râvnitori. Fiindcă și astăzi știți ce fel sunt cele săvârșite în lume, ospețe și beții, bâlciuri, băuturi, strigăte și dănțuiri și toate celelalte câte sunt rezultatele lucrărilor celui rău, a căror osândă este dreaptă, precum este scris. Dar petrecerea noastră nu este astfel. Dar cum? Ziua și noaptea Îl lăudăm pe Domnul, după povățuirea predată nouă de sfinții părinții noștri. Psalmodia urmează psalmodiei, lectura urmează lecturii, rugăciunea, rugăciunii. În minte, atenția la gânduri, în inimă, meditarea dumnezeieștilor cuvinte, liniște potrivită, vorbire folositoare. Slujim unii altora, ne răbdăm unii pe alții, toate sunt rânduite cu cumpătare și măsură, chiar dacă trebuie să fim mângâiați și trupește în sărbătoare, nici acest lucru nu se face nepotrivit. Ascultă ce zice Domnul către Iuda: Ceea ce faci, fă mai curând. Dar aceasta nimeni dintre cei ce ședeau la masă nu a înțeles pentru ce i-a spus aceasta. Căci unii socoteau, deoarece Iuda avea punga, că lui îi zice Iisus: Cumpără cele de care avem trebuință la sărbătoare sau să dea ceva săracilor. Vezi că se îngrijeau și de sărbătoare, și de săraci? Ceea ce și noi, smeriții, cum vedeți, încercăm să împlinim. Dar binecuvântat este Dumnezeu, care ne-a învrednicit pe noi să ne asumăm această viață, Nu din faptele cele întru dreptate săvârșite de noi , căci nu am făcut ceva bun pe pământ, ci din mila Lui este darul și chemarea.
Pentru aceea, fiecare dintre noi este dator să spună pururea cu inimă zdrobită: Cine sunt eu, Doamne, Doamne al meu, și ce este casa tatălui meu că m-ai iubit? Și astfel sunt cele ale noastre. Rar se pot afla în lume unele ca acestea. Fiindcă ziua și noaptea trec în grija veacului acestuia, în iubirea bogăției, în celelalte griji, încât nici nu mai poate omul respira. Se nenorocesc unul pe altul, se lovesc unul pe altul.
Adulter și hoție și blestem și minciună s-au vărsat pe pământ , ca să spunem cuvântul prorocesc, și toate celelate pe care nu este ușor să le înșir. Amintind toate acestea, Fericitul Gură de Aur a ajuns să spună: „Abia dacă o mică parte din lume se mântuie”. Și cuvântul este înfricoșător, mai ales că este adevărat. Pentru aceasta, cel ce are cu adevărat simțire trebuie să plângă și să se mâhnească la o astfel de sentință. Oare nu suntem una, fraților, nu depindem toți unii de alții? Nu suntem toți dintr-un sânge? Nu din aceeași țărână? Oare dacă vede cineva și un dobitoc care cade în prăpastie, nu îi este milă? Cu cât mai mult în cazul fraților și al celor de o credință! De aceea Fericitul Apostol plângea pe dușmanii Crucii lui Hristos , rugându-se cu neîncetată durere a inimii. De aceea prorocul Ieremia îl plângea pe Israel și a lăsat multe și felurite plângeri în Scriptură. Pentru aceea și marele Moise a strigat către Dumnezeu Dacă vrei să le ierți lor păcatul, iartă-l. Dacă nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta.
Și fiecare dintre sfinți, având aceeași compătimire, se ruga pentru ceilalți. Așadar, și noi, dacă dorim să umblăm pe urmele lor, să nu avem în vedere numai cele ale mântuirii noastre,
ci să ne rugăm și pentru lume, miluind și îndurându-ne de cei ce trăiesc în viață stricată, de cei întăriți în erezii, de cei împotmoliți în înșelare, de cei întunecați din neamuri, simplu, de toți oamenii, precum ni s-a poruncit nouă de către Apostol: să facem rugăciuni și cereri . Astfel mai înaintea altora, pe noi înșine ne vom folosi, străpungându-ne inima și curățindu-ne de deprinderea pătimașă, de care sloboziți fiind, să fim învredniciți să dobândim viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
( Sfântul Teodor Studitul )

[cristiboss56]

OCHI AVEM, DAR NU VEDEM, URECHI AVEM, DAR NU AUZIM.......

