Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Generalitati > Generalitati
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 10.09.2010, 12:00:48
Scotianul
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Talentatii romani



Romanul care lupta cu laser impotriva bolilor incurabile> aici
Profesor universitar si cercetator la doar 34 de ani>aici
Matematician specializat în “ecuații și analiză armonică”>aici
Romanul de la NASA>aici
Specialistul în virusologie>aici
Un roman in Parlamentul Germaniei>aici
Un senior>romanul care a predat la 25 de universitati din lume>aici
Romanul care lupta impotriva diabetului>aici
Ucenicul profesorului Jean Marie Lehn(laureatul Nobel pentru Chimie)>aici
Un chimist de succes>aici
Filologul de succes>aici
Pianistul roman>aici
Doctorat in microelectronica la Cambridge>aici
Violonistul>aici
Doctorul>aici
Profesor la Harvard la 30 de ani>aici si pe larg>aici
Sportivi exceptionali>aici
Software>aici
2 frati romani la Universitatea Princeton>aici
Romanii de la Oxford>aici
Biologie antropologica - evolutia genelor-Cambridge>aici

Acestea sunt doar cateva exemple.Sunt foarte multe exemple de romani,tineri sau batrini care au uimit si uimesc lumea.M-am gandit ca nu ar fi rau ca cei de ,,acasa"sa stie de ei si de realizarile poate.Poate mai exista si alte cazuri pe care ati dori sa le prezentati pentru ca lumea sa afle de talentul,munca si realizarile romanilor din toata lumea.

Va doresc lectura placuta

Last edited by Scotianul; 10.09.2010 at 14:10:05.
Reply With Quote
  #2  
Vechi 10.09.2010, 16:13:57
delia31's Avatar
delia31 delia31 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 17.01.2010
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.760
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Scotianul Vezi mesajul


Romanul care lupta cu laser impotriva bolilor incurabile> aici
Profesor universitar si cercetator la doar 34 de ani>aici
Matematician specializat în “ecuații și analiză armonică”>aici
Romanul de la NASA>aici
Specialistul în virusologie>aici
Un roman in Parlamentul Germaniei>aici
Un senior>romanul care a predat la 25 de universitati din lume>aici
Romanul care lupta impotriva diabetului>aici
Ucenicul profesorului Jean Marie Lehn(laureatul Nobel pentru Chimie)>aici
Un chimist de succes>aici
Filologul de succes>aici
Pianistul roman>aici
Doctorat in microelectronica la Cambridge>aici
Violonistul>aici
Doctorul>aici
Profesor la Harvard la 30 de ani>aici si pe larg>aici
Sportivi exceptionali>aici
Software>aici
2 frati romani la Universitatea Princeton>aici
Romanii de la Oxford>aici
Biologie antropologica - evolutia genelor-Cambridge>aici

Acestea sunt doar cateva exemple.Sunt foarte multe exemple de romani,tineri sau batrini care au uimit si uimesc lumea.M-am gandit ca nu ar fi rau ca cei de ,,acasa"sa stie de ei si de realizarile poate.Poate mai exista si alte cazuri pe care ati dori sa le prezentati pentru ca lumea sa afle de talentul,munca si realizarile romanilor din toata lumea.

Va doresc lectura placuta

fain topic ai deschis Scot. mai aflam una, alta.
am si eu cativa preferati (a random list)

1. Mircea Platon- scriitor, publicist, doctorand in Istorie la Ohio State University at Columbus, SUA - http://www.bookblog.ro/interviuri-sc...aton-interviu/

2. Ovidiu Hurduzeu – scriitor stabilit in California (teza de doctorat despre Emil Cioran) http://www.bookblog.ro/interviuri-sc...duzeu-partea-i
http://www.ovidiuhurduzeu.ro/index.htm

3. Cristian Badilita – Coordonatorul echipei de traducatori ai Septuagintei, Istoric al creștinismului timpuriu, eseist, poet. Doctor al Universității Sorbona, Paris http://www.cristianbadilita.ro/

4. Stefan Liiceanu- (fiul lui Gabriel Liiceanu) – director economic la o mare banca din Japonia http://video.moglik.com/t/Stefan-Liiceanu.htm

5. Silviu Oravitan – artist plastic SUA ( cel care a realizat la Cluj o lucrare de exceptie – iconostasul bisericii ortodoxe Schimbarea la Fata, in tehnica mozaic (absolut breathtaking) impreuna cu Marco Rubnik (calugar iezuit), unul dintre cei mai talentați pictori de mozaic din lume, consilierul cultural al lui Papa Ioan Paul al II-lea.
http://www.oravitzangallery.com/index_flash.htm

6. . Mihaela Bustuchina Vlaicu - medic neurolog vestit in Paris, fosta cantareata pe vremea lui Ceausescu

7.Georgeta Salameh - arhitecta in Emiratele Arabe (a construit palatul unui seic)

8.Nicolae Ratiu - fiul lui Ion Ratiu, stabilit la Londra, om de afaceri de succes

9. Parintele Iulian Nistea –preot, scriitor la Paris http://www.nistea.com/

si am lasat mai la urma pe Constantin Negoita, fiul qumranologului roman Parintele Athanasie Negoita, un personaj fascinant.

