|
#11
|
|||
|
|||
Părintele Efrem Katunakiotul
Citat:
Mulți dintre cei ce vin aici, la Katunakia, îmi zic: "Dă-ne un cuvânt de folos". Ei, să vă spun unul: închinați rugăciunii lui Iisus măcar o jumătate de oră din douăzeci și patru - după programul lumesc, pe la ora 10-11 înainte de miezul nopții. Spuneți rugăciunea fără să luați metanierul în mână; rugător, cereți cu lacrimi mila Sa: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă" - așa!... Să o lucrezi, și vei vedea ce roade îți va aduce! Dacă izbutești o jumătate de oră, fă mai apoi Rugăciunea o oră. Numai să fii atent ca în ora aceea nici telefonul să nu sune, nici somnul sau vreun gând de hulă să nu te lovească. Nimic! (...) Și vei vedea că sădești un pomișor, iar mâine-poimâine o să dea roadă. Și Sfântul Ioan Gură-de-aur și Sfântul Vasile de la această lucrare au pornit - de la un pomișor au ajuns luminătorii lumii! (...) În rugăciunea minții "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă" se găsește rugăminte, mulțumire, mângâiere, slăvire, pocăință. Diavolul începe întâi să fiarbă, apoi să plesnească, iar mai încolo fuge departe. Last edited by cezar_ioan; 16.09.2013 at 16:30:26. |
#12
|
||||
|
||||
Rugăciunea minții nu se face fără povățuitor duhovnicesc
Citat:
"Celelalte rugăciuni le facem cumva cu creierul nostru. Le spunem simplu și le auzim cu urechile noastre; au un alt mod. Dar rugăciunea minții este altceva. Pentru a vă îndeletnici numai cu rugăciunea minții, trebuie să aveți povățuirea duhovnicului. Rugăciunea minții nu se face fără povățuitor duhovnicesc. Există primejdia ca sufletul să se rătăcească. E nevoie de luare aminte. El vă va învăța să intrați în rânduiala rugăciunii, căci, dacă nu intrați în rânduială, există teama de a vedea lumina cea potrivnică, de a trăi în înșelare și de a vă întuneca, așa încât cel ce trăiește astfel începe să se sălbăticească, să-și schimbe purtarea ș.a. Aceasta este dezbinarea personalității. Ați văzut cum se naște rătăcirea? Însă, dacă înaintați în rugăciune prin povețele Bătrânului, veți vedea lumina cea adevărată. Duhovnicul trebuie să fie deprins în rugăciunea minții. Dacă se roagă mecanic și nu a simțit el însuși rugăciunea prin harul lui Dumnezeu, nu poate să spună celuilalt cum să se roage. Îi va spune, firește, după cum a citit în cărți și după cum spun Părinții. S-au scris cărți întregi care vorbesc despre rugăciune. Atâția și atâția le citesc, și nimeni nu știe să se roage. O să spui: „Le citim, învățăm, ne pregătim, și Dumnezeu binecuvântează și ne trimite harul Său și le înțelegem”. Da, dar e taină. Rugăciunea, și mai presus de toate rugăciunea inimii, este taină. Prin rugăciunea minții se poate naște o înfricoșătoare rătăcire. Celelalte rugăciuni le facem cumva cu creierul nostru. Le spunem simplu și le auzim cu urechile noastre; au un alt mod. Dar rugăciunea minții este altceva. Tocmai de aceea, dacă avântul minții este legat nu de sinele cel bun al tău ci de celălalt, cel egoist, vei începe a vedea luminile, însă nu lumina Iui Hristos, și vei începe să simți o falsă bucurie. Dar în afară, în viața ta, în relațiile tale, vei fi mai sălbatic, mai mânios, mai nervos, mai neliniștit. Ei, iată așadar harisma celui înșelat." (Părintele Porfirie, Ne vorbeste părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 209-210)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#13
|
|||
|
|||
Cand spuneti atentie va referiti la "luarea aminte la sine", nu-i asa?
