Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Întemeindu-se pe bogata sa experienţă pastorală şi medicală, mitropolitul Antonie al Surojului afirmă: „...Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinţii lor şi de la înaintaşii cei mai apropiaţi) caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate... Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită, eliberată de acea „problemă blestemată”, ca să folosim expresia lui Dostoievski. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu.
Şi eu am întâlnit oameni care-mi spuneau: „Am cutare sau cutare ispită, apare în mine cutare sau cutare problemă. De unde şi până unde?”. Şi, „săpând” în trecutul lor, reuşeam să găsesc de câteva ori la strămoşii şi la părinţii lui aceeaşi problemă nerezolvată. Problema apărea în faţa acelui om, care o rezolva tocmai fiindcă ştia că e un lucru moştenit şi că, rezolvând-o el, o rezolvă pentru bunica sa, pentru bunicul său, pentru străbunicul său şi pentru părinţii săi.
Un cunoscut păstor contemporan formulează legea eredităţii duhovniceşti: „Copilul primeşte de la părinţi doar acel potenţial al energiilor dumnezeieşti pe care îl aveau părinţii lui în momentul când l-au zămislit”. Acest fenomen explică de ce părinţii le transmit copiilor lipsa de har, viciile şi apucăturile dăunătoare de care nu s-au putut elibera în timpul vieţii lor de până atunci. În egală măsură se moştenesc şi virtuţile câştigate, „potenţialul energiilor dumnezeieşti harice”.
Părinţii sunt strâns legaţi de copii prin legături nevăzute, duhovnicesc-morale. Sufletele îşi împărtăşesc valorile şi sensurile pe care şi le-au însuşit. În popor se spune: „Suflet pe suflet vesteşte”. Comunicarea inimilor se săvârşeşte ca întrepătrundere şi cunoaştere intuitivă, adesea inconştientă. De la strămoşi la urmaşi, ca de la donatorii de sânge la pacienţi, se face o „transfuzie” constantă de energie duhovnicească.
Această legătură aminteşte oarecum de legea vaselor comunicante: nivelul apei din acestea este egal, oricât de mult s-ar turna ori s-ar scoate dintr-unul singur. „Fluidul” de care este plin „rezervorul” părintesc se transferă în sufletul copilului. Tocmai de acolo ia fiul sau fiica multe din elementele creşterii şi dezvoltării organismului său, formării personalităţii sale. Se transmit şi urmările păcatului, şi roadele harului. Iar înrâurirea tatălui are aceeaşi însemnătate cu cea a mamei.
Această interacţiune nu încetează niciodată, deşi îşi schimbă formele şi intensitatea. Probabil că ea nu depinde de timp şi spaţiu – cel puţin, nu dispare după moartea fizică a părinţilor sau copiilor.

K. V. Zorin

[cristiboss56]

Cum puteţi să nu postiţi cu toate că postiţi? Când vă abţineţi de la mâncăruri, dar nu vă abţineţi de la păcate.




A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decât acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. După cum, când posteaţi vă spuneam că puteţi posti, dar să nu postiţi, tot aşa şi acum vă spun că puteţi să nu postiţi, şi totuşi să postiţi. Poate că vi se par o enigmă cuvintele mele. Dar vă voi da dezlegarea enigmei.
Cum puteţi să nu postiţi cu toate că postiţi? Când vă abţineţi de la mâncăruri, dar nu vă abţineţi de la păcate.
Şi cum puteţi să postiţi cu toate că nu postiţi? Când vă înfruptaţi cu mâncăruri, dar nu gustaţi din păcat. Acest post e mai bun decât acela. Dar nu numai mai bun, ci şi mai uşor. Pe vremea postului mulţi spuneau că nu pot posti din pricina slăbiciunii trupului.
Sfântul Ioan Gură de Aur

[cristiboss56]

Orice suflet care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască și Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria și pacea vor fi în suflet; și nu e nevoie de alte mărturii, pentru că Duhul Însuți dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale.
Cuviosul Siluan Athonitul