10. Constantin Virgil Negoiță, scriitor si profesor de matematici superioare, Department of Computer Science, New York University, Specialist in domeniul logicii si sistemelor fuzzy
http://www.9am.ro/stiri-revista-pres...-american.html

(to be continued cand imi mai amintesc cate un nume . lista aperta..)
Reply With Quote
  #3  
Vechi 11.09.2010, 06:53:46
mirelat
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Scotianul Vezi mesajul

Sunt foarte multe exemple de romani,tineri sau batrini care au uimit si uimesc lumea.
da, si sunt destui care desi nu au ajuns la nivelul de excelenta tot fac cinste tarii si neamului.

cu siguranta ei nu si-au propus sa uimeasca lumea, asta nici nu trebuie sa fie un scop in sine. ci vine 'la pachet', pentru cei dedicati muncii pe care o fac. cinste lor!

in rest, da, bun topic sa mai aflam si noi de realizarile romanilor nostri.
Reply With Quote
  #4  
Vechi 13.09.2010, 23:39:29
Iubirea's Avatar
Iubirea Iubirea is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 27.06.2010
Locație: Bucuresti in C.I
Religia: Ortodox
Mesaje: 689
Implicit

Bun topic...
Asa este, sunt romani de inalta cultura si valoare care fac cinste tarii...dar cati sunt??? Cativa, comparativ cu masa care a intinat numele de roman.

Subscriu insa la ce spune Mirela: "sunt destui care desi nu au ajuns la nivelul de excelenta tot fac cinste tarii si neamului"...
Acum o saptamana m-am intors dintr-o vacanta in care m-am simtit mandra si nu mi-a mai fost jena sa spun ca sunt romanca. Acolo unde am fost...un loc foarte retras daca pot spune asa, mai exact o insula nemteasca...am intalnit foarte multi romani care munceau in restaurante si hoteluri...a fost neasteptat pt mine sa-i gasesc in asemenea loc dar si placut sa constat cat erau de muncitori, de amabili, de zambitori in ciuda oboselii si mai ales cat erau de apreciati...

BRAVO lor!!!
__________________
"Sa nu spui tot ce stii, sa nu faci tot ce poti, sa nu crezi tot ce auzi!" (pr. Paisie Olaru)
http://www.youtube.com/watch?feature...v=y8zZ_NGRoJo#!
Reply With Quote
  #5  
Vechi 14.09.2010, 09:58:18
Scotianul
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Mormantul unui mare roman: CONSTANTIN BRANCUSI



,,Sarutul lui Brancusi in cimitirul Montparnasse"
(Autor:Matei Visinec)

,,Vizitez, împreună cu un prieten venit din România, cimitirul Montparnasse. Este o zi de toamnă blândă și cimitirul pare un muzeu în aer liber.Majoritatea celor care se plimbă prin acest celebru loc de veci nu sunt rude ale decedaților ci vizitatori sau turiști dornici să facă un pelerinaj la diverse morminte celebre.De altfel îi ghicești imediat pe acești turiști culturali comemorativi: toți s-au „înarmat" cu un plan al cimitirului distribuit gratuit la intrare. Iar cei care n-au trecut pe la intrarea principală exa­minează cu atenție numeroasele panouri plantate în cimitir cu amplasamentele „celor mai vizitate morminte". Nume din toate țările și de toate ori­ginile sunt gravate pe pietrele funerare, cimitirul este de fapt o metaforă a fascinației pe care a exercitat-o Parisul asupra lumii.

O capitală a artelor nu putea decât să atragă artiști din toată lumea, artiști care, din când în când, mai și mureau la Paris. Unii îl caută pe Samuel Beckett, alții îl caută pe Beaudelaire, alții pe Jean Paul Sartre și pe Simone de Beauvoir, alții pe Guy de Maupassant... Probabil că argentinienii îl caută pe romancierul Julio Cortazar, lituanienii pe pictorul Chaim Soutine, rușii pe sculptorul Osip Zadkine... Unii dintre acești artiști au trăit de altfel chiar în cartierul Montparnasse și au frecventat cu asiduitate cafenelele care se află la doar câteva sute de metri de mormintele lor, cum ar fi La Rotonde sau La Coupole...

Românii, când vin la cimitirul Montparnasse îi caută pe Tristan Tzara, pe Constantin Brâncuși, pe Emil Cioran și pe Eugen Ionescu. Patru nume care reprezintă enorm pentru noi, e ca și cum ne-ar justifica trecerea prin univers. Ce anume i-a făcut pe cei patru să fie înmormântați în același cimitir. Cine știe, poate întâmplarea, sau poate că există o doamnă care se numește Istoria Artei și care se mai joacă din când în când cu repartiția copiilor ei în locurile de veci... Un lucru este sigur însă: cu excepția Franței, nici o altă țară nu este reprezentată mai bine decât România prin artiștii ei în acest cimitir.

Mă plimb cu prietenul meu pe aleile cimitirului și constatăm că nu suntem singurii români care au trecut în ziua aceea pe acolo. Nu știu din ce motive, unii trec și depun monede românești pe respectivele patru morminte. Pe mormântul lui Cioran descoperim că a fost lăsată chiar și o carte de vizită... Cineva, din București, a ținut să se știe că a trecut pe acolo și că îi admiră profund opera filozofului născut la Rășinari și mort la Paris.

Ce nu fac însă turiștii căutători de morminte cu nume sonore! Unii se fotografiază alături de tot felul de morminte, în funcție de afinități culturale și gusturi se­pulcrale. Pe mormântul lui Sartre și al lui Simone de Beau­voir descopăr că au fost așezate mai multe scrisori. De ce nu, în definitiv, marii scriitori sunt făcuți să înțe­lea­gă sufletul uman și după moarte. Cu hărțile în mâ­nă, cufundați în descifrarea lor, mulți vizitatori pierduți printre morminte îmi dau o senzație stranie, e ca și cum ar răscoli prin cimitir.

Întâlnesc însă și oameni din cartier care au venit pur și simplu să se plimbe puțin în acest spațiu care seamănă și cu un parc. Cimitirul Montparnasse este și un fel de oază de liniște, plină cu arbori, în mijlocul unui cartier extrem de animat. El este în același timp și un fel de expoziție de scul­pturi în aer liber, pentru că unele morminte sunt ade­vărate opere de artă.

