Rânduri pentru tineri

[TINERI PENTRU ROMANIA]

VOINŢĂ ŞI CARACTER

-I-

Fă-ţi datoria! Aceasta e porunca morală care ar trebui să ne domine comportamentul. Pentru a ne putea conforma ei avem nevoie de voinţă şi de forţă.

De aceea e necesar să ne străduim înainte de toate să fim stăpâni pe noi înşine. Trebuie să avem asupra corpului nostru, asupra minţii noastre, asupra sufletului nostru şi asupra faptelor noastre un control deplin.

-II-

Cum să devenim stăpâni pe noi înşine? Cum să rezistăm pornirilor iraţionale, imboldurilor, ispitelor care ne asaltează? Cum să ne învingem tendinţa la lene, la delăsare a firii noastre? Prin formare şi prin voinţă.

Omul slab, pasiv, fără voinţă e jucăria frământărilor celor mai efemere şi celor mai puţin raţionale ale sufletului. Aşa sunt toţi cei stăpâniţi de patimi. Mulţi avem de dat prin urmare o luptă grea. Cel cu voinţă puternică, obişnuit să se stăpânească, va obţine în această luptă o victorie imediată şi
uşoară. Cu timpul el instaurează în sine autoritatea incontestabilă a raţiunii, a înţelepciunii.

Seneca spunea: „Dacă vrei să domini lumea, lasă-te dominat de raţiune.” Ce a spus Seneca se poate traduce pentru românul din secolul douzeci şi unu prin: „Vei fi puternic şi respectat doar dacă eşti pe deplin stăpân pe tine, doar dacă raţiunea îţi dictează faptele.” Prima condiţie pentru a ne ridica e deci chiar aceea care ne permite să fim oameni buni şi fericiţi. Merită să facem efortul de a sacrifica multe plăceri de ordin inferior pentru a dobândi stăpânirea de sine, adică de a ne supune prin voinţă raţiunii.

-III-

Voinţa e o calitate esenţială a omului. Singura ei rivală, ca importanţă, e inteligenţa. O voinţă energică, constantă poate orice.

Omul care are voinţă e cu adevărat liber. El e stăpânul său, al judecăţilor sale şi al faptelor sale. El se supune total raţiunii sale. El se conduce după regulile pe care înţelepciunea i le-a impus.

Printr-o voinţă fermă biruim patimile cu tot ce au ele rău, excesiv sau periculos nelăsând loc în noi decât pasiunilor nobile şi generoase. E nevoie de o voinţă de fier pentru a fi oameni buni, pentru a fi cu adevărat virtuoşi. Cu o astfel de voinţă putem atinge perfecţiunea oricare ne-ar fi defectele sau temperamentul.

-IV-

În viaţa de zi cu zi e bine să avem un set de reguli fixe de comportament ca să ne fie de ajuns un simplu act de voinţă pentru a lua o htărâre. Ştim, de exemplu, ce înseamnă sobrietatea şi evităm excesele la masă, băutura sau fumatul. Sunt numeroase provocările şi ispitele care ne pot abate de la htărârile luate. Printr-un efort de voinţă trebuie să le îndepărtăm. Exercitarea zilnică a voinţei în aceste lucruri mărunte ne va pregăti să acţionăm când lucruri mai importante vor fi în joc.

În treburile personale şi în cele publice binele nu se obţine decât prin voinţă. Voinţa e condiţia primordială fără de care succesul nu e posibil. Voinţa produce efecte bune în toate. Nimeni nu poate sta în calea succesului şi fericirii persoanelor sau Popoarelor care au dobândit puterea de a voi.

-V-

Omul fără voinţă, chiar dotat cu o mare inteligenţă, nu are decât o influenţă mică asupra propriilor condiţii de trai. El trece prin viaţă ca o navă fără cârmă pe o mare agitată. Vântul şi curenţii îl poartă de colo colo până când valurile îl înghit. Oamenii inerţi, lipsiţi de vlagă şi fără nici un fel de voinţă sunt din fericire excepţii. Excepţii sunt şi oamenii cu voinţă tare, căliţi pentru decizie şi pentru acţiune.

-VI-

Ce poate o voinţă puternică o arată istoria. Toţi marii oameni politici, toţi marii comandanţi au fost firi voluntare, tenace. Napoleon a fost înfrânt când s-a confruntat la Waterloo cu voinţa neclintită a lui Blucher şi Wellington. O voinţă mai puţin puternică la unul dintre aceşti doi mari soldaţi şi armata franceză ar fi învins. Nu e o ipoteză e un fapt evident. Careurile infanteriei engleze, zdruncinate de atacuri repetate, s-ar fi risipit dacă voinţa „Ducelui de fier” nu le-ar fi ţinut unite. Blucher, mereu bătut de Napoleon, pus pe fugă de cavaleria franceză la Ligny, nu renunţă la luptă, crede în victorie şi când aude tunurile de la Waterloo porneşte fără ezitare într-acolo. Geniul a trebuit să se plece în faţa acestei duble tenacităţi.

-VII-

Când voinţa călăuzită de raţiune se manifestă continuu, când e activă, prezentă în om ea devine caracter. Un om de caracter e un om hotărât, ferm, curajos. Un astfel de om e tot ce poate fi mai bun şi mai folositor în societate. Ce am spus despre efectele fericite ale voinţei e adevărat şi despre caracter. Caracterul e importantant atât pentru a face bine, pentru a deveni virtuos, cât şi pentru a reuşi în viaţă. Prin caracter ne formăm moral şi intelectual şi ne construim existenţa. Omul de caracter creşte, devine mai bun, se perfecţionează.

-VIII-

Între cele două căi care ni se deschid în faţă, calea binelui şi calea răului, există o diferenţă. Calea răului e uşoară, e pe o pantă care atrage, e de ajuns să ne descurajăm pentru a aluneca rapid în abis. Calea binelui e mai grea. Pentru a o parcurge e nevoie de un efort susţinut, de o voinţă perseverentă, într-un cuvânt e nevoie de caracter. Efortul de a deveni mai buni, combaterea defectelor şi viciilor noastre, a înclinaţiilor de care e cazul să ne ferim, a patimilor pe care trebuie să le stăpânim e o lucrare zilnică niciodată terminată. Acesta e binele pe care ni-l facem nouă înşine.

Mai e un bine la fel de folositor, binele pe care îl facem celorlalţi prin sfat, prin exemplu, prin vorbă şi prin faptă. Omul cu caracter ferm nu renunţă niciodată la această sarcină nobilă şi frumoasă. El o îndeplineşte conştiincios, metodic, condus de raţiune şi sub presiunea voinţei sale. El consideră, ca împăratul filozof, că ziua în care nu a fost folositor aparoapelui e o zi pierdută.

-IX-

În lupta pentru existenţă omul cu voinţă energică reuşeşte mai bine decât oricare altul. El e înarmat pentru a lucra în folosul său şi al semenilor săi. Caracterul contribuie mai mult la realizarea fericirii decât inteligenţa sau averea. Cine vrea să reuşească în viaţă trebuie să-şi dorească un caracter puternic, restul va veni de la sine. Caracterul se dobândeşte prin cultivarea voinţei, curajului şi a virtuţior virile. Cu cât vom avea mai mulţi oameni de caracter cu atât va fi mai bine pentru Ţară.

României nu-i lipsesc oamenii de caracter. Să avem totuşi grijă! În viaţa publică oamenii de caracter nu sunt priviţi cu ochi buni. Inteligenţele şi talentele, treacă-meargă, sunt suportate un timp. Oamenii de caracter sunt însă daţi la o parte. Inutil de insistat asupra pericolelor pe care astfel de năravuri politice le generează.

-X-

Există în român o voinţă fermă, o energie extraordinară, un resort puternic care prin lipsă de grijă şi de cultivare rămân nefolosite şi inerte. Omului cel mai bine dotat fizic i se atrofiază muşchii, îi slăbeşte corpul dacă nu face mişcare sau dacă nu munceşte. La fel se întâmplă şi cu însuşirile morale.

Cultivarea însuşirilor morale trebuie să fie principala noastră grijă. Pentru a obţine rezultate, pentru a avea voinţă, e obligatoriu să ne consacrăm acestei activităţi cu hotărâre şi cu statornicie. E nevoie să ne exersăm voinţa fără încetare, fără odihnă, s-o folosim pentru propria noastră perfecţionare şi totodată în întreaga noastră existenţă. Ţelul e de a face din noi oameni de caracter, stăpâni pe ei, capabili să-şi făurească propria fericire şi să-şi slujească Ţara.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

DATORIA

-I-

Voinţa e un instrument extrem de important. Ce se poate realiza cu ajutorul voinţei? Binele, adică ce trebuie făcut, datoria.

Să-ţi faci datoria… Poate fi ceva mai frumos, mai nobil? Expresia sună grav. E imposibil s-o explici fără s-o asociezi cu dârzenia, curajul şi eroismul.

-II-

Definirea datoriei e dificilă. Avem sentimentul datoriei în noi şi ne-ar fi greu să-l descriem. Spunând, aşa cum am învăţat, că datoria e „ce ne obligă legea şi conştiinţa să facem” şi „un îndemn categoric al raţiunii, un principiu de acţiune bazat pe legea morală” spunem de fapt ceea ce cuvântul „datorie” exprimă singur clar şi puternic.

Ideea de datorie e înnăscută în om. E la fel de firească, la fel de ancorată în el ca sentimentul iubirii. Omul bun, omul de caracter e gata întotdeauna să-şi facă datoria.

-III-

E adevărat că în multe situaţii e mai uşor să-ţi faci datoria decât s-o cunoşti. Trebuie deci să învăţăm să ne descoperim datoria. Datoria ne e dictată în parte de legi, în parte de raţiune şi de conştiinţă. Îndatoririle pe care legea le impune sunt îndatoriri elementare, esenţiale, acelea a căror îndeplinire e necesară existenţei societăţii.

Să nu ucizi! Să nu furi! Copil, cinsteşte-i şi respectă-i pe părinţii tăi! Soţ, fii credincios soţiei şi ajut-o! Tată, hrăneşte-ţi, întreţine-ţi şi educă-ţi copiii! Astfel sună regulile de comportament pe care le găsim în legi. Să ne conformăm lor înseamnă să dăm dovadă de onestitate.