[cristiboss56]

Dacă vrei să te izbăveşti de întristare, nu te lega cu inima de nimeni şi de nimic. Întristarea provine din legarea şi lipirea de lucrurile văzute.
Orice păcat în afară de hula împotriva Duhului Sfânt este iertat de Dumnezeu dacă te pocăieşti. Hula împotriva Duhului Sfânt o săvârşeşte omul care crede în Dumnezeu şi ştie că nu trebuie să facă răul, dar îl face în mod conştient - deoarece în sufletul unui astfel de om se găseşte aşa o răutate, încât nu este în stare să se îndrepteze către Dumnezeu cu pocăinţă, precum ateii noştri, de exemplu. Iar Apostolul Pavel, care până la convertirea sa îi prigonea pe creştini, după ce s-a convertit şi s-a pocăit din tot sufletul, a primit iertare şi s-a făcut cel mai râvnitor propovăduitor al învăţăturii lui Hristos. Şi Apostolul Petru, după ce s-a lepădat, s-a pocăit şi Domnul l-a iertat. (Sfântul Nicon de la Optina)

[cristiboss56]

Bucuria duhovnicească nu este un sentiment, nu este o lucrare a afectivităţii noastre, ci o „roadă a Duhului”, adică o lucrare a Duhului Sfânt în duhul nostru. Ea nu depinde de nici un eveniment exterior şi poate să nu fie resimţită de afectivitatea noastră psihică. Eu pot trăi, de exemplu, bucuria de a mă împărtăşi, în acelaşi timp cu întristarea că cineva drag mie nu este cu mine la Sfânta Liturghie, sau iritarea că mi-am pierdut mănuşile. Sunt trăiri diferite, la nivele şi adâncimi diferite ale sufletului meu.
Omul resimte bucuria duhovnicească, de fapt singura bucurie adevărată, ca pe o strălucire, o iradiere din adânc, însoţită de pace şi dragoste pentru tot ce-l înconjoară. Când e resimţită ca o euforie şi se manifestă prin gesturi şi cuvinte exuberante, bucuria nu mai este duhovnicească, ci sufletească, încetând, de fapt, să mai fie bucurie.
Când cineva este începător pe Calea credinţei, trăind lucrarea harului, se umple de uimire şi de bucurie, dar nu ştie încă să le păstreze, să le trăiască la nivelul duhului, ci le risipeşte în afară datorită egoului, care vrea să stăpânească şi să controleze totul. Încet, încet, din experienţă, omul învaţă să-şi chivernisească harul şi să nu mai „alunge Duhul”.
Învăţăm meşteşugul bucuriei învăţând să ne cunoaştem pe noi aşa cum ne cunoaşte Dumnezeu. Aflăm cine suntem, cum suntem şi ce vom deveni de la Dumnezeu. Învăţăm să devenim ceea ce încă nu suntem, împlinind poruncile Lui, făcând toate cele pe care ni le cere El, cu puterea şi priceperea pe care Însuşi ni le dă. Fără să ştim cine suntem, nu ne putem bucura că suntem!
Monahia Siluana Vlad

[cristiboss56]

Cum se poate tălmăci versetul: Cred, Doamne, ajută necredinței mele?
Crezi tu că pot să fac eu asta? Iar el spune: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Aceasta înseamnă că era conștient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Iisus. Trebuie, însă, să înțelegem că, în sine, credința omului nu este niciodată suficientă în fața lui Dumnezeu. Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinței, dar să știți un lucru: omenește, noi suntem limitați. Întotdeauna, între ceea ce putem noi să realizăm și deplinătate, rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferență, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numește har. Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în Cred, Doamne, ajută necredinței mele, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.
Mitropolitul Bartolomeu Anania

[cristiboss56]