Printre ele, undeva într-un colț al cimitirului, se află și „Sărutul" lui Brâncuși. Cum de a ajuns celebra sa sculptură (de fapt una dintre varian­tele ei) să devină monument funerar? Mister. Am găsit to­tuși unele vagi explicații: s-ar părea că Brâncuși a rea­li­zat această „comandă" prin 1910, imediat după ve­ni­rea sa la Paris și că acest „Sărut" în piatră ar fi fost una dintre primele sale sculpuri făcute în Orașul Luminilor. În orice caz, cei care îl descoperă în acest ci­mitir rămân u­luiți de frumusețea, forța, discreția și simplitatea sa. Citesc și numele celei pentru care a fost făcută: o mis­terioasă femeie pe nume T.

Rașevskaia care a murit tî­nără, probabil de origine rusă, numele ei este de altfel scris cu caractere chirilice. Niciodată nu mi-am ima­ginat că acest „Sărut" încremenit în piatră poate fi și unul al morții... A trebuit să trec prin Cimitirul Mont­parnasse ca să-l înțeleg mai bine pe Brâncuși. Două camere de luat vederi îi păzesc sculptura zi și noap­te... Eu îmi permit totuși să o ating, să-mi pun pal­mele pe ea: este poate singurul loc din lume, Cimiti­rul Montparnasse, unde poate fi mângâiată o sculptură de Brâncuși."





Epilog: ,,O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Și încerca să iasă bătând în geam și nu găsea ieșirea - căci se lovea mereu de sticlă. S-a așezat apoi să se odihnească. Și a încercat din nou și a ieșit. Sculptura este la fel: dacă găsești acel geam,acea ieșire,te ridici înspre cer, intri în Impărăția Cerurilor." (Constantin Brancusi)

,,Abia in 1964 Brancusi a fost redescoperit in Romania ca un geniu national si, in consecinta, Ansamblul Monumental de la Tirgu–Jiu cu Coloana fara sfirsit, Masa tacerii si Poarta Sarutului, a putut fi amenajat si ingrijit, dupa ce fusese lasat in paragina un sfert de veac.Rudele lui Constantin Brancusi solicita din nou autoritatilor statului repatrierea osemintelor sculptorului si reinhumarea acestuia in localitatea natala Hobita. Corpul artistului a fost ingropat in cimitirul Montparnasse din Paris.Stra-stranepoata sculptorului, Luminta Brancusi, considera ca mormantul din cimitirul Montparnasse din Paris este un fel de "groapa comuna", sculptorul fiind inhumat acolo alaturi de alti doi membri ai familiei Istrati.Luminita Brancusi a spus ca ultima dorinta a artistului a fost aceea de a fi inmormantat in pamantul de la Hobita, alaturi de mama sa."

Last edited by Scotianul; 14.09.2010 at 11:55:27.
Reply With Quote
  #6  
Vechi 15.09.2010, 08:43:13
Scotianul
Guest
 
Mesaje: n/a
Post Ciprian Porumbescu: "Voi cânta Doina, să o audă și Mediterana"



Motto: ,,„Daca ar fi sa regret ca nu am venit mai devreme pe lume, as face-o doar pentru ca nu am apucat sa-i cunosc pe cei doi romani in care Dumnezeu a turnat har din belsug:autorul Luceafarului,Eminescu, si pe cel al Baladei pentru vioara, Porumbescu“ (Mihail Sadoveanu)

,,Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul și pe cruce ultimele rânduri din "Cântecul tricolorului", ca răspuns la una din ultimele lui dorințe: "Iar când, fraților, m-oi duce/ De la voi și-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneți/ Mândrul nostru tricolor". Stupca a dispărut o dată cu el... în locul ei s-a născut un sat care-i poartă numele: Ciprian Porumbescu.

"Și astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorința împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aștept de la viața mea, de la viitorul meu? Puteam să am și să mă aștept la o răsplată a studiilor și ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor...", îi scria Ciprian tatălui său după premiera operetei "Crai Nou" de la Brașov, intuind parcă ceea ce n-a vrut să accepte niciodată cu adevărat, și anume că viața lui, viitorul lui se apropiau de sfârșit înainte să înceapă.

Iar bucuria cu care oprește în cuvânt acest mare succes al primei operete originale create în spațiul românesc capătă farmecul unei fotografii din epocă. Ce surprinde un moment când timpul se oprește în loc, când muzica se stinge, când aplauzele tac și rămâne doar gândul, viu și puternic, și apoi amintirea... Se întâmpla în 1882, la început de primăvară. Peste un an, tuberculoza care-l chinuia deja de mult timp avea să-l ucidă.

Dar să pornim din satul care astăzi îi poartă numele și să întoarcem clepsidra. După câteva ocolișuri - căci, din păcate, în Moldova, indicatoarele spre casele memoriale sunt ori inexistente, ori așezate greșit - am ajuns la Stupca într-o dimineață de luni în care am fi putut găsi muzeul și casa memorială închise. Când am împins însă poarta, s-a auzit Balada lui Porumbescu și am fost invitați înăuntru, în spațiul care a supraviețuit până astăzi.

Din casa mare pe care familia preotului Iraclie a avut-o aici în sat s-a păstrat doar anexa, bucătărioara de vară, o construcție țărănească simplă și armonioasă, iar în ea este acum amenajat un mic muzeu care păstrează pianul surorii Marioara. Câteva obiecte țărănești și câteva fotografii refac o umbră din lumea în care a trăit Ciprian. Domnul Ștefan Bute, supraveghetorul casei lui Porumbescu, de o veselie molipsitoare pentru o dimineață de luni, povestește frânturi din existența familiei Golembiovschi - Porumbescu în casa din Stupca.