Morala impune îndatoriri mai numeroase, mai înalte care nu se află în legi. Ele nu sunt scrise, codificate ca obligaţiile legale şi nici nu au cum să fie. Totuşi se pot formula nişte reguli morale. Există un cod al datoriei limpede, precis ale cărui precepte trebuie să le avem mereu prezente în minte pentru a ne călăuzi comportamentul fără ezitări, fără prea multe deliberări cu noi înşine. În cazurile excepţionale, care cer o analiză raţională atentă şi un examen de conştiinţă, e bine să ne conformăm regulilor general admise dinainte şi imuabil păstrate. Aceste reguli au reieşit din examinarea îndatoririlor specifice omului, s-au verificat în timp şi sunt baza morală a vieţii. Ele trebuie să fie comune unui întreg Popor, dacă acesta vrea să joace un rol în istorie şi să aibă un destin demn.

-IV-

Piedicile în calea îndeplinirii datoriei sunt în principal interesul personal împins până la egoism, sentimentele, pasiunile, lenea şi laşitatea.

Interesul e duşmanul cel mai periculos al datoriei. Trebuie să evităm ca el să ne determine hotărârile. Asta nu înseamnă că interesul trebuie interzis ca mobil al faptelor noastre. Ar fi absurd şi imposibil. E firesc, e necesar, e legitim să ne preocupăm de interesul nostru. Dar urmărirea exclusivă a interesului propriu nu poate deveni o regulă. Morala interesului e periculoasă pentru Naţiunile care o acceptă. Binele nu poate exista fără o morală a datoriei.

Interesul trebuie subordonat datoriei. Nu poţi lucra cu folos pentru tine când nu te gândeşti decât la tine. Nu vei fi mai fericit neglijându-ţi datoria sau sustrăgându-te ei. Omul înţelept, virtuos nu se lasă dominat de egoism. El îşi face datoria fără ezitare.

Sentimentele şi pasiunele trebuie să fie şi ele subordonate datoriei. Sentimentele, chiar cele mai generoase, nu pot fi îndrumătoare sigure, ele trebuie controlate de raţiune. Pasiunea trebuie de asemenea controlată de raţiune. Această mişcare a sufletului, adesea violentă şi iraţională, se poate opune obligaţiilor noastre morale.

Omul de caracter e stăpânul pasiunilor sale. Omul slab e jucăria lor. Acesta renunţă la datorie pentru pasiune şi ajunge astfel la degradare morală şi la catastrofă materială. Să luăm două cazuri ca exemplu. Cercetaţi ce i-a îndemnat la infamie pe bărbatul care şi-a părăsit Familia ca să trăiască cu vreo femeie uşuratică sau pe politicianul care şi-a trădat Ţara. Veţi descoperi cu siguranţă că ambii s-au lăsat pradă unor pasiuni josnice uitând de înţelepciune, de prudenţă sau de datorie.

Acela care alege pasiunea în locul datoriei îşi primeşte pedeapsa într-un fel sau altul. Dar nu din cauza pedepsei sigure, inevitabile, se impune să avem un altfel de comportament. Trebuie să ne facem datoria pentru că doar aşa ne va fi bine cu adevărat. Nici un alt argument nu e egal sau superior acestuia.

Lenea, laşitatea nu sunt obstacole de neglijat în calea îndeplinirii datoriei. Să-ţi faci datoria, o datorie pozitivă, cere de cele mai multe ori acţiune, activitate, riscuri. Efortul pentru îndeplinirea datorei îi deranjează pe apatici şi pe fricoşi. De ce să te oboseşti acţionând când poţi să te odihneşti? De ce să rişti? Să nu faci nimic e atât de uşor şi de plăcut! Dacă voinţa nu luptă, nu se impune, lenea, laşitatea înving, iar datoria sucombă.

Omul de caracter nu cunoaşte lenea, sau frica. El ar roşi, dacă nu şi-ar face datoria chiar şi în cele mai mărunte lucruri. Un act de laşitate din partea lui ar fi de neconceput. Laşitatea înjoseşte. Şi totuşi laşitatea se întâlneşte destul de des. Poate că din cauza laşităţii nu ne facem de cele mai multe ori datoria. Dacă îndeplinirea datoriei presupune în unele cazuri pericole, acesta nu e un motiv pentru a da înapoi, dimpotrivă. Tebuie să ne facem datoria hotărât, curajos, orice ar însemna asta pentru noi. Pericolele dau nobleţe faptelor noastre.

-V-

Legea datoriei e imperioasă. Respectarea ei indiferent de consecinţe e obligatorie. „Să ne facem datoria şi zeii ne vor ajuta”, spuneau spartanii. Da, să ne facem datoria mereu, orice ar fi! E o obligaţie morală ineluctabilă, dacă ne dorim binele ca persoane şi ca Popor. Orice s-ar spune cel care se achită de îndatoririle sale primeşte de la viaţă mai mult decât pot pretinde alţii. Dumnezeu face întotdeauna dreptate.

Datoria pe care raţiunea o dictează şi pe care voinţa o pune în practică dă linişte conştiinţei. E ceva sufletesc neatins de influenţe extrioare. În practică datoria se umanizează, se diversifică, se pliază în funcţie de feluritele condiţii ale existenţei noastre dând naştere îndatoririlor. Îndatoririle se împart şi se subîmpart într-o infinitate de obligaţii după diversele manifestări ale vieţii personale sau ale vieţii publice. Acest aspect al existenţei noastre indică două feluri de îndatoriri, îndatoririle omului şi îndatoririle cetăţeanului.


-VI-

Îndatoririle omului privit ca persoană sunt obligaţii pe care le are faţă de el însuşi, faţă de Familie şi faţă de ceilalţi oameni. Adesea aceste trei categorii de îndatoriri se îmbină şi se amestecă şi doar nevoia de a le explica obligă la diferenţierea lor constantă şi la analiza lor separată. De altfel trebuie să ne îndeplinim aproape întotdeauna îndatoririle în acelaşi timp. Când ele nu se contracarează, nu se stânjenesc unele pe altele, e uşor. Dar de câte ori nu suntem confruntaţi cu obligaţii contradictorii, cu îndatoriri opuse!

Dacă ne-am putea ierarhiza îndatoririle ne-ar fi mai uşor să luăm decizii când raţiunea şi conştiinţa ezită. Nimeni nu a reuşit până acum să impună o ordine, o subordonare a îndatoririlor. Sunt prea multe elememte umane care nu pot fi clasificate şi calculate. Totuşi bunul simţ, logica şi inima ne arată care ne sunt principalele îndatoriri.

Datoria faţă de Patrie, care e întotdeuna prima, le pune în anumite situaţii în umbră pe toate celelalte. Îndatoririle faţă de Familie însele, dintre cele mai sfinte şi dintre cele mai dragi, sunt eclipsate când Patria e în pericol. În astfel de momente tragice datoria e unică şi indiscutabilă. România agresată, ameninţată în fiinţa sa, în libertatea sa, e în drept să ceară copiilor ei întreaga lor energie, sângele lor, gândurile lor chiar. Nimic nu mai contează atunci în afară de ea. Salvarea ei devine principala prioritate. Apărarea Patriei e legea supremă.

-VII-

În timpuri normale conflictele dintre obligaţiile noastre morale sunt dese şi nu există o regulă pentru evitarea lor. Putem spune doar că îndatoririle noastre faţă de cei care ne sunt cei mai apropiaţi sunt în general cele mai presante, cele care trec înaintea altora. Datorăm membrilor Familiei noastre, conaţionalilor noştri mai mult decât oricui altcuiva.

Ceea ce-i trebuie unei Naţiuni sunt oameni raţionali, hotărâţi, curajoşi, care trec prin viaţă cu capul sus, mândri, avându-şi datoria drept călăuză. Prietene, pregăteşte-te să fii omul de care România are atâta nevoie! Fă-ţi datoria!

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CURAJUL

-I-

Îndeplinirea datoriei întâmpină în unele împrejurări dificultăți, rezistențe pe care nu le putem depăși fără curaj. Curajul e o virtute. În timpuri îndepărtate el era mai apreciat ca azi. Dacă-l aveai, aveai un renume bun şi nimic altceva nu mai conta.

„Bărbați viteji şi femei virtuoase” se spunea pentru a caracteriza marile familii ale căror nume nu erau pătate de metehne omenești. Ar fi prea mult să credem că atunci curajul înlocuia totul. Ar fi absurd să credem că azi el e lipsit de importanță. Curajul e încă o virtute necesară.

-II-

Fără curaj omul rațional şi dârz nu reușește. El rămâne neputincios în treburi importante chiar în momente grave şi decisive. Nu toţi ne naștem curajoși, se va spune, ţine de temperament. E adevărat. Dar toţi putem deveni curajoși. Curajul se dobândeşte la fel ca înțelepciunea şi voinţa.

Pe câmpul de luptă cei care se vor bate cu cea mai mare îndrăzneală sunt cei care inițial au fost foarte speriați. Turenne mărturisea că era mereu cuprins de spaimă la începutul unei lupte, chiar după douăzeci de ani de războaie. Cu un amestec de mânie şi de ironie, marele soldat francez îşi făcea curaj astfel: „Tremură, trup, nici nu ştii unde vreau să te duc!”

-III-

Adevăratul curaj rezultă din voinţa omului stăpân pe sine având sentimentul datoriei împins până la sacrificiu. Obișnuința de a avea curaj stimulează cutezanța. Să faci o primă faptă curajoasă, când pericolul e mare, ușurează după aceea manifestările de curaj. Cei care înfruntă violența mării şi furtuna ca să ajute o navă în pericol îşi vor repeta isprava liniștiți şi cu curaj. Soldatul, care tremură din toate mădularele în prima luptă, va intra apoi în foc şi va privi prăpădul din jurul lui fără să se tulbure şi fără să tresară.

Ne putem exersa curajul în viaţa de toate zilele. Curajul căpătat în lucruri mărunte ne va ajuta să fim curajoși în cele mari, ne va permite la nevoie să mergem în întâmpinarea pericolului, a suferinței. Datoria ne inspiră curajul. Răsplata, părerea celorlalţi, nu ar trebui să ne influențeze acţiunile. Să vrei răsplată, renume pentru o faptă bună în locul satisfacției date de datoria împlinită înseamnă să renunți la merit.