Răscumpăraţi vremea! Astfel sună cuvintele Sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul. Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”. Fericitul Teofan Zăvorâtul spune: „A întoarce vremea în propriul folos spre propriile scopuri veşnice”. Cuvintele apostolului lui Dumnezeu au un înţeles asemănător cu cel al cuvintelor lui Dumnezeu: neguţătoriţi până Mă voi întoarce. Iar când Se va întoarce El, altfel spus, când va veni din nou Hristos să judece lumea, ne va întreba cum am neguţătorit cu talanţii daţi nouă; cum am întrebuinţat vremea vieţii noastre; dacă am dat ieftin pentru scump, ca Iacov, sau scump pentru ieftin, ca Esau; dacă ne-am plecat smintelilor acestui veac trecător şi ne-am vândut sufletul pentru dulcea amărăciune pământească sau am dat totul pentru sufletul nostru.
Drept aceea, să împlineşti poruncile lui Hristos în fiecare zi precum o cer împrejurările. Prin asta vei plăti zilele dăruite ţie de Dumnezeu- fiindcă în fapt, a răscumpăra înseamnă a plăti. Plăteşte puţin, ca să câştigi mult. Slujeşte puţin, ca să împărăteşti veşnic.
Fiindcă Ziditorul nostru ne-a făgăduit că vom împărăţi veşnic în viaţa veşnică. De-ar fi cineva înlănţuit în temniţă, să nu se lenevească şi să nu zică: „Eu nu sunt în stare să fac nimic!”, ci să se pocăiască şi să se roage lui Dumnezeu de dimineaţă până noaptea în întunericul temniţei. Şi Dumnezeu îi va socoti aceasta ca şi cum din bogăţia sa ar zidi biserici.
Ziditorul nostru vede împrejurările în care se află fiecare şi caută de la fiecare om ca acesta să facă ceea ce poate în împrejurările date.
Răsuceşte capul fiecărei zile aşa încât să slujească sufletului tău. Umple-o cu suflarea Duhului Dumnezeiesc din tine, Care povăţuieşte la tot binele. De nu vei face asta, te va mototoli ca pe o cârpă şi te va da ea cu capul în prăpastie, asemenea unui torent năvalnic, pe care neştiutorii nu se pricep să îl întoarcă spre moara lor, ci coboară pe el - în hău. Aşa e vremea vieţii noastre pe pământ. Pe înţelepţi îi mântuieşte şi îi ridică pe aripi, iar pe nebuni îi doboară şi îi rostogoleşte în prăpastie. Unora le slujeşte, pe alţii îi stăpâneşte. Vremea e pentru unii şa, iar pentru alţii călăreţi. Lumina lui Hristos să te lumineze!
Episcop Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Cum se poate practica smerenia în căsătorie? - Foarte uşor. În primul rând, soţul şi soţia să fie cuviincioşi unul faţă de altul, să nu se jignească unii pe alţii, să fie de acord în creşterea copiilor.
Se întâmplă în familii ca tata să-şi iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile şi să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i înveţe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de ruşine. Or copilul ascultă, e foarte inteligent şi foarte atent, primeşte şi priveşte în jurul lui, iar acest dezacord între mamă şi tată este un dezastru pentru el.
Aşa încât smerenia înseamnă în primul rând bunăcuviinţă şi respect reciproc între soţ şi soţie; înseamnă lupta împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie şi, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influenţaţi: ceea ce văd în casă, aceea fac în viaţa lor.
Mai sunt însă şi nepoţi, strănepoţi, cumnaţi şi cumnate care au nevoie de această virtute dumnezeiască, de această smerenie, care înseamnă, între altele, şi buna-cuviinţă faţă de celălalt. Să nu spui ceva prin care să-l umileşti pe celălalt, să-l ruşinezi, ci să încerci să-l ajuţi cu adevărat. Dacă îi spui sincer nişte lucruri, el simte, te aude şi te respectă. Dacă îi spui cu un aer de învăţător, atunci te înghite, dar nu respectă ceea ce-i spui.
De aceea, sinceritatea şi bunacuviinţă sunt primele virtuţi care întăresc şi susţin virtutea smereniei într-o căsnicie.
Arhimandrit Sofian Boghiu