STEAUA SUB CARE S-A NĂSCUT...

Iraclie Porumbescu se căsătorea cu Emilia Clodnițchi la biserica de la Volovăț, ctitorită de Ștefan cel Mare, în anul în care la Botoșani se năștea Mihai Eminescu. După trei ani, în 1853, venea pe lume cel de-al doilea copil al lor, micuțul Ciprian. Timid și retras, născut sub o stea nu tocmai norocoasă, Ciprian s-a îndrăgostit de muzică. Iar șansa lui a fost întâlnirea, când încă nu avea mai mult de șapte ani, cu muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg și discipol al lui Chopin, care și-a petrecut câteva veri la Șipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar de tatăl lui Ciprian.

Miculi, al cărui mormânt se află astăzi în cimitirul de lângă biserica din Stupca, lângă cele ale familiei Porumbescu, i-a intuit talentul. Atunci a început copilul să deprindă primele note muzicale, ascultând pianul lui Carol Miculi, iar apoi, când Iraclie a fost mutat la Stupca, Ciprian a primit primele lecții de vioară la școala din Ilișești, în satul din apropiere, și apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul și orga.

Din tot ce-a fost domeniul pe care Iraclie și Emilia l-au avut aici, la Stupca, grădina se păstrează și acum. Înconjurată de livezi și bolți întregi de viță-de-vie, casa acum pierdută - pierdută de mult, din timpul războiului - a fost locul cel mai iubit al lui Ciprian Porumbescu. După el avea să tânjească în timpul lunilor petrecute la tratament în Italia, locurilor copilăriei avea să le ducă dorul cel mai tare în anii pe care i-a petrecut departe de Stupca. I s-au lipit de suflet satul și casa, și oamenii de aici, și pădurile din preajmă.

Sub bolțile din curtea casei îi aducea la începutul tinereții pe lăutarii din sat de la care încerca să învețe cântece și să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilișești venea uneori cu țiganca Ilinca și cu scripcarul Urdă, care știau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian. Nu-i greu să ți-o imaginezi pe frumoasa Mărioara, care privește astăzi zâmbitoare dintr-o fotografie către pianul ei păstrat într-una dintre încăperi, cântând ca să-și bucure fratele.

E luminoasă, surprinsă într-o clipă în care zâmbetul de pe buze i se amestecă discret cu o tristețe bine ascunsă, iar tunsoarea modernă este aproape șocantă. Veselă și plină de blândețe... așa i-a apărut lui Ciprian, până în ultima zi a vieții lui. Iar de satul pierdut printre păduri în care astăzi răsună muzica lui l-a chinuit mereu un mare dor.

"O! Nu vă puteți închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să șed în căsuța caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada și să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâștigat în câtva pierduta sănătate.", le scria el din Italia în februarie 1883, cu câteva zile înainte să se reîntoarcă acasă - corespondența lui a fost publicată într-un volum apărut sub coordonarea Complexului Muzeal Bucovina.

"În zilele trecute m-am fotografiat la Genova și mâine capăt primele exemplare, de care vă voi trimite unul. Întâi să mă vedeți în poză și apoi în natură. La epistola aceasta nu-mi mai puteți răspunde, căci cred că în ziua aceea când o veți primi mă aflu deja pe tren în drum spre Stupca; Stupca!"

DRUMUL SPRE MUZICĂ ȘI SPRE NEFIINȚĂ

Din casa copilăriei, în care tatăl i-a insuflat credința și patriotismul "cu asupra de măsură", Ciprian a pornit pe propriul drum. Firav și bolnăvicios, dar mereu plin de lumină și de un dor de viață pe care numai cei sortiți de timpuriu morții îl pot avea, tânărul s-a avântat cu disperare în propria existență. Și a început să studieze, să compună, să cânte resimțind parcă la fiecare pas sentimentul că trebuie să păcălească timpul.

Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici și pline de igrasie, la gazde prea puțin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl Iraclie nu era foarte bogat. Probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, pe când el era prea puțin atent la propria lui ființă și prea mult preocupat de muzică.

Organizase formații vocale și chiar un cor, exersa cu colegii pe unde putea și dădeau apoi concerte publice, noaptea copia partituri pentru cor și orchestră sau își armoniza primele compoziții, se arunca în vâltoarea muzicii cu toată patima vârstei. Și tot cu patimă s-a avântat și în mișcarea patriotică de "redeșteptare a solidarității naționale", ținând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece.

În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate. Pentru el începea deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani. și de împlinit tot ce-i fusese scris. Avea să compună prima și una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată. Apoi minunata Baladă pentru vioară și pian sau "Rapsodia română", "Imnul Unirii" (Pe-al nostru steag) sau frumoasele Hore. "Hora de la Stupca", "Hora Brașovului" sau "Hora Prahovei".

Asta de-ar fi să enumerăm doar câteva dintre compozițiile cu care Ciprian făcea să se oprească în loc și trecătorii pe străzile Sucevei, în dreptul ferestrelor lui deschise, atunci când cânta, și "Valurile mării" în Italia, în ultimele luni de viață, și chiar pe Verdi însuși, dacă dăm crezare unor povești care au circulat în vremea respectivă.

Dar în 1874 o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta. Înființarea la Cernăuți a societății studențești "Arboroasa", după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales președintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea austriacă din cauza activităților prea intens patriotice.