-IV-

Se spune despre un om harnic, care nu-şi pierde timpul, care nu-şi cruță puterile, că e curajos. Genul de curaj de care el dă dovadă e curaj adevărat, curaj pur şi simplu. Curajul care însuflețește soldatul în luptă. Curajul care-l face pe omul inimos să înfrunte greutățile, obstacolele, pericolele. Curajul care ne determină să acceptăm fără ezitare, fără să ne lăsăm copleșiți, toate greutățile vieții, tot ce datoria ne impune, tot ce un sentiment generos ne face să suportăm fără să avem vreo obligaţie morală.

Ca şi curajul, lașitatea nu are nici ea nuanțe. Din lașitate fugim de muncă, de oboseala provocată de ea, sau fugim din faţa dușmanului în luptă. Lașitatea ne face să refuzăm îndatoririle obositoare sau periculoase şi responsabilitățile unei Familiei numeroase.

Lașitatea e josnică şi prostească. Lașul nu-şi asigură nici siguranţa, nici traiul. Ambele se câştigă prin efort, prin curaj. Soldatul care dezertează de frică are mai multe șanse de a fi ucis decât soldatul care rezistă dușmanului rămânând la post.

-V-

În afara curajului fizic şi moral, există un curaj aparte numit curaj civic. E curajul omului trăind în societate, al cetățeanului. Cetățeanul curajos rezistă modelor, tendințelor sau imoralității şi-şi urmează calea pe care-l îndrumă raţiunea şi conştiinţa sa. El îşi asumă, indiferent de risc, deplina responsabilitate a hotărârilor şi faptelor sale știind că îşi face datoria. Când vântul rătăcirii suflă peste toţi şi există riscul de a i se ceda, cetățeanul curajos rămâne el însuşi şi-şi urmează neabătut calea pe care şi-a trasat-o. El iubește virtutea şi urăște viciul chiar când viciul e atotputernic şi virtutea batjocorită fără milă. El îşi pune în armonie purtarea cu ideile în care crede. Fapta la el e în acord cu cuvântul şi cuvântul e în acord cu gândul. Curajul civic e cel mai greu de practicat şi cel mai rar. Omul îndrumat de rațiune, animat de voinţă va avea curaj civic în mod firesc. El va fi curajos în sensul deplin al cuvântului.

-VI-

După cum spuneam, curajul e unul, nu are nuanțe. Aceasta se verifică clipă de clipă la indivizi. Dar unitatea curajului o întâlnim şi la Popoare. Există Popoare active şi curajoase. Există şi Popoare lipsite de vlagă, inerte şi lașe. Există de asemenea Popoare care au trecut din prima categorie în a doua. Coruperea ideilor şi moravurilor, degradând indivizii, degenerează Popoarele, zdrobește în ele energia, resortul, calitățile native, viaţa. Dar un Popor îşi poate veni în fire, se poate ridica şi redeveni ce a fost. Istoria oferă exemple în acest sens. Îndreptarea Popoarelor decăzute e prin urmare posibilă. Cine îşi vede amenințat Poporul de imoralitate, de lipsă de voinţă şi de curaj nu trebuie să-şi piardă speranța.

-VII-

Popoarele, aşa cum sunt acum, se află pe diverse trepte ale scării virtuților umane. Unele sus în plină dezvoltare a tot ce face omul mare, frumos şi bun, altele jos la limita abjecției imaginabile. Primele sunt Popoare caracterizate prin curaj, moralitate, mândrie şi iubire de libertate. Ultimele sunt Popoare caracterizate prin apatie, prin imoralitate şi prin lipsă de aspirații. La primele oamenii sunt viteji la locurile lor de muncă, viteji în lupta cu greutățile presupuse de creşterea copiilor, viteji pe câmpul de luptă.

Un om harnic şi un tată bun e şi un soldat bun. Omul curajos e curajos în toate. La fel şi Popoarele. Cele care au curaj în muncă şi în viaţă, au curaj şi în luptă şi datorită curajului îşi împlinesc destinul. Ele sunt victorioase atât în munca lor cât şi în război.

-VIII-

Conchide tu, prietene! Sunt sigur că vei vrea să devii curajos pentru ca România să fie puternică.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

MUNCA

-I-

Să gândești şi să vrei nu înseamnă nimic, dacă nu acționezi. Acțiunea presupune crearea de bunuri, de valori şi implicarea responsabilă în viaţa societății, adică muncă. Munca e necesară echilibrului moral şi fizic al omului. Ea e chiar condiţia existenței lui. Ea e, de asemenea, condiţia existenței societății. Viaţa face din muncă o obligaţie materială. Legea morală face din muncă o datorie. Omul activ e folositor lui însuşi, semenilor lui şi Ţării lui.

România are nevoie acum mai mult ca niciodată de oameni activi. Națiunea noastră a acționat în trecut la fel de înțelept, la fel de energic şi la fel de bine ca oricare alta. Stau dovadă două mii de ani de muncă, de luptă şi de glorie. E important să ne regăsim dorinţa şi voința de a acționa. Miza e progresul nostru ca Popor şi dezvoltarea Ţării. Doar prin acțiune continuă, hotărâtă putem avea succes, putem să ne jucăm cu demnitate rolul pe scena lumii. Pentru a ne ridica, pentru a fi din nou ce-am fost, trebuie să acționăm neobosit fără să ne descurajăm vreodată.

-II-

Acțiunea întreține şi dezvoltă în noi forțele corpului şi sufletului, ne asigură sănătatea fizică şi morală. Acțiunea e activitate, viaţă. Apatia e stagnare, moarte. Acțiunea în toate formele ei intelectuală, morală, fizică e manifestarea a ceea ce se numește viaţă intensă, singura potrivită sufletelor mari, singura care merită trăită.

Cine se simte predispus la inactivitate, la moliciune trebuie să combată această tendință altfel ea se va transforma într-o meteahnă care-l va împiedica să-şi îndeplinească îndatoririle. Putem deveni activi prin antrenament la fel cum ne formăm caracterul exersându-ne voinţa.

-III-

Nimic nu se poate obţine fără efort susținut. Să fim activi, să fim harnici, să ne facem bine munca! Munca e efortul rodnic şi metodic, care creează, care transformă, care produce.

Munca e prima şi veșnica lege umană, care se impune în egală măsură tuturor. Ea înalță omul şi-l înnobilează. Ea e o necesitate pentru mulţi dintre noi. Ea e o datorie pentru toţi.

Munca a fost întotdeauna condiţia existenței omului şi instrumentul progreselor lui. Prin muncă, inteligenţă şi curaj omul a cucerit planeta. Civilizația e rezultatul muncii umane.

-IV-

Munca asigură celui care o face o independență, o demnitate a vieții pe care leneşul nu le poate pretinde. Ea e o necesitate absolută pentru omul sărac. Ea e totodată o obligaţie materială şi o datorie socială.

Datoria de a munci o are şi cel bogat, care profită de bunuri pe care alţii le-au dobândit şi i
le-au lăsat moştenire. El trebuie să-şi îndeplinească această îndatorire la fel ca săracul. La ce-i folosește Ţării un om care nu munceşte, care nu produce nimic? Câtă demnitate poate avea un asemenea om, câtă mândrie când știe că nu-şi ajută comunitatea, că nu face nimic pentru a îmbunătăți climatul social şi că nu-şi aduce contribuția la opera de construcție națională?

-V-

Dacă tatăl are o fabrică sau o firmă de comerț e preferabil să-şi asocieze copiii în muncă pentru a le da voinţa de a-i continua şi dezvolta afacerea. Tinerii bogați, care nu au posibilitatea să urmeze calea părinților lor, şi-ar putea folosi banii în Ţară pentru a construi fabrici, pentru a deschide magazine, pentru a înființa exploatări agricole sau pentru pune în valoare zone cărora nu le lipsește decât capitalul pentru a deveni productive.

Industria, comerţul, agricultura oferă posibilități nelimitate oricărei activități laborioase, oricărei acţiuni energice şi independente. În industrie, comerț sau agricultură ne putem găsi toţi un loc de muncă. Pentru cei care vor altceva există alte căi. Cercetarea științifică, arta, literatura, Biserica, Armata oferă bogaților şi săracilor cariere folositoare şi onorabile.

-VI-

Copiilor Familiilor înstărite totul le e uşor la început de drum. Ei pot dobândi, mai lesne ca alţii, o pregătire bună. Ei îşi pot alege cariera care li se potrivește cel mai bine. Dar la atât li se limitează avantajele. Crescuți în puf, beneficiind de o bunăstare care moleșește, având totul de-a gata ei nu sunt pregătiţi să înfrunte dificultățile existenței.

Toţi, bogați sau săraci, avem viaţa e în faţa noastră. Ea va fi aşa cum ne-o vom face. Punctul de plecare nu are mare importanță când drumul e lung. Soarta ne e în propriile mâini. Modalitatea de a reuși e pentru fiecare dintre noi aceeași: muncă energică, curajoasă. Nu cel mai bogat sau cel mai deștept dintre noi va fi cel mai fericit, ci acela care va putea să îmbine inteligența şi tăria de caracter cu râvna în muncă.

Să muncim deci. Să muncim pentru noi, pentru binele alor noștri, pentru binele Ţării. Munca ne face viaţa ușoară şi fericită, ne alină durerile, ne ajută să suportăm relele inevitabile. Ea e legea viguroasă şi sfântă a omului, ea e legea socială prin excelență.

-VII-

Munca e creatoare de virtute. Lenea e mama tuturor viciilor. Leneşul e inutil şi nefast atât pentru sine, cât şi pentru societate. Să nu faci nimic e imposibil. Cine nu munceşte, cine nu face bine, face în mod necesar rău. Munca întreține viaţa. Lenea paralizează şi ucide.