Aveți mare grija in cine și cui credeți !
Rămâi de-a dreptul stupefiat de câte "minți luminate" e inzestrată omenirea din ziua de astăzi..
Niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura l-au dus pe omul nostru pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice, verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar...
Omul de astazi crede atat de mult gandului sau propriu, incat il socoteste dusman pe oricine cauta sa-l indrepte, oricata dragoste ar avea și i-ar arata acela..
Increderea in sine se transforma rapid in patima de a comanda; el atenteaza la libertatea altora (fara sa suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atentia, de timpul, de puterile altora, devine obraznic si tupeist. Treaba lui este importanta, treaba altuia e un fleac. De toate se apuca, in toate se baga. Pe toate le știe.
Cum va spuneam, NU credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei....Unul poate spune ceva ca să judece sau pentru ca este plătit sa o facă, să denigreze, sa strice cinstea celuilalt, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul fără pic de discernământ, doar doar se va găsi un gura cască să ia aminte și ce spune el, ca na, are și el o părere..
Cu adevărat, lumea merge foarte urât astăzi, pentru că toţi spun mari “adevăruri”, care însă nu corespund cu realitatea.
E înfricoşător şi chinuitor „să te odihneşti” în prostia minții tale şi simultan să pari „ireproşabil” în societate...
Nichita Stănescu a scris cîndva un vers care, de ar fi fost singurele lui cuvinte spuse într-o viaţă, l-ar fi aşezat alături de marii poeţi ai lumii: „Tristeţea mea-i atît de mare, încît aude şi nenăscuţii cîini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. ..Poate că ar trebui ca şi noi să ne întristăm mai des cu această tristeţe pentru a putea privi dincolo de aparenţele care ne împresoară viaţa.
Avem atîtea pricini de întristare când vedem atâtea nedreptăți in jurul nostru şi altele care vin din urmă, încît a trebuit să inventăm televizorul, a trebuit să inventăm mancatorii de rahat care flecaresc și bolboresec pe-acolo "sa ne descreteasca frunțile", cu aberațiile și cu tot felul de prostii că te minunezi cum așa oameni cu facultăți, învățați poate sa scoată pe gură asemenea tâmpenii și minciuni... Dacă am da toate acestea la o parte pentru cîteva zile lumea s-ar surpa pur și simplu răpusă de tristeţe. Dar s-ar ridica mult mai sănătoasă şi mai frumoasă decît este.
Mă întristează, mă mâhnește mai ales lipsa de înţelegere, provenită dintr-o slăbire bolnăvicioasă a dragostei. Nu mai este bunăîintelegere nici între oamenii acestei lumi,nici între soț și soție , frate și sora, mama și fică șamd.. in nimic, toți am devenit o apa si-un pământ... Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci cînd vrem să nu mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alţii și mai răi ca noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni.
Cred că a venit vremea când fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă dintr-o conștiința curată, dintr-o inima bună și sinceră... Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce -i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale.
Se scrie imens, se posteaza in nestire, de unul de altul, se copiaza, dar… ..dar de pus in practica cine mai pune ?! NIMENI !
Si din cat citim, cat interiorizam si cat incercam sa aplicam in viata noastra, sa punem in aplicare ?! NICIUNUL ! Sau numai ne multumim ca intelegem, ca ne place, ca ne imbogatim cunostintele, ni se “ascute” mintea si, mai ales, ca ne sporim… arsenalul si capacitatea de a ne inalta deasupra altora, de a-i judeca si de a-i critica pe cei mai ignoranti sau mai neglijenti in gandire si in exprimare...ramanem umai cu desfatarea sau, iarasi, cu, satisfactia ca devenim “fini cunoscatori” si “esteti rafinati”? Deci… la ce ne foloseste, de fapt, tot ceea ce primim – intr-un volum cu mult peste masurile firesti ale unui om care… mai trebuie sa faca si altceva decat sa citeasca, sa inmagazineze ?! La ce ne foloseste multa desteptaciune, daca o exploatam cu viclenie si prețiozitate, daca sufletul – adica nevinovatia inimii, curatia de copil ni-l vom pierde ?