Porumbescu era sufletul ei, a creat primul ei ansamblu coral, apoi un cvartet vocal, muncea cu pasiune, clipă de clipă, nu irosea nici un minut și toate îi măcinau sănătatea și așa destul de șubredă. Suferea des de răceli cu febră puternică, era mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau și-l eliberau, Ciprian o lua de la capăt. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iași cu ocazia manifestărilor organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, Austro-Ungaria decide să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt arestați sub acuzația de înaltă trădare și li se înscenează un proces.

Unul dintre cei mai înflăcărați combatanți în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obține eliberarea celor întemnițați, a fost însuși Mihai Eminescu. Numai că lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale."

Last edited by Scotianul; 15.09.2010 at 09:29:38.
Reply With Quote
  #7  
Vechi 15.09.2010, 08:43:58
Scotianul
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit



ARESTAT ÎN CASA COPILĂRIEI

,,Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, și cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruță și l-au dus până la Cernăuți, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-și ia cu el vioara și o gramatică a limbii franceze. Temnița s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereții reci și mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viață. Tuberculoza s-a agravat iremediabil.
Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deținuți de drept comun, frumusețea unui episod cu seninătăți aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns... După unsprezece săptămâni cei cinci membri ai societății Arboroasa au fost achitați în urma unui proces care a durat trei zile.

Dar Ciprian a ieșit din temniță cu moartea în piept. Anii care vor urma sunt furtunoși și timpul aleargă pe lângă el. Se întoarce la Universitate la Cernăuți și apoi, cu mare greutate, pleacă să-și împlinească visul și să-și continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Brașov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc și se angajează și ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Brașovului, loc mult prea rece și înfrigurat pentru el.

Aici a compus "Crai Nou", aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu se mai întoarce în țară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. Cu multă încredere și fără să accepte vreo clipă că în piept i se cuibărise tuberculoza, Ciprian se urcă în tren în gara din Brașov, plecând spre lumi mai calde.

"Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor și poate că nici n-oi să mor așa curând, cu toate acestea starea sănătății mele prezente e periculoasă sau cel puțin nefavorabilă și să intru cu ea în iarnă, și mai rău! (...) Parcă-l văd pe tătuța cum se întristează și cum o fi zicând: oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian. Dar nu-i așa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile și a evita o tuberculoză, care ușor s-ar putea furișa, e mai bine să mă duc și să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica."

Și apoi: "După concert s-a dansat, dar eu am stat numai până pe la 12, apoi m-am dus acasă. Invidiam pe colegii mei din adâncul inimii că-și petrec atât de bine și eu, bietul, sunt exclus de la astfel de plăceri.

Nu cred că voi pleca azi - sunt prea obosit de ostenelile zilelor trecute - și azi e foarte frig, chiar acuma ninge cumsecade. Mâine însă desigur plec. (...) M-am decis să mă duc la Nervi ș-apoi, dacă voi putea și va fi necesar, mă voi duce și în alt loc. Scumpă surioară, Maria, plec și Dumnezeu știe... mi-i jale grozav... Te rog, cântă compozițiile mele și gândește-te la mine, scumpă, unică soră, la care țin cu iubire și credință până la moarte. Dar ce? Trebuie să uit dorul!

Deja mă cheamă frumoasa Veneția cu gondolierii ei cântăreți, deja văd vârful domului din Milano, deja simt zefirul cald al Rivierei cerești - deci plec cu aceste gânduri".

Căsuța din Stupca și toate amintirile din aceste locuri au plecat însă cu Ciprian în Italia. Ca și iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilișești, ca și iubirea pentru muzică și pentru doina românească. A luat cu el lumi întregi când a urcat în trenul care l-a dus la Nervi, a luat cu el toată frumusețea de poveste pe care și astăzi, dacă veți năzui până la Stupca - azi, Ciprian Porumbescu - o veți regăsi intactă.

IAR CÂND, FRAȚILOR, M-OI DUCE...

Drumul până la mormântul din spatele bisericii e scurt. Satul e mic. Pe cruce e tricolorul, așa cum i-a fost dorința. E locul unde cu mare tristețe l-au condus toți cei ce l-au iubit, după ce, pe 6 iunie 1883, a murit crezând până în ultima clipă în muzică și în dreptul lui la viață.

Peste drum de cimitir se află acum muzeul "Ciprian Porumbescu", amenajat din 1971 într-un conac boieresc, care păstrează violoncelul la care a cântat el și husa viorii, căci vioara a dispărut la un moment dat, i s-a pierdut urma în timp și n-a mai fost niciodată găsită. În rest, fotografii și frânturi din viața lui surprinse în citate așezate pe pereți și o muzeografă inimoasă, Ileana Buta, care îți povestește cu pasiune existența muzicianului. De la muzeu, Balada se auzea până la mormânt.

Și de peste ani, gândul lui trimis din Italia la Stupca: "Astăzi e o zi țesută în aur și argint; de dimineață deja se ridică soarele cu maiestate din marea răcoroasă și umple sinul de la Genua cu splendoare aurie. (...) Mă uitam pe fundul apei, care, lângă mine, nu era mai adâncă de jumătate de metru, apa curată că se vedea fiecare pietricică pe fund. Și iarăși mai închideam ochii și mă visam acasă, cugetând cum ședeți undeva cu Marica lângă sobă și vă încălziți și afară fluieră un crivăț de-ți țiuie urechile... O! Italie, Italie! Frumoasă și dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește toată frumusețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!...".

Iar sfârșitul și l-a aflat într-adevăr la Stupca, îngrijit de Mărioara și de tatăl Iraclie, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc. Prea puțin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viață. La Nervi, doctorul nu-i dădea voie, iar la Stupca, odată reîntors, nu s-a mai ridicat din pat decât din când în când. Vioara devenise prea grea pentru el. "Pe zi ce trece mă simt tot mai slab și mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea."