Fierul nefolosit ruginește. Creierul şi membrele nefolosite slăbesc şi se atrofiază. Oamenii care muncesc, care duc o viaţă activă, au șansa de a-şi păstra mai mult timp puterile şi sănătatea. Ei nu sunt supuși influențelor externe, nu sunt bântuiți de temerile care-i asaltează pe leneși. Ei nu ascultă în fiecare dimineață buletinele meteorologice şi nu-şi privesc mereu limba în oglindă ca să vadă ce culoare are. Ei trăiesc, ei acționează, ei risipesc şi ard germenii morbizi care le ameninţă mintea şi trupul. Ei sunt sănătoși moral şi fizic, pentru că sunt activi.

-VIII-

Munca ne face să suportăm cu bună dispoziție greutățile vieții şi micile ei mizerii. Lenea ne face, dimpotrivă, să medităm la cele mai mărunte necazuri, le exagerează, dă amploare suferințelor, generează tristețe, ipohondrie, această boală a sufletului, sursă a bolilor trupului.

Să muncim necontenit! Să nu fim niciodată inactivi! Odihna corpului se obţine prin munca minții, odihna minții prin munca corpului.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

MORALA

-I-

Educaţia morală nu se termină când ajungem la maturitate. Atunci ea ne e mai necesară ca oricând şi poate mai folositoare, fiindcă singurii de la care învăţăm suntem noi şi viaţa. Viaţa e un mentor dur, dacă nu ne străduim să ne îndreptăm.

Copii, nu avem decât mici defecte. Micile defecte cresc odată cu noi şi devin mai urâte şi mai supărătoare. Minciuna, de exemplu, neplăcută la un copil, devine la omul matur un viciu înjositor. Lăcomia la masă, un păcat neînsemnat la un copil, e o înclinaţie grosolană, de neînţeles şi aproape bestială la un om în toată firea. Lupta, pe care educaţia ne-a făcut s-o dăm cu defectele noastre când eram copii, nu poate înceta niciodată pentru că victoria nu are cum să fie completă şi pentru că viaţa ne scoate mereu în cale tot felul de ispite.

-II-

Ar fi bine ca la vârsta de douăzeci de ani să ne supunem unui examen atent şi sincer al naturii noastre morale. E important să ştim ce defecte şi ce vicii sunt de reprimat în noi, ce calităţi şi virtuți avem sau putem dobândi. Acestea făcute am putea încerca, cu voinţă şi curaj, să devenim mai buni.

Să iubim ce e adevărat, ce e bine, ce e mare şi nobil! Fără concesii pentru ce e mediocru, lipsit de generozitate şi de frumuseţe! Fără concesii pentru ce e urât, josnic şi trivial! Fără concesii pentru ce e rău şi nesănătos!

-III-

Bunele sentimente şi pasiunile generoase sunt de cultivat, de dezvoltat în noi. Acestea au efecte fericite asupra sufletului şi corpului. Sentimentele şi pasiunile generoase combat apatia care uzează omul rapid. Ele ne sunt însă utile doar dacă le controlăm, doar dacă le subordonăm raţiunii şi voinţei. Ele devin astfel ajutoare preţioase în neîncetata luptă interioară dintre virtute şi viciu, dintre bine şi rău.

-IV-

Morala are ca scop de a ne pregăti să asigurăm victoria binelui în noi şi de a ne oferi deprinderi şi reguli care fac revenirea agresivă a răului mai puţin frecventă şi mai puţin periculoasă. Ca să fim mai activi în fapte decât în vorbe, ca să nu trebuiască să fim puşi pe calea cea dreaptă de conştiinţă decât în mod excepţional, e necesar ca practicarea binelui să rezulte din norme acceptate şi imperative aplicate repetat, firesc şi inflexibil. Aşa vom atinge singurul gen de perfecţiune compatibil cu natura umană. Aşa viaţa ne va fi liniştită şi plăcută.

Faptele rele, greşelile îşi primesc în mod inevitabil pedeapsa. Ea ne poate lovi în noi înşine prin mustrări de conştiinţă. Ea ne mai poate lovi din exterior şi material. Justiţia intrinsecă a lucrurilor e rareori inactivă. Datorită ei răul făcut naşte durere, regret şi otrăveşte viaţa, în timp ce binele virtutea sunt surse de bucurie.

-V-

Cultivarea calităţilor morale e o îndatorire a fiecăruia dintre noi pentru că e bună şi pentru noi şi pentru ceilalţi. Societatea trage foloase de pe urma calităţilor şi virtuţilor noastre şi suferă din cauza defectelor şi viciilor noastre. Cultivarea intelectului e necesară dar nu esenţială. „Știinţa fără conştiinţă e ruina sufletului” spunea François Rabelais.

Ce reguli să ne impunem pentru a fi oameni în adevăratul înţeles al cuvântului? Înainte de toate trebuie să fim sinceri, simpli şi fireşti. Trebuie să respectăm adevărul în persoana noastră, în vorbele şi în faptele noastre. Prefăcătoria şi minciuna sunt lucruri abominabile. Să te prefaci şi să minţi înseamnă să nu-ţi faci datoria. Datorăm adevărul celorlalţi şi nouă înşine.

Cel care minte nu ajunge doar demn de dispreţ, ci îşi face şi viaţa grea, complicată. Pentru a acoperi o minciună are nevoie de o altă minciună. Cu cât minte mai mult cu atât se cufundă mai mult în fals. Situaţia devine repede insuportabilă. Dacă nu şi-a pierdut orice pudoare, e fără încetare neliniştit şi tulburat.

-VI-

Să fim simpli şi fireşti e un mod de a fi sinceri. Să încercăm să părem altceva decât suntem, înseamnă să ne ascundem, să ascundem adevărul. Pedanteria şi afectarea sunt defecte insuportabile pentru toată lumea. Dacă avem astfel de înclinaţii e bine să scăpăm de ele.

O fire complicată nu e întotdeauna ceva frumos. O existenţă unde luxul şi parada sunt pe primul loc împinge obligatoriu pe planul doi lucrurile importante, cele pentru care merită să trăim.

Fericirea, forţa şi frumuseţea existenţei îşi au în mare parte sursa în simplitate. Să fim leali, simpli şi fireşti ne determină să fim în acelaşi timp sinceri şi deschişi, cinstiţi şi drepţi. Practicarea sincerităţii şi francheţii e un mod superior de a arăta exact ce suntem, ce simţim şi ce gândim.

Loialitatea se confundă în mare parte cu sinceritatea şi cu francheţea. Ea le completează adăugându-le o siguranţă în raporturile de la om la om dictată de sentimentele de probitate şi de onoare.

-VII-

În sfârşit, să fim oameni drepţi înseamnă să avem toate calităţile pe care le-am trecut deja în revistă: integritate, echitate şi fermitate. Nu există virtute superioară spiritului de dreptate, el rezumă tot ce ne face să fim buni. Cei care-l vor dobândi îşi vor desăvârşi pregătirea morală. Ei vor fi făcut deja mult pentru perfecţionarea lor şi restul va veni aproape de la sine. Calităţile secundare le vor obţine fără mare efort. Nu ne e permis totuşi să le neglijăm pentru că ele îşi au importanţa lor.

Principalele calităţi secundare sunt:
− cumpătarea în vorbe şi în fapte, care dovedeşte forţă de caracter şi bun-simţ;
− discreţia şi rezerva, fără care raporturile cu ceilalţi oameni, chiar cu prietenii, pot deveni insuportabile;
− modestia care dă meritului forţă şi relief;
− politeţea, amabilitatea care sunt semnele vizibile ale bunăvoinţei;
− ordinea în gânduri şi în fapte fără care o parte a rezultatelor acţiunii sau muncii se pierd;
− hărnicia minţii care-i dă voinţei mijlocul de a fi eficientă;
− sobrietatea şi cumpătarea în alimentaţie.

Acestor calităţi pozitive e necesar să le adăugăm dezgustul şi dispreţul pentru ce e grosolan şi trivial, pentru indecenţa în vorbe sau fapte, pentru tot ce coboară omul la nivelul brutei. Aceeaşi atitudine se impune să adoptăm şi faţă de plăcerile josnice. Oare de ce morala actuală se arată atât de indulgentă cu abateri care nu vatămă doar sănătatea corpului, ci şi a sufletului?

-VIII-

Gustul şi obişnuinţa unei anumite indecenţe morale, pe care unii încearcă să le sădească în noi, sunt deosebit de periculoase. Va fi mai uşor să ne apărăm de ele înainte de a fi muşcat din acest fruct otrăvit decât după aceea. Bucătăria sănătoasă şi bună pare fadă după ce ai consumat doar mâncăruri puternic condimentate care distrug stomacul. Cel mai bine e să nu încercăm experienţe atât de dăunătoare şi să opunem ispitelor reguli de comportament fixe întotdeauna respectate. Demnitatea vieţii, mintea şi corpul vor avea de câştigat din aceasta.

Prin demnitatea adusă existenţei noastre obţinem stima tuturor. Ori demnitatea constă în a ne respecta pe noi înşine, în a nu face nimic care să ne înjosească în proprii noştri ochi şi în ochii celorlalţi. Plăcerile grosolane sau imorale au acest dublu efect.

Dar nu e de ajuns să ne respectăm pe noi înşine, trebuie să-i respectăm şi pe ceilalţi, în special pe bătrâni, pe femei, pe cei care s-au remarcat prin virtuţile lor, prin talentele lor. Să fim respectuoşi înseamnă să fim binecrescuţi.

-IX-

Indisciplina e o dovadă de slăbiciune morală şi un mare rău pentru Ţară. Fără disciplină existenţa unei Naţiuni nu e posibilă. Forţa colectivă se obţine prin disciplină. Libertatea, mândria legitimă a omului, nu sunt afectate dacă el se supune, în viaţă sau în acţiunea în comun, regulilor fără de care Naţiunile nu sunt decât gloate neputincioase. Acceptarea disciplinei sociale nu înseamnă şi acceptarea malversaţiilor unora dintre mai marii noştri. Să nu uităm însă că nu putem combate răul din societate decât prin întărirea Statului.

Ne va fi uşor să fim disciplinaţi în societate dacă vom stabili în noi stăpânirea de sine şi disciplina minţii. Doar cine ştie să se supună va şti să conducă.

