Cum ajung la Tine, Doamne?

[Eugen7]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

A trecut timp de cand rataceam ca o oaie pierduta,lasata-n voia nebuniei ei.Nu aveam nici cea mai vaga intentie,nici cel mai mic imbold,nici cea mai slaba dorinta sa-l caut pe Dumnezeu.Nu facusem nimic in viata mea care sa ma indreptateasca sa cer acordarea milei Lui.Absolut nimic.Cu atat mai putin mi-as fi dorit sa aud ce are de spus sau sa fac ceea ce ne-a cerut.Daca ar fi fost o samanta buna pusa-n mine,fie si intro clipa nestiuta,aceea samanta era demult ingropata.O parte din acesta atitudine inca exista in mine.Imi aduc aminte ziua cand am simtit nevoia sa-l caut,cum nu simtisem niciodata in toata viata mea.O zi ca oricare alta, fara nimic,aparent, special in ea, fara mari despicate, rugaciuni precum tunetul sau revelatii cutremuratoare.Ca si cum ai fi dormit mult timp si te scoli brusc,te speli cu apa pe fata si vezi ca a rasarit soarele.Nu stiu nici macar azi ce a fost atat de deosebit in aceea zi dar nimic nu a mai fost precum inainte de atunci.A trecut ceva timp dar inca retraiesc cu sufletul aceea zi.Cred ca a fost mila si dragostea Lui,nimic altceva.Cel putin din partea mea nu era nimic altceva,eram mort in pacate,cum spunea Apostolul Pavel.Doar cine chiar a trait in pacate si a fost readus la viata intelege ce a vrut sa spuna Pavel.Daca nu te trezesti nu ai cum sa vezi cum erai,spre ce te indreptati.Poate mi-as fi dorit ca intoarcerea mea la Dumnezeu sa fi fost intr-un mod mai conventional,care sa nu ma faca sa-mi pun atatea si atatea intrebari.Dar EL a hotarat altfel si desi mi-as fi dorit foarte mult,enorm,sa spun ca o meritam,ca facusem si eu ceva bun,nu pot spune asta.Multi oameni de-a lungul timpului mi-au dat diferite explicatii pentru acel moment.Altii mi-au spus ca ma inselam,ca era doar o iluzie.Unii mi-au spus ca a fost un miracol cu unul ca mine.Eu cred ca doar Dumnezeu stie raspunsul si nici un om nu poate sti toate judecatile Sale.

Nu am putut niciodata sa-i multumesc asa cum ar fi trebuit,nu am putut niciodata sa traiesc asa si-ar fi dorit EL.Spectrul acestui posibil esec ma urmareste permanent,parca am ezitat sa prind cu toata puterea si dorinta mana ce mi-a intins-o.Parca mi-a fost frica de drumul plin de spini ce se arata in fata.Poate vroiam si drumul stramt dar si mersul fara Cruce-n spate.Cu toate acestea,in ciuda acestor aspecte care l-ar indreptati pe orice om la o judecata aspra impotriva mea,mila Lui nu a incetat niciodata sa-mi fie alaturi.Nu stiu de ce,poate inca mai asteapta putin cu toporul judecatii pus la radacina mea.Trec zile si nopti si nu aduc rod,decat poame mediocre,moarte,superficiale.Nu stiu de ce ne iubeste atat,sunt putini intre noi care sa inteleaga o farama din acesta dragoste,iar eu nu ma numar printre ei.Dar singurul lucru pe care-l stiu este ca intr-o zi ca oricare alta dragostea Lui m-a ridicat din impietrire.Care au fost motivele,de ce pe mine si de ce atunci nu stiu sa spun.Cel mai mult ma urmareste ideea ca exista posibilitatea infioratoare sa nu raspunzi la o dragoste atat de mare dar imi spun ca daca a existat o asemenea dragoste capabila sa te ridice din morti si daca chiar vrei sa o cauti,cu siguranta nu te va parasi niciodata.

Cred ca a fost si este inca o sansa data,la fel cum da fiecaruia,intr-un anumit mod,asa cum numai judecata Lui o poate face,stiind cat de diferiti suntem ca oameni,ca personalitate,dar avand pentru fiecare o zi si o chemare la EL.Depinde de fiecare ce va face apoi,eu mai am mult de lucru si ramine de vazut daca aceea zi imi va sta la Judecata-n fata sau va fi frumosul tarm de pe care am plecat in cautarea Imparatiei.