Notat în jurnal, unul dintre ultimele "concerte" susținute de Ciprian Porumbescu rămâne cel din fața mării, din iarna lui 1882. "Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele, mirare! (...) Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare și gândesc ce oare să cânt. Ah', îmi răspunsei în gând:Voi cânta Doina, să o audă și Mediterana și Mediterana să o ducă oceanului și să știe și antipozii noștri dincolo că numai un cântec e coborât din cer și acela e Doina..

Cântai cam lung scumpa-mi Doină și parcă nu mă puteam despărți de ea! Mi se părea că miliardele de stele și steluțe ce se uitau la mine din mare sclipeau vesel-unduioase, precum era și inima mea, cufundată întreagă în mlădioasele acorduri a Doinei, ce iarăși mi se părea că nu o cântasem cu atâta simț ca acum...".

"TATĂ, AM CĂNTAT DACIEI ÎNTREGI"

Ciprian Porumbescu s-a născut la 2 octombrie 1853 la Șipotele Sucevei și a murit la 6 iunie 1883 la Stupca. În 1871 are loc la Putna marea Sărbătoare Națională în memoria lui Ștefan cel Mare cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la târnosirea Mănăstirii Putna, la care a participat și el alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol.

Se pare că după festivitățile oficiale pe pajiștea de la mănăstire s-a încins o horă în care au intrat toți cei prezenți, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: "Tată, am cântat Daciei întregi!". Absolvă Institutul Teologic Ortodox din Cernăuți, iar în 1878 este arestat în Procesul "Arboroasa".

În 1881, pleacă la Viena la studii cu o bursă obținută cu ajutorul Mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici. Când s-a întors, s-a angajat la Brașov ca profesor de muzică la Școlile Centrale Române și dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului. Cea mai importantă creație a sa rămâne opereta "Crai Nou", cu libretul după Vasile Alecsandri, pe care o termină în 1882.

Alte lucrări, la fel de îndrăgite, rămân "Rapsodia română", "Balada pentru vioară și pian", valsurile "Zâna Dunării" și "Camelii", apoi "Peneș Curcanul", "Imnul Unirii" ("Pe-al nostru steag"), "Inimă de român", "Pe cerul Bucovinei", sau horele "Hora de la Stupca", "Hora Brașovului", "Hora Prahovei".

Iubire neîmplinită

Între 1873 și 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuți. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanțele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilișești, de care s-a îndrăgostit. Înaltă și subțire, Berta avea să fie și ea parte la destinul de erou romantic pentru care s-a născut Ciprian, căci povestea lor de iubire a rămas neîmplinită.

Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanență să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimițându-și fata în străinătate. "Numai ea singură îmi poate da curajul și puterea de a răbda mai departe și a duce munca începută la bun sfârșit", scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea:

"Cât de rău îmi pare că nu pot sta față în față cu acela căruia toată viața mea ași dori să-i fiu cu inima deschisă..." La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei: "Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat și am dorit în viață. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (...) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui și pentru mine. Ție ți-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăți scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut și eu!".


Un articol scris de Christian Silva(Jurnalul National)

Last edited by Scotianul; 15.09.2010 at 09:18:42.
Reply With Quote
  #8  
Vechi 05.11.2010, 08:44:05
Scotsman
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Nicolae Ghinea și Aurelian Radu:Lupta impotriva cancerului



Sursa(ziarul ,,Gandul"): ,,Lumea medicală, farmaceutică și a pacienților bolnavi de cancer este în efervescență, după ce a făcut înconjurul lumii știrea că două colective de cercetători, unul din Paris și altul din New York, coordonate de doi români, au găsit, după mulți ani de cercetări asidue, "amprenta" universală a cancerului, pe baza căreia maladia va putea fi ușor depistată și tratată încă din stadii precoce.

După cum ne-au explicat cei doi cercetători, este vorba de o proteină-marker, receptor pentru hormonul hipofizar FSH, care se găsește în toate cele 11 tipuri de țesuturi canceroase studiate. Autorii descoperirii au explicat, în exclusivitate pentru Gandul, cum s-a ajuns aici și în cât timp consideră că s-ar putea materializa rezultatele publicate, în producerea unui medicament-panaceu pentru tratarea cancerului.

1.Cum s-a găsit un "cal troian" pe Skype

"Motorul" cercetărilor care au condus, în final, la studiul publicat de cel mai bine cotată revista medicală pe plan global - "The New England Journal of Medicine", este doctorul în biologie celulară Nicolae Ghinea, în prezent director de cercetare la Institutul Național al Sănătății și Cercetării Medicale din Paris (INSERM).

Ghinea se află la INSERM din 1990, fiind angajat pentru a studia traficul celular al hormonilor glicoproteici (FSH, LH, TSH) - exact cercetarea de care era interesat și pe care, după cum susține, nu ar fi putut-o desfășura nicăieri în altă parte.
În 1992, a publicat un studiu (în "Journal of cell Biology"), referitor la transportul de LH mediat de receptori la nivelul testiculelor de animale.
În 2004, a verificat dacă mecanismul valabil în cazul LH se aplică și pentru FSH (hormonul foliculostimulant). Se aplica. Iar atunci, i-a venit ideea de a folosi mecanismul de transport al FSH în eventuala depistare a cancerului la prostată. "Citisem un studiu de biologie moleculară, în care autorul emitea ipoteza că receptorii pentru FSH ar putea fi exprimați la nivelul celulelor canceroase, în cazul cancerului de prostată. Așa că m-am îndreptat spre cancerul de prostată. Până atunci, nimeni nu mai încercase un asemenea experiment, dându-se puțină atenție anticorpului pentru receptorul la FSH".