-X-

În concluzie:
− să păstrăm respectul şi să ocrotim întotdeauna demnitatea vieţii;
− să fim disciplinaţi;
− să iubim adevărul, să fim sinceri, simpli şi fireşti;
− să fim deschişi, cinstiți şi drepţi;
− să fim discreţi, rezervaţi, modeşti;
− să fim ordonaţi şi sârguincioşi, sobri şi cumpătaţi, binevoitori şi amabili.
Acestea sunt îndatoriri de diferite feluri, de importanţă inegală, dar sunt îndatoriri şi se cer îndeplinite.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CULTURA

-I-

Trebuie să ne interesăm în principal de calitățile noastre morale pentru că sunt esențiale formării noastre ca oameni. Urmează apoi îmbogățirea bagajului de cunoștințe cu caracter general. Nu ne putem neglija dezvoltarea intelectuală, cultura, fără să ne prejudiciem pe noi şi societatea. Ar însemna să nu tragem toate foloasele posibile din forţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Ar însemna să nu ne îndeplinim o îndatorire fundamentală faţă de noi, aceea de a ne perfecționa, de a ne instrui, de a fi mai buni.

Învățătura primită la școală nu e completă. Ea cuprinde doar noțiunile elementare ale științei şi literaturii. E totuşi un instrument util, dacă știm să-l folosim. Dacă nu profităm de el, dacă nu-l completăm, risipim un bun prețios plătit cu nişte ani din viaţa noastră. Nu ne e permis deci să limităm la frecventarea școlii dezvoltarea inteligenţei şi formarea bagajului de cunoștințe. Această cultivare a noastră e necesar s-o continuăm toată viaţa.

Când voinţa ne-a devenit conștientă de sine, când profesor nu ne mai poate fi decât raţiunea, învățarea devine mai folositoare ca oricând. Cunoștințele dobândite rămân. Ce parcurgem, ce memorăm înţelegem. Dincolo de cuvinte descoperim gânduri. Dincolo de formă vedem fondul.

-II-

Aproape toţi ne pregătim pentru o profesie sau practicăm deja una. Cine mai dedică nişte ani unor studii fără scop profesional e o excepție. În general căutăm în școli cunoștințe pentru cariera pe care ne-am ales-o. Chiar dacă pregătirea profesională e principala noastră preocupare să nu scăpăm totuşi din vedere cultura generală. Printr-o cultură generală bună se dobândeşte o gândire superioară şi o judecată sigură.

Cum se obţine cultura generală? Greu de spus pentru că sunt o mulțime de căi pentru dobândirea ei. Preferințele şi gusturile personale au aici toată libertatea. Studiile de orice fel conduc la perfecționarea căutată. Toate vor cuprinde un fond comun de muncă, sau mai exact de distracție şi de odihnă intelectuală, care nu poate fi neglijat.

Mă refer la cunoașterea aprofundată a capodoperelor geniului uman asupra cărora școala ne-a dat o vedere de ansamblu. Există vreo sută de volume din toate timpurile şi din toate Ţările pe care trebuie să le citim şi să le aprofundăm. Avem de mers, prin timp şi spațiu, de la Confucius la Hegel şi la Constantin Rădulescu-Motru, de la Homer la Mihail Eminescu, de la Eschil la Shakespeare şi la Ion Luca Caragiale, de la Rig Veda la Biblie şi la „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.”

Citirea istoriei şi a volumelor de memorii e deosebit de interesantă şi de captivantă. În nicio dramă, în niciun roman nu sunt aventuri mai emoționante. Realitățile din trecut depășesc orice ficțiune. Câte vieţi chinuite, câte morți tragice într-un singur capitol de istorie! Câte incidente, intrigi, evenimente dramatice sau hazlii în volumele de memorii! Învățăm din istorie şi memorialistică psihologie, politică şi primim întotdeauna lecții de morală.

O carte bună e plăcută şi utilă. Între coperțile ei putem găsi prezentate într-o formă vie şi atrăgătoare multe învățăminte folositoare. Altfel prezentate astfel de învățăminte ne-ar displace din cauza uscăciunii lor. Un roman de Liviu Rebreanu, de Mihail Sadoveanu, de Camil Petrescu, de Ionel Teodoreanu sau de alţii cuprinde informații pe care o carte de morală sau de filozofie le oferă mai puţin impresionant şi mai ales mai puţin plăcut.

Să citim e bine cu condiţia să evităm cărțile imorale şi dubioase. Orice text scris onest, chiar dacă nu înseamnă mare lucru, are meritul de a ne face să gândim. Lectura ne ajută să depășim momentele dificile ale existenței. Montesquieu spunea că nu a avut niciodată supărări pe care o oră de lectură să nu i le fi risipit. Ce altceva putem găsi în majoritatea serialelor sau filmelor decât otravă pentru suflet şi minte?

-III-

Studiul artei ne poate şi el înălța sufletul deasupra necazurilor curente. Cunoștințele pe care le-am dobândit în școală despre artă sunt puține. Trebuie să învățăm ce e frumusețea şi să ne formăm gustul. O astfel de activitate e mai mult decât atrăgătoare, e o adevărată sărbătoare a minții şi privirii.

Școala de artă e deschisă tuturor. Ea se compune din muzee, din monumente ridicate de înaintași pe tot teritoriul României, din imagini ale unor obiecte şi edificii aflate prea departe de noi pentru a ne fi întotdeauna posibil să le vizităm. Să iubești frumosul în artă înseamnă să fii în stare să-l recunoști şi să-l admiri. Să devii om cu gust sigur şi rafinat înseamnă să-ţi procuri bucurii de ordin superior, înseamnă să-ţi faci mai ușoară perfecționarea morală şi intelectuală.

Iubirea de frumos e unită prin legături tainice de iubirea pentru ce e măreț. Numele Atenei a trecut prin vremi cu o glorie nepieritoare pentru că orașul lui Pericle a știut să unească într-un secol măreția politică şi militară, înțelepciunea filozofică şi suprema frumusețe. Cetățenii Atenei discutau despre frumos în piața publică. Mai trebuie mult pentru ca noi să ne formăm gustul într-o asemenea măsură. Dacă educația noastră artistică ar fi mai bună nu am lăsa să se ridice clădiri şi monumente care ne sluțesc orașele şi satele. Să fim preocupați de artă înseamnă poate să depășim criza de urâțenie care ne ameninţă Ţara.

-IV-

Arta e copilul acelei însușiri creatoare numită imaginație. Imaginația e mama poeziei, iluziei şi visului. Toţi avem imaginație, chiar şi cei care nu suntem artiști sau poeți. O rațiune dreaptă şi o voinţă fermă nu înăbușă imaginația. Ele o controlează şi o fac binefăcătoare.

O imaginație rău controlată provoacă tulburări. Bolile închipuite, care nu se întâlnesc doar în comedii, sunt prea numeroase ca să insist asupra pericolelor unei imaginații nestăpânite. Când imaginația iese cu totul din regimul său normal demența e aproape.

Munca şi activitatea previn dezordinile imaginației. Aceasta când e înfrânată, limitată de rațiune produce în noi efecte salutare, destinde sufletul.

Câți dintre noi nu se lasă pradă visării şi fanteziilor imaginației? Nu vi se întâmplă zilnic în timpul plimbărilor sau al deplasărilor din diferite motive să vă amuzați punându-vă imaginația la lucru? În astfel de împrejurări nu clădiți castele în Spania, nu transformați lumea în încercarea de a o face mai bună? Toate aceste plăsmuiri sunt normale, plăcute şi utile pentru ce ne propunem să realizăm. Să nu ne înăbușim imaginația, s-o impulsionăm la nevoie, dacă e leneșă, dar să nu-i permitem să ne domine.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

SUFLET ŞI CORP

-I-

Mens sana in corpore sano. Ştiu că spunând aceasta repet ce spun toţi educatorii. Nu contează, maxima e bună, trebuie să ne-o însuşim. Ea rezumă ceea ce înţelepciunea ne arată că e bine să ne dorim: o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Nu sunt două lucruri diferite. Starea de sănătate sau de boală a corpului afectează starea sufletului şi reciproc. Echilibrul moral nu există decât dacă suntem fizic echilibraţi. Invers, nu putem conta pe o sănătate durabilă cu o fire neliniştită şi melancolică.

Pentru a fi sănătoşi nu e de ajuns să ne fortificăm corpul. E necesar, dar nu suficient. E necesar pentru că dezvoltarea forţei, a rezistenţei la oboseală, supleţea, agilitatea nu se obţin fără exerciţiu, fără antrenament. Nu e suficient pentru că e nevoie de mai mult. Fortificării corpului se impune să-i adăugăm fortificarea sufletului. Sufletul e ansamblul facultăților noastre morale şi intelectuale. El poate ajuta corpul să suporte poverile vieţii, să lupte cu relele ei, să-i evite pericolele. El are asupra corpului o influenţă importantă şi incontestabilă. Acţiunea corpului asupra sufletului e şi ea evidentă. Boala slăbeşte, paralizează, anihilează uneori complet inteligenţa, sensibilitatea şi voinţa.

-II-

Sentimentele intense, patimile, mişcările dezordonate ale sufletului provoacă tulburări ale corpului, aduc boala sau chiar moartea. O spaimă violentă, o bucurie mare, neaşteptată, o mânie fără limite au produs adesea accidente grave sau decese. Corpul tremură de frică la fel cum tremură de frig. E universal recunoscut că teama de bolile contagioase ne expune contaminării şi că răul loveşte de preferinţă oamenii speriaţi.

Aceia care nu se lasă cuprinşi de teama de boli sunt, în general, sănătoşi. Tăria de caracter, curajul exercită o acţiune binefăcătoare asupra corpului. Goethe a evitat prin forţă morală o boală gravă în timpul unei epidemii. „E greu de crezut, spunea el, câtă putere are voinţa într-o astfel de situaţie. Ea pune corpul într-o stare de activitate care îndepărtează toate influenţele vătămătoare.” Iată ce dovedeşte eficienţa, în cele mai grele împrejurări, a acţiunii sufletului de apărare a corpului. Aceasta se confirmă în plus prin imunitatea de care se bucură în spitale, în mijlocul bolnavilor contagioşi, medicii şi infirmierele. Sentimentul datoriei, seninătatea profesională, tăria de caracter îi ajută să înfrunte cu succes pericolul permanent

Persoanele care se plâng mereu de sănătatea lor, care gem sub povara relelor, sunt cele care nu arată în viaţă nici hotărâre, nici fermitate, nici curaj. Firile slabe îşi impun slăbiciunea corpurilor celor mai robuste şi le pregătesc pentru boli şi infirmităţi. Dimpotrivă, bolile, indispoziţiile rămân lipsite de gravitate, nu se dezvoltă, dacă nu ne gândim prea mult la ele, dacă ne vedem în continuare de viaţa noastră. Activitatea arde toţi germenii morbizi.