[Samy02]

http://www.marturieathonita.ro/cugetare-duhovniceasca/

[cristiboss56]

Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile şi legile omeneşti. Smerenia nu este pur şi simplu o virtute sau o bunătate, care să aparţină măsurilor şi izbânzilor omeneşti. Este un lucru şi un înţeles mai presus de fire, pe care numai luminarea şi strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie. Smerenia este icoana şi chipul însuşirilor dumnezeieşti. În chip drept a fost numită de către cei care au ajuns la îndumnezeire „veşmânt dumnezeiesc” şi „podoabă a dumnezeirii”. Ea este socotită a fi temelia „nemișcării” spre patimi, pecetea celui desăvârşit, locul neschimbabilităţii şi multe altele aparţin dumnezeieştii atotdesăvârşiri. Dintre cele prin care se manifestă măreţia dumnezeiască nu lipseşte buna mireasmă a smereniei şi în chip drept s-a spus că „Dumnezeu celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). Zdrobirea firii omeneşti a venit prin intrarea blestemului egoismului, a leprei înaltei cugetări, a bolii şi a morţii uneltite de diavol. Prin urmare, Dumnezeu cu dreptate „celor mândri le stă împotrivă”, iar unde Dumnezeu, Care ţine întregul univers, stă împotrivă, cine ar putea să-i facă faţă?
În toate însuşirile dumnezeieşti atotţiitoare coexistă şi împreună-merge chipul smerit, pecetluindu-se legea şi raţiunea nemişcării şi plinătăţii voii dumnezeieşti şi a atotmântuitoarei pronii. Dovada plinătăţii acestui chip dumnezeiesc este ceea ce El Însuşi a descoperit, că este Dumnezeu „smerit cu inima”, şi nu numai pe dinafară. Dacă Dumnezeu Însuşi mărturiseşte că este „smerit cu inima, nu înseamnă aceasta că smerenia este caracterul fiecărei persoane raţionale şi, prin urmare, nu este străină de firea noastră, ci ipostasul şi locul vieţii?
Dacă falsificarea faptului de a gândi cineva în chip smerit a zdrobit şi a nimicit minunata şi preastrălucita frumuseţe şi demnitate îngerească, oare nu înseamnă aceasta că smerenia este caracter şi esenţă a firii, iar nu formă exterioară sau făţărnicie? Aici se dezleagă problema atotcuprinzătoarei apostazii şi a căderii firii omeneşti. Orice cădere sau eşec are drept început şi rădăcină pierderea cugetării smerite. Interesul personal, vieţuirea după propria voie, mulţumirea de sine, independenţa, neascultarea, anarhismul şi altele asemenea ale egoismului reprezintă răsturnarea cugetului smerit, în care se află locul lui Dumnezeu şi al voii dumnezeieşti.
Dacă Dumnezeu descoperă lumii că este în firea Sa smerit, nu rămâne nici un semn de întrebare de ce anume smerenia se impune pentru tămăduirea şi echilibrarea pervertirii universale. Toţi câţi, după părerea mea, îşi simt neputinţa şi eşecul să recurgă grabnic la smerita cugetare şi la făptuirea pentru redobândirea celor ce le-am pierdut şi să nu bată câmpii cu ideologii abstracte şi satanice, care nasc moartea.
Milioanele de atleţi ai martiriului sângeros şi nesângeros din istoria noastră bisericească s-au distins prin smerenie, urmându-L pe preadulcele nostru Mântuitor. Cei ce voiesc să se întoarcă în cetatea cerească, al cărei Ziditor şi Creator este Dumnezeu, să îmbrăţişeze cu statornicie fericita smerită cugetare, care poate să-i transfigureze şi să-i arate moştenitori ai veşniciei.
Gheronda Iosif Vatopedinul