Obținând rezultate pozitive, i-a solicitat ajutorul fostului său coleg de la Institutul de Biologie si Patologie Celulară din București, doctorul în biologie moleculară Aurelian Radu, aflat la școala de medicină Mount-Sinai din New York.

"Am discutat mult pe Skype. Noi am pornit cu speranța că vom putea dovedi că receptorul pentru FSH poate fi utilizat la evidențierea cancerului de prostată. Inițial, am fost dezamăgiți când am găsit markerul și la alte tipuri de cancer. Pe urmă, văzând că e în toate tumorile, am realizat că, de fapt, găsisem un marker universal al cancerului, ceea ce era mult mai mult decât visasem", dezvăluie Ghinea. Markerul universal va putea fi utilizat, după cum vom vedea, ca un "cal troian" pentru atacarea decisivă a celulelor canceroase.

2.Ghinea și Radu aveau rezultatele încă din 2006

Din acel moment, a început o cursă contra-cronometru, pentru publicarea rezultatelor cercetărilor efectuate. "Noi știm ceea ce acum știe întreaga lume științifică, încă din 2006. Dar am mai efectuat foarte multe teste, confirmate de 5 anatomopatologi, care se regăsesc, și ei, în studiul pe care l-am publicat. Studiul l-am trimis spre publicare pe 26 august 2009. Nu a fost respins, dar nici acceptat imediat. S-au cerut alte și alte experimente și abia în iunie, anul acesta, s-a aprobat publicarea în numărul din octombrie. Și-apoi, într-o bună dimineață, m-am trezit că îmi bat la ușă cei de la televiziunea franceză, France 2. Credeam că s-au rătăcit și vor indicații. Când colo, mi-au zis că au aflat de studiul nostru, că li se pare extraordinar și ar vrea să realizeze un interviu.

S-a pornit o adevărată avalanșă, de două săptămâni sunt asaltat de mass-media. Pentru mine asta e deopotrivă măgulitor și stresant, fiindcă nu sunt obișnuit și nici nu mă așteptam la o asemenea atenție din partea presei", mai spune descoperitorul "amprentei" cancerului.

3.Ce urmează?

Echipele coordonate de Ghinea și Radu au studiat tumori recoltate de la 1.336 de pacienți, reprezentând 11 tipuri de cancere: la prostată, mamar, la colon, pancreas, vezica urinară, rinichi, plămâni, ficat, stomac, testicule, ovare. În toate cazurile s-a confirmat prezența markerului și e foarte probabilă confirmarea ulterioară în cazul celorlalte forme de cancer. Deja există rezultate parțiale încurajatoare în cazul cancerului limfatic.
Ghinea arată că, din punct de vedere medical, întrevede două căi de atac: fie blocarea proliferării vaselor de sânge care alimentează tumoarea, fie prin agenți care coagulează sângele în vasele care alimentează tumoarea.

4.Așadar, pe când un medicament împotriva cancerului?

"Ne-am înzecit eforturile, pentru că, evident, suntem într-o cursă contra-cronometru împotriva cancerului. Dacă se mobilizează principalii producători de medicamente realizarea unui medicament universal pentru cancer poate fi o chestiune de luni de zile. Va mai dura însă cel puțin 2-3 ani până când medicamentul să poată fi administrat pacienților".


5."Nu suntem medici, nu tratăm pacienți individuali"

Spre finalul discuției, doctorul Ghinea a insistat să subliniem că el și colegul său Aurelian Radu nu sunt medici. "Nu avem calificarea să dăm informații folositoare pacienților individuali. După apariția articolului și a comentariilor în mass-media, am fost contactați de pacienți din Franța, România și SUA, care au cancer și care au sperat că îi putem ajuta. Din nefericire, nu îi putem ajuta direct în nici un fel. Tot ce putem face este să lucrăm cât putem de intens pentru a ajunge cât mai curând la stadiul aplicațiilor la pacienți. Agenții care se vor injecta la pacienți, și care trebuie produși de aici înainte, trebuie să satisfacă cerințe mult mai mari decât pentru experimentele pe animale. Trebuie ca experimentele pe animale să răspundă la majoritatea întrebărilor de bază legate de acest subiect. Timp chiar mai lung va fi necesar ca să se studieze pe animale alte aspecte, care la acest moment nu sunt prioritare, dar se pot dovedi foarte importante. Am folosit în experimente pe animale un anticorp produs de celule hibridom șoarece/om, care sunt cele mai folosite pentru scopuri de cercetare. Acest anticorp nu poate fi însă injectat la oameni - este necesară construirea unor variante compatibile cu sistemul imun uman, numite "anticorpi umanizați". Astfel de anticorpi nu sunt necesari imediat, ci într-o fază ulterioară când se va trece la aplicații la pacienți."
Reply With Quote
  #9  
Vechi 05.11.2010, 15:23:06
Rodica50's Avatar
Rodica50 Rodica50 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 03.05.2010
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.855
Implicit

"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur, din lumea plina de amar"-Mihai Eminescu-poetul nepereche.
__________________
Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)
Reply With Quote
  #10  
Vechi 10.11.2010, 10:19:55
Scotsman
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Testamentul lui CAROL I

,,Strădania cotidiană a meseriei de suveran. Un suveran sub privegherea căruia s-a transformat o țară.Colaboratorii săi s-au schimbat mereu. El a rămas punctul de sprijin neclintit priveghind toate schimbările.