Multumesc.
Subscriu asertiunii.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Parintele Paisie Aghioritul:

"Mi-a spus un cleric ca un preot foarte simplu si bun ii spunea:

“Imi vine foarte greu sa consum Sfintele. Imi cad lacrimile mele cele murdare in Sfantul Potir; nu le pot tine si pentru asta mult ma mahnesc”.

Si plangea. Iar acela i-a spus:

“Spune-I lui Hristos sa-mi dea si mie putine lacrimi murdare”."

[iosif]

Fiecare dintre cei ce ajung la trairea prezentei lui Dumnezeu are un moment de convertire launtrica.

Cunoasterea lui Dumnezeu este un efort continuu. Cum a inceput aceasta cunoastere si cum continua ea?

Ati practicat rugaciunea pentru credinta? Ce roade v-a adus?

Am impresia ca de multe ori suntem furati de ganduri si cuvinte frumoase...dar nu le practicam. Cea mai grea e practica rugaciunii, dar ea ne invata cele mai multe, pentru ca ea e comunicarea cu Dumnezeu. Si comunicarea este baza unei relatii vii.

Ma bucur de marturii vii, izvorate de practicarea a ceea ce ne dorim: apropierea de Domnul!

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de iosif

Fiecare dintre cei ce ajung la trairea prezentei lui Dumnezeu are un moment de convertire launtrica.

Bine spus "un moment". Sau poate mai multe momente dar la intervale mari de timp.
Citeam mai sus in "confesiunea" Pelerinului spre Rasarit cum Dumnezeu i-a trimis intr-o buna zi o farama de Har, iar acea zi a fost un inceput de drum, poate mai anevoios, dar presarat printre altele si cu aceste momente de certitudine, cand simtim in viata noastra o anumita ordine, ciudata ca si coincidenta si cu totul desavarsita ca sa poata fi pusa pe seama altcuiva decat a lui Dumnezeu. Din pacate, in ciuda convingerii ca acea dragoste nu ne va parasi niciodata, sunt prea putine sanse sa ajungem la capat de drum neinselati si cu flacara iubirii macar palpaind... Cate tentatii nu sunt?... De cate ori nu apar fel si fel de "fleacuri" cu care sa ne pierdem vremea, iar cand ne dezmeticim (daca ne desmeticim), spunem "In seara asta e deja tarziu... Nu mai fac toata pravila... Si-asa se mai compenseaza, ca a fost Dumnica si am fost si la Sfanta Liturghie..." Si suntem gata sa punem puncte-puncte si etcetera la ceea ce de fapt vedem bine ca ne apropie de Dumnezeu. Din fericire, pentru cel obisnuit, chiar daca pentru o clipa a fost de acord in mintea lui sa "scurteze", odata apucat "de treaba" i se pare ca renuntarea la "ceva" ar fi ca si cum le-ar lua mancarea de la gura copiilor si i-ar lasa salivand dupa ce mai era in farfurie, probabil... partea cea mai buna...

În prealabil postat de iosif

Cunoasterea lui Dumnezeu este un efort continuu. Cum a inceput aceasta cunoastere si cum continua ea?

Ati practicat rugaciunea pentru credinta? Ce roade v-a adus?

Oare ce-ai vrea tu sa afli? Si... de la cine? Cine sa-ti spuna si de ce ar face-o pe un forum. Eu banuiesc cateva persoane care au ajuns la un inalt nivel de rugaciune, dar ori s-au retras, ori sunt atat de discreti incat numai ei si Dumnezeu cunosc aceste taine. Oricum nu aici poti afla, ci cu ajutotul unui monah induhovnicit care sa te sprijine si sa te indrume pas-cu-pas.

În prealabil postat de iosif

Am impresia ca de multe ori suntem furati de ganduri si cuvinte frumoase...dar nu le practicam. Cea mai grea e practica rugaciunii, dar ea ne invata cele mai multe, pentru ca ea e comunicarea cu Dumnezeu. Si comunicarea este baza unei relatii vii.