Unele boli sunt rezultatul evident al unei lipse de echilibru sufletesc. Proasta dispoziţie constantă, egoismul, lipsa de stăpânire de sine dau naştere unor rele vagi sau distincte care fac existenţa scurtă, neplăcută şi dureroasă.

-III-

Cine se lasă copleşit de necazuri, cine e morocănos, insuportabil, viciază totul în el, slăbeşte, piere. Cine se lasă dominat de nervi devine isteric. Cine se preocupă excesiv de sine, de sănătatea sa îşi va descoperi boli fictive şi va ajunge în final să se îmbolnăvească de-a binelea. Dacă toţi aceştia ar face apel la raţiune, la voinţă, dacă ar acţiona, dacă şi-ar găsi preocupări mai nobile, mai înalte, şi-ar vindeca tarele sufletului şi ar evita suferinţele corpului.

Ipohondria şi depresia nu erau cunoscute anticilor. Să fim nobili ca dacii şi energici ca romanii! Astfel aceste rele vor dispare. Moralul are, prin urmare, o acţiune puternică asupra fizicului. Raţiunea, voinţa, nobleţea sentimentelor contribuie la apărarea corpului nostru de boli, ne fac viaţa mai sănătoasă şi mai lungă. Să fim convinşi, să fim conştienţi de puterea pe care o avem asupra corpului nostru şi asupra sufletului nostru! Să avem încredere în noi!

-IV-

Prin acţiunea noastră morală putem evita în mare măsură boala. Dar putem contribui şi la vindecare dacă ne îmbolnăvim? Cu siguranţă, da. Calmul, curajul de care dăm dovadă când suntem bolnavi, voinţa de a scăpa de boală ne ajută mult în procesul de însănătoşire. Medicii ştiu câte ceva despre aceasta. Să ai ca bolnav un om cu sentimente superioare şi cu caracter ferm e un adevărat noroc. Medicul găseşte la el un element serios de succes pentru tratamentul pe care-l prescrie. O credinţă, un sentiment au efecte la fel de binefăcătoare într-o boală ca voinţa.

Sunt multe exemple autentice de oameni ţintuiţi la pat de o paralizie a picioarelor pe care credinţa sau spaima i-au lecuit. Un paralitic e dus duminica la biserică, la slujbă. Se răspândeşte zvonul printre credincioşi că a scăpat un leu de la grădina zoologică şi că a fost văzut în vecinătate. Cuprinşi de panică oamenii fug. Bolnavul nostru se vede abandonat. Sângele-i îngheaţă în vine, nervii îi sunt încordaţi la maxim. Disperat se roagă febril şi paralizia îi dispare. După ce pericolul a trecut omul nostru e găsit la mare înălţime, într-o firidă, unde a ajuns nu se ştie cum şi de unde nu a fost uşor să fie coborât. Casa altui paralitic ia foc. Teama îl cuprinde la gândul morţii oribile care-l ameninţă şi-l face să-şi regăsească uzul picioarelor. Sare din pat, fuge şi se salvează.

Nu doar credinţa sau teama produc efecte atât de extraordinare. Pe un om o boală de nervi îl împiedica să-şi mişte limba şi să vorbească. Medicul său a inventat un instrument capabil să-l vindece. El îi vorbea uneori despre invenţia sa bolnavului care aştepta cu nerăbdare ca instrumentul să fie gata. Momentul folosirii lui veni. Bolnavul era foarte emoţionat. Înainte de a începe operaţia medicul a vrut să-i ia temperatura pacientului şi i-a introdus un termometru în gură. Acesta a crezut că era instrumentul aşteptat. Emoţia sa a fost atât de mare că a început să vorbească.

N-am mai termina povestind lucruri de acest fel ce pot fi considerate dovezi ale influenţei sufletului asupra sănătăţii corpului. Această influenţă e reală şi nu poate fi negată.

-V-

Moralul acţionează şi asupra aspectului exterior al omului. Există o armonie incontestabilă între expresia chipului, sentimente şi gânduri. Astfel de lucruri durabile nu pot să nu lase urme acolo unde lucruri trecătoare ca bucuria, frica, entuziasmul se reflectă în mod atât de expresiv. Bunătatea, nobleţea şi demnitatea vieţii se citesc pe faţa omului la fel ca viciul, josnicia şi răutatea.

Nu trebuie să fii mare fizionomist ca să ghiceşti dintr-o privire pe omul de moravuri rele. Dezmăţul aplică pe chip un stigmat care nu înşeală. Influenţa vieţii morale asupra frumuseţii se constată şi mai bine atunci când revedem, după ani, pe cineva al cărui fel de a fi s-a schimbat profund. Un tânăr cu purtare ireproşabilă, pe care nu l-am mai întâlnit de mult, a fost viciat de anturaj. Îl vedem apoi din nou fără să ştim ce s-a întâmplat între timp. E palid, încercănat, tras la faţă şi pare mai vârstă cu cel puţin zece ani. Frumuseţea e fiica sănătăţii, a raţiunii cumpănite şi a sentimentelor nobile.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

FAMILIA

-I-

Familia… Cu câtă afecțiune şi gravitate rostim acest cuvânt la orice vârstă! Copii când Familia e pentru noi adăpost şi viaţă. Tineri în drum spre o existență independentă când Familia e pentru noi locul unde sunt ființe dragi. Tați când Familia devine pentru noi centrul preocupărilor şi oaza de liniște în mijlocul luptelor vieții. Toţi cei cu inimă duioasă şi cu suflet mare fac din Familie obiectul atașamentului lor, al respectului lor şi al venerației lor.

Națiunile cu adevărat puternice se sprijină pe o robustă constituție morală şi legală a Familiei. Fără această bază niciun Popor nu poate trăi, niciun Stat nu e solid. Familia e principala instituţie a omenirii, e societatea naturală, originea şi embrionul tuturor societăţilor organizate. Fără ea dezvoltarea, progresul, civilizația nu ar fi fost posibile. Familia i-a dat omului forţă, l-a apropiat de semenii săi, a generat sub imboldul nevoii sentimentul şi practica solidarităţii umane.

Şi astfel, cu timpul, prin dezvoltarea rațiunii, din Familie s-a născut Cetatea. Ea s-a constituit din alianțele care au creat Familii noi, din raporturile, din interesele comune care au fost consecinţa lor. Cetatea extinsă la toţi oamenii aceleiași Naţiuni, la ansamblul teritoriului lor, a dat la rândul său naștere Patriei. Patria e Familia noastră cea mare. Familia e Patria noastră cea mică. Patria şi Familia, aceste două nume ne răsună în urechi la fel de plăcut, de nobil, de mândru. Spre ele se îndreaptă sufletul nostru, forţa şi energia noastră vitală.

-II-

Antichitatea, ai cărei fii suntem, şi-a întemeiat instituțiile politice şi religia pe cultul Familiei. Nu se știe mai nimic despre cultul Familiei la daci. Romanii întrețineau permanent un foc în semn de venerație pentru Familia lor şi principali zei la care se închinau erau larii, zeii casei, strămoșii. Fiul se prosterna cu același respect religios în faţa tatălui şi bunicului ca în faţa altarului ridicat în cinstea înaintașilor comuni. Având o puternică instituţie a Familiei romanii au stăpânit lumea.

Cultul strămoșilor din Roma antică se mai practică încă în Asia. Popoarele de acolo îi sunt atât de atașate că propagarea Religiilor şi ideologiilor care nu-l admit e aproape imposibilă la ele. Practicile lor religioase legate de ascendenții morți sunt dublate de dovezile vizibile ale unui mare respect pentru părinții în viaţă. Moravurile, care au dat Familiei în aceste ținuturi îndepărtate o forţă şi o coeziune atât de mari, au făcut posibilă formarea unor Naţiuni viguroase. Datorită solidității Familiilor lor asiaticii vor stăpâni lumea.

-III-

Noi nu putem să practicăm un cult al oamenilor care ne-au precedat în viaţă şi din care ne tragem. Putem însă să le păstrăm un loc în sufletul nostru. Să ne gândim la ei şi să le reconstituim existenţa cu ajutorul cunoștințelor istorice. Îi vom vedea în viforul secolelor trecute şi le vom admira curajul în viaţă, în muncă şi în luptă care le-a permis să ne lase ca moştenire o Patrie frumoasă şi bogată. Chiar şi aceia dintre ei care au fost umili sunt demni de respect pentru că mulţi dintre ei şi-au dat viaţa ca România să trăiască.

Să învățăm deci să ne cunoaștem strămoșii, să-i iubim, să-i respectăm. Ar fi bine dacă ne-am scrie istoria propriei noastre Familii chiar dacă nu avem date decât până la bunici, chiar dacă faptele nu par demne de interes. Această istorie ar fi titlul nostru de noblețe, noblețea unor oameni obișnuiți, cinstiți, muncitori, demni şi dârji.

-IV-

Sentimentele pe care le avem faţă de rude necunoscute moarte înainte să ne naștem, sunt vagi prin forţa lucrurilor. Ele sunt de aceeași natură cu acelea pe care le avem faţă de părinți dar de o intensitate diferită. Iubirea de părinți e tangibilă, obiectivă, profundă făcută din tandrețe, din recunoștință, din respect. Ea e instinctivă la copil. Acela care nu-şi iubește părinții e o excepție.

Când copilul creşte, când personalitatea începe să i se formeze, iubirea de părinți e întărită de rațiune, de ideea pe care şi-o face despre datorie. Ne iubim părinții pentru că aşa e firesc şi pentru că știm că le datorăm iubire. E o îndatorire agreabilă şi sfântă uşor de îndeplinit în orice situaţie. Religia creștină spune „Cinstește-i pe tatăl şi pe mama ta”. Legea însăși impune obligații faţă de părinți.