Carol nu era un om de cultură, cu gusturi rafinate sau cu nuanțe de stil și de gândire. Era un ofițer german, șlefuit în comportament și pregătire de spiritul aristocratic al familiei princiare din care provenea. Nu era un suveran de finețea intelectuală a unui Eduard VII, contemporanul său. Carol începe „meseria de rege“, cum îi plăcea lui să spună, foarte tânăr, formându-se pe parcurs. Oamenii politici români cu care intră în contact îi sunt superiori prin cultură și pregătire. Dar cei mai mulți dintre ei îi sunt inferiori ca disciplină civică și capacitate de stăpânire în viața publică. Carol joacă atuurile de care dispune de la înălțimea „suveranității“ sale. Și o face cu mult succes, reușind în România ceea ce nu reușește dinastia străină în Grecia sau dinastiile pământene în Serbia. Adică reușește să asigure stabilitatea politică, temei al oricărei dezvoltări.

La 23 mai 1871, la deschiderea Parlamentului, Carol I ținea să precizeze: „Adevărata libertate n-are nimica de a face cu neregula și anarhia; fără datorii nu există drepturi, fără ordine nu-i libertate.“

Ales domn prin plebiscitul din 2/14-8/20 aprilie 1866, Carol I pleacă din Germania să-și împlinească destinul. După o călătorie plină de peripeții cu trenul și apoi cu vaporul pe Dunăre ajunge, în sfârșit, la Turnu Severin. Era 8 mai 1866 (stil vechi), ora 16.41.La coborârea de pe vapor, Ion C. Brătianu își scoate pălăria și-l salută ca pe domnitorul României. Carol privește în jurul său. Orașul Turnu Severin nu îi face o impresie deosebită. I se pare mai degrabă „o comună cam neglijentă“. Observă însă că prefectul vorbește franțuzește. Chiar bine.

Țara îl primește cu onoruri: calești luxoase, dorobanți, prin localități case decorate cu steaguri, ghirlande și covoare, mulțime aliniată de ambele părți ale șoselelor, care aruncă flori, slobozește porumbei și scandează „Ura!“ Dar dincolo de entuziasmul primirii, bine regizat de guvernul Ion Ghica, principele nu poate să nu observe că drumurile sunt proaste, casele arată trist, contrastele dintre bogăție și sărăcie sar în ochi. Chiar și pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de mai târziu), pe pavajul de lemn, roțile trăsurii saltă mai abitir decât pe șleaul câmpurilor străbătute. Pe Podul Mogoșoaiei se zăreau case modeste de vălătuci, alături de palate. La un moment dat, principele vede o casă în fața căreia se află o gardă de onoare cu un steag.Întreabă în franceză: „Ce este această casă?“ Generalul Golescu îi răspunde, tot în franceză:„Acesta este Palatul.“


Testamentul lui Carol I

,,Testamentul meu, scris și iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, București.

Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin “Monitor” după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voință și dorință să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic și sănătos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziții. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat și care a avut deplină încredere în mine. Viața mea este așa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată țară , că doresc să-i las și după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie și de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi și noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziție vrednică între statele europene, m-am silit ca simțământul religios să fie ridicat și dezvoltat în toate straturile societății și ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca țintă numai interesele statului. Cu toate greutățile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am pășit fără frică și fără șovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu și în bunul simț al credinciosului meu popor.

Înconjurat și sprijinit de fruntașii țării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoștință și o vie afecțiune, am reușit să ridic, la gurile Dunării și pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată și cu toate mijloacele, spre a putea menține frumoasa sa poziție și realiza odată înaltele sale aspirațiuni. Succesorul meu la tron primește, ia dar o moștenire, de care el va fi mândru și pe care o va cârmui, am toată speranța, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: “Totul pentru țară, nimic pentru mine

Mulțumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine și care m-au servit cu credință. Iert acelora care au scris și au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intențiuni. Trimițând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca și generațiile viitoare să-și amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit așa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârșesc bogata mea viață. Am trăit și mor cu deviza care strălucește în armele României: “Nihil sine Deo!”

Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ținută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decorațiile de război și numai Steaua României și Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut și o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu.Coroana de oțel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă și stropit cu sângele vitejilor mei ostași, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaș al meu și readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna și tras de șase cai din grajdurile mele, fără văluri negre.

Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea și în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credință steagului său și șefului sau suprem, care prin voința lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioșilor săi ostași. Tunurile vor bubui din toate forturile din București, Focșani și Galați, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoșești, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească țara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste și căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă.


Prin o bună gospodărie și o severă rânduială în cheltuieli, fără a micșora numeroasele ajutoare cerute din toate părțile, averea mea a crescut din an în an, așa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii și pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele așezăminte, noi fundațiuni și ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:

1. La Academia Română , șase sute mii de lei, capital pentru publicațiuni.
2. La Fundațiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, șase sute mii de lei.
3. La Orfelinatul “Ferdinand” din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei.
4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofițeri în armata mea, cu un institut de educațiune, cu un învățământ practic, la Craiova , două milioane lei.
5. Pentru întemeierea unei școli industriale la București , trei milioane lei. (Urmează alte 12 legate).

Înălțând rugăciuni fierbinți către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România și să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinței lui Dumnezeu și iscălesc cea din urmă hotărâre a mea.În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Făcut la București , la 14/20 februarie 1899. Am scris și iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roșu și am pus sigiliul meu."

In loc de epilog

,,Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Articolul 82 specifica: "Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe."

Last edited by Scotsman; 10.11.2010 at 11:24:30.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Mari Romani lore86 Generalitati 31 31.07.2013 18:30:46
Mentalitatea la romani costel Generalitati 13 12.03.2012 22:04:33
ipocrizia la romani Mari28 Generalitati 1 11.02.2011 16:21:17
Încrederea la români Scotianul Generalitati 1 10.06.2010 23:05:16
ROMÁNI NEDREPTATITI C-tin Teologie si Stiinta 16 12.01.2009 21:45:14