Ma bucur de marturii vii, izvorate de practicarea a ceea ce ne dorim: apropierea de Domnul!

Marturiile de care spui nu pot fi facute nici macar intr-un cerc restrans decat atunci cand ingaduie Dumnezeu, iar atunci partial si cu totul detasat ca si cum li s-ar intampla altora. Ca sa vorbesti in numele tau cat de "departe" ai ajuns in paracticarea anumitor rugaciuni si ce rod ai avut, e un semn clar de inselare, iar cel care cere asa ceva trebuie sa fie destul de naiv ca sa nu-si dea seama de paradoxul pe care el insusi il creaza. "Comunicarea cu Dumnezeu" implica detasarea de "duhul lumii" si acea smerenie care se focalizeaza intotdeauna pe propriile pacate si niciodata pe judecarea pacatelor celorlalti. Ori asa ceva acum, in acest moment, din cei care-i stiu eu ca se angajeaza in discutii pe forum, nu exista. Adica da, ne rugam, si mai si primim cate un semn, cate o "telegrama", dar adevaratul Har e acolo unde nu exista nici televizor, nici computator, nici flecareara despre cele lumesti ci doar... comunicare Om-Dumnezeu/ Dumnezeu-Om...

[iosif]

Frate Mosneagu, ai dreptate in ceea ce spui. Insa sunt oameni care se bucura cand afla cum L-au gasit unii pe Dumnezeu si nu cred ca atunci cand marturisim cum L-am descoperit, tradam neaparat din taina pe care unii trebuie sa o tina doar pentru ei.

In cele scrise ai perfecta dreptate, fara osteneala in rugaciune, e greu sa gasesti comunicare cu Domnul. Dar sa nu uitam ca nici nu suntem vrednici sa ni se descopere Domnul in rugaciunile noastre. De aceea cerem mijlocirea si ajutorul sfintilor.

Domnul sa ne ajute sa-L cunoastem si sa-L iubim mai mult!

[Hartford]

În prealabil postat de Annyta

Vă doresc să aveţi bucuria rezolvării problemelor şi alte multe bucurii, care de asemenea să vă apropie de Dumnezeu!

Sănătate pentru toată familia să vă dea Dumnezeu şi Maica Domnului!

Multumiri cu intarziere la fel iti doresc si eu sanatate pace si liniste in familia ta.

[Ekaterina]

În prealabil postat de iosif

Dorinta mea de a-L cunoaste pe Domnul s-a nascut de la o cruciulita. Tinand in mana o cruciulita, am observat ca seamana cu crucea de pe turla bisericii pe care tocmai o aveam in fata. De acolo a pornit totul, toata curiozitatea. A urmat in adolescenta o perioada de cercetare : citiri, intrebari, catehisme, literatura religioasa, vietile sfintilor, Sfanta Scriptura, Sfanta Liturghie.

M-a insotit mult o rugaciune scurta si sincera: "Doamne, ajuta-ma sa Te cunosc".

Citind aceasta marturisire am ramas impresionata. Am realizat ca fiecare persoana, obiect, loc, nu sunt intamplatoare in viata noastra. Pentru prima data am inteles ca Dumnezeu este bun, cand eram in clasele primare si aveam toata admiratia pentru o matusa a mamei foarte credincioasa, foarte calda si iubitoare de oameni. Imi placea cand mergeam la ea cu cata caldura ne primea, cat se bucura de prezenta noastra, atmosfera din camera ei cu icoane si candela aprinsa. Am spus in mintea mea ca este tare frumos sa crezi in Dumnezeu. Asta consider eu ca a fost inceputul, insa peste timp, dupa ce am inceput sa ma spovedesc si sa ma impartasesc, am inteles si am cunoscut mai mult.

[iosif]

Astfel de marturisiri ar trebui sa ne responsabilizeze. Marturia ca ceilalti prin comportamentul lor ne-au adus la Dumnezeu este extraordinar de importanta pentru cei care voiesc sa lumineze cu lumina Evangheliei lui Hristos, pe care trebuie sa o aprindem mai intai in inimile noastre.

http://www.munteleathos.com/Pagina/A...de_de_Pocainta