La ce ne foloseste SA STIM de toate, sa invartim lumea pe degete sau sa digeram zilnic milioane de cuvinte, daca acel “un singur lucru care trebuie” VALOAREA SUFLETULUI, tocmai pe acela il uitam, il dispretuim si ii dam cu piciorul… ?!!!!!!!
Disprețuim la maxim valoarea sufletului, sfidăm moartea, ne străduim, călcăm pe cadavre, ne zbatem, dar prea deseori, nimic dobandim, nimic folosim, nimic adunam decât o conștiința încărcată și un suflet zbuciumat... Parca suntem intr-o continua cădere liberă. Pentru ca nu adunam dimpreuna cu Dumnezeu, care este LUMINAREA MINȚII NOASTRE, pentru ca lucram numai omeneste, mult prea-omeneste si nu stim sau am uitat ai cărui fii suntem ...
Pentru ca ne bizuim doar pe ceea ce stim si pe ceea ce putem noi, pe vointa, ambitia si puterea noastra, pe inteligenta noastră omeneasca, pe faptele mainilor noastre și am uitat cu desăvârșire ca suntem nestiutori si orbi in cele ale vieții dacă nu suntem luminati de cine ne-a creat, Ba dimpotrivă ne infuriem strasnic pe cei care ne arata orbirea !
Aparenta libertate de gândire şi exprimare a lumii de azi, despre care ni se vorbeşte atât de mult, pentru un om lucid, cu o conștiința treaza, nu este decât o amăgire. Această libertate de exprimare este de fapt foarte îngrădită şi încă de legi. Şi va fi din ce în ce mai îngrădită. Ideologii acestui curent lucrează cu foarte mare tenacitate încercând pe nesimţite, să ne schimbe mintea în care se impregnaseră cât de cât principiile creştine despre viaţă.
Un studiu recent a demonstrat faptul că oamenii adunaţi într-un grup se comportă exact ca oile, urmând orbeşte una sau două persoane care lasă impresia că ştiu în ce direcţie merg. Se spune ca s-a realizat o serie de experimente în care voluntarilor li s-a spus să meargă, la întâmplare, pe un hol, fără să vorbească între ei. Doar câţiva dintre ei au primit mai multe instrucţiuni. Rezultatele au arătat că este nevoie de o minoritate de doar cinci procente de “indivizi informaţi” pentru a influenţa direcţia unei mulţimi de minimum 200 de oameni. Restul de 95% îi urmează pe “cei informaţi” fără măcar să îşi dea seama ce fac.
Se spune ca tortura nu este cea mai eficienta metoda de a robi constiinta omului. Mai eficienta este crearea unui “Egipt” supra-sofisticat, supra-organizat, dotat cu scopuri “generoase” si “umanitare”, in care curg rauri de lapte si atarna hălci de carnuri pe copaci. Tortura, prigoana, pana la un anumit timp, sunt ascunse, pentru a nu deveni prea puternic mirosul putreziciunii din subsolurile acestui nou Turn Babel....
Sincer, la atâta haos și confuzie nu imi mai pun problema ce va fi peste un an, peste doi, peste trei. Oricum din punctul meu de vedere, viitorul îl văd tare sumbru....
Mie mi se pare ca noi am intrat intr-o vreme in care lucrurile deja se intamplă si ceea ce trebuia sa se intample a inceput cu cativa ani in urma, nu peste un an, doi, trei…șamd
Asa ca asta cred eu ca e raul etapei pe care o avem acuma: sa fim ca niste nebuni, sa nu mai stim ce vrem. Si dupa asta… o sa ne spuna ei ce trebuie sa facem. Daca nu stim noi ce trebuie sa facem o sa vina ei in etapa urmatoare, ne vor spune ei exact, si foarte rigid, si foarte categoric, si fara drept la replica. Ni se va spune clar ce avem de facut, dupa toata faza asta de buimaceala. Acuma suntem in faza de buimaceala și de confuzie...Frumos spunea cineva; Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise !
Diaconu Claudiu