Să ne iubim, să ne cinstim, să ne ajutăm părinții, iată ce totul în noi şi în afara noastră ne cere şi ne impune. Datoria de recunoștință faţă de ei începe cu viaţa pe care ne-au dat-o crescând apoi datorită iubirii cu care ne-au copleșit şi sacrificiilor pe care le-au consimțit pentru noi. Putem calcula câte eforturi au făcut, câte umilințe au acceptat, câte nopți nu au dormit cu gândul la noi, la viitorul nostru? Le-ar fi fost uşor, dacă i-ar fi imitat pe egoiștii care dau înapoi în faţa greutăților familiale, care vor să-şi ofere totul lor înşile, care vor să trăiască doar pentru ei. Spre deosebire de aceștia părinții noștri au trăit pentru noi, grija pentru sănătatea şi viaţa noastră a fost preocuparea lor de toate zilele, călăuza existenței lor.

E ceva mai bun pe lume ca afecțiunea fără margini, fără compromisuri, care înconjoară şi care ocrotește copilul? E ceva comparabil cu intensitatea iubirii dezinteresate a unei mame? Fiul cel mai tandru şi cel mai devotat nu-i va putea înapoia niciodată mamei sale ce a primit de la ea, nu o va putea iubi niciodată atât de mult cât ea l-a iubit. O mamă știe aceasta şi-şi iubește copii şi mai mult.

-V-

Iubirea pentru părinți, recunoștința, respectul pe care li le datorăm, se traduc prin felul cum ne purtăm cu ei. Modul în care omul matur îşi îndeplineşte îndatoririle faţă de părinți diferă de cel al copilului. Micile extravaganțe, iertate unui adolescent, nu se mai potrivesc unui tânăr. Tânărul datorează tatălui său şi mamei sale un respect mai constant, o stimă mai profundă, chiar dacă nu mai e constrâns la aceeași ascultare. Voinţa lor nu o va înlocui niciodată pe a sa în viaţa de fiecare zi. Dar în lucrurile grave, unde ei au dreptul să-şi spună cuvântul, trebuie să țină cont de părerea lor.

Când copii şi părinții se iubesc totul între ei e uşor. Afecțiunea e talismanul care îndepărtează dificultățile şi relele. Trebuie să ne iubim părinții la orice vârstă, trebuie să rezervăm o parte a sufletului nostru acestui trecut venerabil şi drag, oricât de apropiate şi de acaparante sunt prezentul şi viitorul personificate de Familia pe care ne-am întemeiat-o. Trebuie să ne iubim părinții până la sfârșitul lor şi chiar dincolo de mormânt. Omul care s-a realizat în viaţă şi care se înclină cu respect în faţa acelora care i-au dat ființă, care le aduce ca omagiu binele făcut de el, succesele obținute de el, se înnobilează, creşte.

Iubindu-ne părinții, fiindu-le devotați, ne înţelegem şi îndatoririle faţă de ceilalţi membri ai Familiei. Frații, surorile, sunt o parte din noi înşine, un pic tata sau mama dacă sunt mai mari ca noi, un pic copii noștri dacă sunt mai mici ca noi. Să-i iubim e firesc şi uşor. Să-i ajutăm, să-i sprijinim e o datorie. Să le rămânem apropiați pe tot parcursul existenței, indiferent de împrejurări, ne dă şi le dă o forţă eficientă material şi moral.

-VI-

Tot ce asigură coeziunea Familiei şi o continuă e bine în sine, bine pentru societate. Unitatea şi soliditatea Familiei dau unitate şi soliditate Naţiunii. Omul bun şi cetățeanul util îşi dobândesc principalele virtuți în Familie. Patriotismul apare şi se dezvoltă în Familie. În Familie şi doar în Familie se dobândeşte respectul pentru femeie specific societăţilor civilizate cu moravuri oneste şi pure.

Atașamentul faţă de Familie ne determină să ne dorim o reputație bună. Vrem să impunem respect nu doar pentru noi, ci şi pentru ai noștri. Vrem să le transmitem copiilor un nume fără pată aşa cum şi noi am primit. Suntem mândri de Familia noastră şi dorim ca descendenții noștri să fie la rândul lor mândri de ea.

Motive de ordin personal şi social, interesul superior al Ţării, impun apărarea Familiei.
Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris:
− să-i iubim şi să-i respectăm la orice vârstă, în orice situaţie pe cei care ne-au dat viaţă;
− să rămânem apropiați prin afecțiune şi devotament de rudele noastre de toate gradele;
− să fim devotați ideii de Familie normală formată dintr-un bărbat şi dintr-o femeie;
− să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calitățile şi virtuțile care nu se găsesc decât în Familie.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

IUBIREA

-I-

Să ne achităm de îndatoririle pe care le avem faţă de părinți cu o afecțiune devotată şi recunoscătoare care nu se dezminte niciodată! Să le păstrăm un loc în mintea noastră şi în inima noastră! Să privim însă hotărâți spre viitor! E ceea ce ne cer chiar tata şi mama. Suntem copii lor, e timpul să fim noi înşine.

Să mergem spre viaţa care ne cheamă, spre tot ce e bun şi sănătos! Să ne facem datoria, adică să fim activi şi să muncim. Să căutăm fericirea, adică iubirea. Să fii activ şi să iubești, iată ce înseamnă o viaţa dinamică. Fii activ, munceşte, iubește spune legea firii. Să iubești e o datorie pe care o îndeplinim cu bucurie. Sentimentul o dictează, dar raţiunea trebuie s-o controleze.

-II-

Iubirea nu poate fi neserioasă şi frivolă. E înainte de toate ceva frumos şi pur, fără nimic trivial, fără nimic murdar sau degradant. Iubirea de unde se naște viaţa e baza Familiei şi a Naţiunii. Ea le formează dându-le totodată trăinicie. Ea face ușoare şi plăcute îndatoririle uneori grele pe care le impune.

Nimic nu are forţa iubirii. Prin ea se conduce lumea. Pervertirea ei, transformarea ei în depravare, are efecte mai devastatoare ca armele de distrugere în masă sau ca dezastrele naturale. Moralitatea e o condiție a supraviețuirii omului.

-III-

Iubirea generează iubire. Să iubim din toată inima, din tot sufletul! Dacă suntem în stare de asta, dacă respectăm iubirea, dacă ne respectăm pe noi înşine, ne vom putea feri de dezmăț, de poftele grosolane ale simțurilor, de ceea ce veștejește şi înjosește.

Să ne apărăm tinerețea, prospețimea sentimentelor, sănătatea şi demnitatea! Toate acestea se pierd în ceea ce se numește, probabil în derâdere, plăcere. Toate acestea le putem irosi repede şi apoi vom regreta toată viaţa. Puțini dintre noi se complac în dezmăț. E nevoie de o fire josnică, de sentimente vulgare care din fericire sunt destul de rare. Dar ispita, o mândrie prostească, absurda prejudecată care vede în lipsa de înfrânare un atribut al tinereții, îi corup pe mulţi.

Cel care are respect de sine, sentimente delicate şi o voinţă puternică nu va cădea pradă ispitelor. Îşi va ţine capul sus fără să privească mocirla de la picioarele sale, fără să se lase vreodată atras de ea. Îşi va păstra inima şi corpul tinere pentru iubirea adevărată care înalță omul mai presus de sine. Şi dacă a găsit-o pe cea pe care şi-o dorește de soție, rezistența la plăceri grosolane îi va fi ușoară. Va avea în iubirea sa un scut care-l va apăra de depravare.

-IV-

Nimic nu e mai frumos şi mai pur, mai plin de grație şi de farmec ca iubirea sinceră dintre un tânăr şi o tânără. Să iubim, dar să știm să ne-o alegem bine pe cea pe care o vom iubi. Înainte de a ceda sentimentelor să ne ascultăm raţiunea. Altfel iubirea să va naște dintr-o pasiune trecătoare pe care o vom regreta mai târziu. Altfel nu va avea cine să-i spună inimii „nu” când greșește.

Să alegem aşadar bine. S-o iubim pe aceea care merită să fie iubită, care merită să ne fie alături toată viaţa. Să ne căutăm aleasa inimii printre cele al căror chip şi persoană degajă demnitate, cinste, moralitate şi sănătate. S-o iubim şi vom fi iubiți. Dacă din nenorocire va fi altfel, vom iubi totuşi şi vom suferi. Suferințele provocate de iubire îi călesc pe cei puternici şi timpul le alină.

-V-

Dar să lăsăm această dureroasă eventualitate. Nu e decât o excepție de care clarviziunea noastră şi instinctul inimii ne vor feri uşor. Vom iubi, vom fi iubiți şi vom gusta din ce e mai bun pe lume. Cât de încântătoare e iubirea pură şi neprihănită într-un suflet tânăr! Nimic de pe pământ, niciun vis nu-i egalează realitatea inefabilă şi luminoasă.

Omul care cunoaște această supremă bucurie, această mulțumire a întregii făpturi şi care o ia ca punct de plecare, ca bază a vieții sale, poate privi viitorul cu încredere. El a făcut mai mult pentru a-şi asigura fericirea şi chiar succesul decât dacă şi-ar fi petrecut timpul cu calcule savante şi practice. Să dai ca început al existenței tale de om matur, ca bază a Familiei pe care o vei întemeia, iubirea sănătoasă şi puternică, entuziastă şi gravă, înălțătoare şi pură, înseamnă să faci o lucrare morală şi folositoare, o lucrare a rațiunii şi înțelepciunii.

-VI-

Om care îşi face datoria, om cu voinţă şi curaj, e acela care știe să iubească. El acordă iubirii locul la care ea are dreptul în sufletul său şi în viaţa sa. Să acționăm şi noi la fel, prieteni. Să învățăm să iubim.

Iubirea şi raţiunea să ne conducă împreună în alegerea tovarășei de viaţă. Să fim, în viitorul apropiat, noi şi soțiile noastre, o personificare a Familiei de unde se va naște o Românie întinerită, mai frumoasă, mai bună, mai unită şi mai puternică.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CĂSĂTORIA

-I-

Căsătoria e un act solemn. Bărbatul şi femeia jură să rămână împreună cu acordul părinților şi acceptă îndatoririle decurgând din unirea lor şi din nașterea copiilor. Legea, care înregistrează actul, face din aceste îndatoriri obligații.

Avem dreptul să nu ne căsătorim? Categoric nu. Să ne căsătorim, să întemeiem o Familie, e un imperativ moral, corolar al obligației de a accepta viaţa şi de a o folosi bine.

-II-

Suntem datori să trăim, suntem datori din același motiv să dăm viaţă. Să dăm viaţă nu înseamnă doar să zămislim copii, ci şi să-i creștem. E nevoie pentru aceasta de o căsnicie solidă, trainică, e nevoie de un cămin. Iată de ce Dumnezeu a vrut să trăim în Familii durabile. Copiii sunt incapabili să-şi poarte singuri de grijă mult timp după naștere. Iată de ce Dumnezeu a sădit în inima noastră instinctul puternic al iubirii pentru ei.

Căsătoria e deci o datorie firească, o datorie umană. Căsătoria e şi o datorie socială. Societatea nu poate exista fără Familie, care e baza ei.

-III-

Susținătorii homosexualității şi căsătoriei între persoane de același sex nu-şi pot justifica demersul decât cu absurdități. Le-aș acorda prea multă respect acestor promotori ai morţii şi dacă le-aș îndepărta himerele nesănătoase cu piciorul, la repezeală. Faptul că nimic nu e solid, durabil fără căsătoria dintre un bărbat şi o femeie e un adevăr cu valoare de axiomă. Necesitatea apărării firescului, a moralității şi a demnităţii umane e evidentă.

Totul ne îndeamnă şi ne spune: „Căsătoriți-vă, creați un cămin. Legea firii şi legea morală v-o impun. E o datorie socială. Trebuie să vă căsătoriți imediat ce ați ajuns la maturitate, imediat ce situaţia materială v-o permite. Nu sunteți cu adevărat oameni fără o Familie normală şi copii.” În antichitate nu puteau obţine funcții în conducerea Cetății decât cei care aveau soție şi copii. De ce nu ar fi la fel şi în prezent?

Să ne căsătorim de tineri e o datorie şi în același timp o mare fericire. Ca aproape întotdeauna obligaţia morală impusă individului pentru binele general îi asigură şi binele personal. Câștigul societății ar trebui să ne preocupe pe toţi, pentru că e şi câștigul fiecăruia dintre noi. Nu există fericire reală, întreagă şi durabilă decât în căsătoria firească, în Familie.

-IV-

Căsătoria e mai frumoasă în tinerețe când soții au viaţa înainte şi dispun de bunul cel mai de preț: puritatea sufletului şi a corpului. E iubire adevărată sfințită de îndatoririle pe care ei şi le asumă pentru a oferi un cămin luminos noii vieţi pe care o pregătesc. Toată existenţa tinerei perechi va fi reflexul orelor fermecătoare, inefabile, trăite la începutul lungului drum pe care-l va străbate în comun. Amintirea lor o va lumina momentele grele, întunecate ale existenței făcându-le suportabile şi atenuându-le amărăciunea.

Soților le va reveni deseori în minte şi pe buze amintirea încântătoare a primelor zile ale căsătoriei lor. „Îți mai amintești când aveam împreună patruzeci de ani şi când în mica şi umila noastră garsonieră totul era o primăvară, chiar şi iarna?”, îi spune tata mamei când îi cuprinde pe amândoi nostalgia. Tata mi-a descris tinerețea sa astfel: „Am muncit, am iubit, m-am căsătorit. Iubirea şi munca sunt cel mai bun început pentru o Familie şi se contopesc una cu alta. Apoi ați apărut voi, copiii. Mama vă hrănea pe voi, eu vă hrăneam pe toţi. Mai multă fericire cere mai multă muncă. Munceam toată ziua, apoi am muncit şi noaptea. Viaţa e grea, dar frumoasă.”

În Familia tânără se formează şi se consolidează dragostea pentru muncă, atașamentul pentru datorie, se țese zi de zi o legătură indestructibilă între soț şi soție, se produce o contopire a gândurilor lor, a sentimentelor lor, a voințelor lor, se realizează între ei o unitate pe care doar moartea o poate distruge. Cine dă mai mult şi cine primește mai mult în această comuniune a două suflete? Nu contează! Fiecare dă tot ce are. Bărbatul aduce forţa, voinţa şi raţiunea calmă dominând sentimentul. Femeia aduce delicatețea, frumusețea, sensibilitatea şi devotamentul.

-V-

Diferența de roluri, în viaţă, între bărbat şi femeie e determinată de diferența conformației lor fizice şi psihice. Bărbatul e hărăzit în mod natural unor activități grele care cer mușchi puternici, un caracter ferm şi rezistență. Menirea lui e de a-şi hrăni Familia. Câmpul lui de activitate e la muncă în exterior, în mediul social. El îşi are acolo locul şi misiunea sa. Femeia are îndatoriri mai blajine, mai blânde care nu necesită forţă musculară şi voinţă activă. Domeniul ei e în Familie unde se poate exercita cel mai bine activitatea sa tandră, răbdătoare şi neobosită. Ea e predestinată de chiar legea firii să fie stăpâna absolută a căminului. Cea care are servici, cea care nu se poate consacra Familiei, ar trebui să fie o excepție.

Din păcate, îndepărtarea soției de soț şi de copii e o regulă a zilelor noastre. Ne-au adus aici impunerea unor moravuri aberante şi dezechilibrele create de civilizația modernă. Pentru că majoritatea soțiilor sunt obligate să-şi neglijeze căminul, nici soții cei mai devotați nu-şi mai pot îndeplini cum se cuvine îndatoririle. Rezultă din aceasta diminuarea populației, generaţii tinere debusolate, uşor de împins pe panta viciului şi o economie socială imperfectă.

-VI-

În căsătorie, soțul e dator să-şi întrețină soția şi copiii. E obligaţia sa legală şi morală. Numai în caz de absolută necesitate femeia poate prelua o îndatorire care nu e a sa. Doar sărăcia poate fi o scuză pentru aşa ceva. Ce cămin poţi avea, cum pot fi crescuți copiii, dacă mama e absentă cea mai mare parte din zi?

Dumnezeu ne-a dat la fiecare câte un rol pe lumea aceasta. Femeii îi revine grija casei şi Familiei. Bărbatului îi revine munca grea în exterior, truda aducătoare de bani. El are obligaţia să câștige tot ce poate pentru ai săi, femeia trebuie să-i gospodărească chibzuit banii.

Bugetele mari şi mici au nevoie de echilibru. O rezolvare exactă a problemei cheltuielilor e importantă pentru stabilitatea Familiei. Acolo unde ordinea materială nu domnește apar tulburări morale şi neliniştile împiedică o deplină stăpânire de sine.

-VII-

Tânăra care se mărită e, se spune, ca o foaie albă, nescrisă. Dacă tânăra a primit deja nişte impresii care i-au influențat caracterul, bărbatul o poate schimba în bine. Dacă o iubește, dacă e iubit de ea, va fi ascultat, înțeles, urmat fără să fie nevoie să comande. Puterea sa se va naște din iubire, din maturitatea gândirii, din voinţa chibzuită, din importanța muncii sale pentru Familie. Cu cât mai mare va fi superioritatea rațiunii sale şi a voinței sale, cu atât mai puţin va trebui să dea dovadă de autoritate. Bărbatul trebuie să aibă în Familie un asemenea ascendent încât să nu fie nevoie să dea cu pumnul în masă pentru a se impune. Faţă de soție mai ales trebuie să fie rezervat, să folosească doar mijloace afectuoase de convingere sigur că va obţine în acest mod tot ce e rezonabil să vrea. Tandrețea, dorinţa de a-i place îi vor apropia soția, îi vor permite s-o modeleze, s-o facă să fie complet a sa.

Bărbatul rațional şi de caracter nu poate să nu aibă în soție o păzitoare blândă şi vigilentă a căminului, o femeie iubitoare, virtuoasă, care răspândește fericire în jurul ei. Cel lipsit de voinţă şi de moralitate poate transforma o tânără onestă într-o femeie care va fi asemenea lui, adică om de nimic pregătit pentru orice cădere.

Influenta soțului asupra soției se constată în viaţă în fiecare clipă, la fiecare pas. Să luăm exemplul a două surori având aceeași educație, aceleași calități şi aceeași capacitate de a fi soții şi mame excelente. Ele se mărită. Soarta lor va fi foarte diferită dacă soții lor nu se aseamănă. Să presupunem că unul are înțelepciune şi spirit de echitate, că e de valoare intelectuală şi morală superioară. Tânăra sa soție va ajunge puţin câte puţin să-i semene. Ea va deveni demna sa tovarășă de viaţă, va fi admirată şi respectată la fel ca el. Cealaltă soră se mărită cu un bărbat mediocru şi cu o moralitate îndoielnică. După un timp căsătoria se destramă şi soția o ia pe drumuri rele pierzându-şi orice pudoare, orice demnitate. Cine nu a văzut un astfel de spectacol? Regula nu e totuşi absolută, ci foarte generală şi excepțiile n-o infirmă.

-VIII-

Iubirea, generozitatea sentimentelor domnind în cămin înalță, înnobilează soțul şi soția, aşa cum mai târziu vor contribui la formarea morală a copiilor. Afecțiunea şi grija reciprocă a soților, atașamentul lor pentru toate îndatoririle vieții vor da frumusețe, forţă şi siguranţă Familiei. Iubirea şi virtutea sunt talismane care apără de toate relele.

Pentru ca bărbatul şi femeia să-şi găsească în Familie bucuria şi calmul dorite, e nevoie de Religie. Din acest punct de vedere învățăturile creștine le pot fi deosebit de utile. Având o concepție superioară despre menirea lor, despre demnitatea lor, ei se vor înălța mai presus de simțuri, se vor respecta mai mult, vor fi mai uniți şi vor da trăinicie căsniciei lor. Creștinismul, e necesar tuturor celor care vor să aibă o existenţa demnă şi utilă, tuturor Popoarelor care vor să trăiască şi să progreseze.

Dordea Cosmin