[cristiboss56]

Părintele Teofil Părăian
Părinte, cel mai ușor, după părerea noastră, a celor care vrem să ne ferim de păcate, este a păcătui cu gândul. Dacă vorba și fapta o putem stăpâni, gândul zboară necontrolat spre păcat, de multe ori. Sfinția voastră aveți o metodă eficientă de a controla gândurile?

Am. Și am să v-o spun și vouă: gând cu gând se scoate. Nu poți să scapi de-un gând rău, de-o obsesie, decât printr-un alt gând, potrivnic gândului rău. Cel mai mult mi-ajută rugăciunea de toată vremea, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!, care ocupă mintea și face nelucrătoare gândurile neavenite. În Filocalie e un cuvânt la Marcu Ascetul, că așa cum focul nu poate rămâne în apă, tot așa nici gândul cel rău în inima iubitoare de osteneală.

[cristiboss56]

DESPRE MÂNDRIE - CUVINTE DUHOVNICESTI :

Despre mandrie
Mandria este mama viciilor, din pricina careia si diavolul s-a facut diavol, nefiind astfel mai inainte (Sf. Isaac Sirul).
Mandria este lipsa cunoasterii lui Dumnezeu (Sf. Maxim Marturisitorul).
Mandria este primul pui al diavolului (Avva Evagrie Ponticul).
Mandria este iubirea de sine pana la dispretuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pana la dispretuirea de sine (Fericitul Augustin).
Este mai buna infrangerea cu smerenie, decat biruinta cu mandrie (Patericul).
Cand patimile s-au potolit, vine mandria, iar aceasta se intampla fiindca n-au fost taiate pricinile (Cuviosul Isihie Sinaitul).
Toate pacatele sunt urate inaintea lui Dumnezeu, dar cel mai uracios pacat este mandria (Sf. Antonie cel Mare).
Daca va incepe sa te stapaneasca mandria, adu-ti aminte cum din cauza ei pier toate roadele virtutii si ea va fugi de la tine (Avva Isaac Pustnicul).
Mandria nu-i un semn al belsugului in virtute, caci, precum multe fructe inclina crengile pomului la pamant, tot asa prisosul virtutii creeaza un sentiment smerit (Sf. Nil Ascetul).
Nu te ridica la inaltime, ca sa nu cazi in adancime (Sf. Grigorie Teologul).
Mandria este defaimare de Dumnezeu, iar trufia este defaimare de oameni (Sf. Teofilact).
Mandria este intaia nascuta a mortii. Ea a omorat pe ingeri in cer si pe Adam pe pamant (Sf. Grigorie Dialogul).
Slava desarta este alungata de lucrarea in ascuns, iar mandria de vointa de a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile (Sf. Maxim Marturisitorul).
Cand cazi, suspina, iar cand sporesti, nu te ingamfa (Sf. Nil Sinaitul).
Pe cel smerit multi il iubesc, iar pe cel mandru si infumurat il urasc si oamenii care au acelasi duh de mandrie (Avva Iacov).
Sa gresesti si sa gandesti multe despre tine este mai rau decat pacatul insusi (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce zideste pe propria sa putere cade, precum cade si se pravaleste la pamant cel ce calca pe panza de paianjen (Sf. Nil Ascetul).
Multi au dezbracat toate hainele de piele. Dar pe cea de pe urma, cea a slavei desarte, numai cei ce au dispretuit-o pe maica ei, adica dorinta de a-si placea lor (Avva Ilie Ecdicul).
Trufia produce o cugetare confuza, intrucat ea consta in doua nestiinte: a ajutorului lui Dumnezeu si a neputintei proprii (Sf. Isaac Sirul).
Cel ce se mandreste cu darurile naturale, adica cu mintea ascutita, cu usurinta priceperii, cu iuteala judecatii si cu alte capacitati capatate fara munca, acela nu va primi niciodata bunatatile supranaturale. Caci cel ce este necredincios in cele putine va fi necredincios si plin de slava desarta si in cele multe (Sf. Ioan Scararul).
Stralucirea fulgerului arata de mai inainte bubuitura tunetului, iar slava desarta, prin aparitia ei, vesteste mandria (Sf. Nil Sinaitul).
Mare este inaltimea smeritei cugetari; adanca este prapastia inaltei cugetari si de aceea va sfatuiesc sa o iubiti pe prima, sa nu cadeti in cea de-a doua (Avva Isidor).
Tu, Doamne, Te impotrivesti celor mandri. Dar ce mandrie mai mare ar putea exista decat afirmatia prosteasca ca as fi din fire ceea ce Esti Tu ? (Fericitul Augustin).
Trei gropi ne sapa noua demonii: intai dau lupta impotriva noastra pentru a ne opri de a face binele; al doilea, daca nu reusesc, cauta sa ne abata si sa faptuim binele fara Dumnezeu; daca nici asa nu reusesc, intrebuinteaza a treia groapa: ne lauda pentru binele faptuit, ca sa ne umflam de mandrie (Sf. Ioan Scararul).
Mandria este ca o umflatura a sufletului plina de noroi; daca e coapta, se sparge si pricinueste multa scarba (Sf. Nil Ascetul).
Mandria este o otrava care ucide nevinovatia (Fericitul Augustin).
Mandria este semnul osandei (Evagrie Ponticul).
Dupa cum cineva nu nimiceste numai un madular al trupului, ci intreg trupul, asa si mandria nu strica numai o parte a sufletului, ci intreg sufletul (Sf. Casian Romanul).
Doboara-ti gandul inaltarii mintii inainte de a te dobori el pe tine (Sf. Efrem Sirul)

[cristiboss56]

Cele mai mari trei lucruri din viaţă
Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om? A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi, şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, si voi cunoaşte căile Tale... Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are mai mare bun decât sufletul, pe această lume. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?” Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul, în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe Pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „Moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace şi binecuvântare!

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

[cristiboss56]

Deznadejdea
Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii. Nu este nici o patimă din care vrăjmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.
Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. “Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!” zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: Mândria, Iubirea de Arginţi, Zavistia, Curvia, Lăcomia Pântecului, Mânia şi Trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele) şi ele pricinuiesc moartea sufletului, adică osânda veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate.
Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei prin care se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.
Vrăjmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii.
Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, totul se iartă prin pocăinţă curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.
Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea darului sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.
Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din “Condica lui Dumnezeu” şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea unor răniţi, cari nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar ranele lor se cangrenează şi putrezesc.
Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială şi deznădejde) vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască.
Şi anume sunt unii cari au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei.
Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă şi unele persoane cari s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.
Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:
1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitori duhovniceşti, apoi,
2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înţelepciunea minţii, înşelăciunea.
3. Vătămarea dreptei credinţe când facem prieteşug cu ereticii, cu masonii şi comuniştii,
4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă,
5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri sau cu pricinuiri),
6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),
7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare,
8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,
9 . Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi),
10. Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde,
11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,
12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare
Ioan Iacob Hozevitul