Este un subiect foarte bun si de luat aminte la el. Mai jos am dat un link despre acest subiect http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ume-68584.html |
#14
|
|||
|
|||
Citat:
|
#15
|
||||
|
||||
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#16
|
|||
|
|||
Nu mi se pare acelasi lucru... Dar in fine, daca tu zici... poate sti mai bine.
Si totusi cred ca Cezar Ioan se refera la "atentia distributiva" pentru ca doar "atentie" este insusitea omului de a se concentra asupra unui anumit lucru sau, ma rog, fenomen... sau, nu? Oricum, daca nu-i vorba de "luarea aminte la sine" si nici de atentia distributiva, atunci chiar nu inteleg despre ce se vorbeste. E greu... |
#17
|
||||
|
||||
Citat:
Incerc sa fac precum ne invata Sfantul Ioan Gura de Aur: " Dacă tu însuți nu asculți rugăciunea pe care o rostești, cum vrei să o asculte Dumnezeu? Zici: „Am îngenuncheat”. Da, ai îngenuncheat, dar numai cu trupul, căci gândul tău zbura prin alte părți. Cu gura rosteai rugăciunea, iar cu mintea socoteai dobânzi, încheiai contracte, vindeai mărfuri, cumpărai proprietăți, te întâlneai cu prietenii tăi. Lucrul acesta se întâmplă pentru că diavolul, care știe că prin rugăciune multe putem să dobândim, tocmai atunci vine și ne seamănă gânduri în minte. De multe ori, stăm în patul nostru și nu ne gândim la nimic; ne ducem la biserică să ne rugăm și atunci mii de gânduri ne trec prin minte. În felul acesta, pierdem roadele rugăciunii noastre, plecând din locul de unde ne-am rugat cu mâna goală. De aceea, în ceasul rugăciunii noastre, de fiecare dată când ne dăm seama că gândul nostru s-a îndepărtat de Dumnezeu și s-a apropiat de problemele de zi cu zi, să-l aducem înapoi și să-l silim să rămână atent și nedezlipit de înțelesurile rugăciunii. Dacă ne-am pierdut atenția, să spunem rugăciunea din nou, de la capăt, și dacă iarăși gândul nostru se îndepărtează, să spunem rugăciunea și a treia oară, și a patra oară. Să nu ne oprim din rugăciune până când nu am reușit să o spunem toată, de la un capăt la celălalt, având cuget treaz și netulburat. Iar când diavolul va înțelege că nu depunem armele, atunci va renunța și el să mai lupte cu noi."
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#18
|
|||
|
|||
Cred că da, despre aceste două accepțiuni ar putea să fie vorba. Și să vorbim, da!
|
#19
|
|||
|
|||
Citat:
Last edited by Pelerin spre Rasarit; 17.09.2013 at 01:00:57. |
#20
|
|||
|
|||
Citat:
Ca persoană care mă aflu între oameni sunt tentat, firește, să spun că aproapele este un alt om. Însă, ceea ce îmi scapă de obicei este faptul crucial, după mine, că tocmai atunci aproapele îmi este mai întâi înlăuntru, în subiectivitate, în văzduhurile interioare/sufletești. Un gând lăuntric îmi este un mesaj venit de la un aproape interior. În funcție de cum răspund acestui gând interior decurge întâlnirea mea cu aproapele exterior. Conștiința mea primește un gând dinlăuntru. Dacă accept că eu, în accepțiunea cea mai simplă, sunt cel conștient de sine, atunci pentru acest eu conștient aproapele este mai întâi cel ascuns înlăuntru. Semenul din afara mea este deja ...departe, comparativ cu acest aproape interior. Îmi pare că lucrarea duhovnicească se centrează tocmai pe acest aproape interior, mai întâi. Sau, poate, sunt chemat la atenție distributivă - spre lăuntrul meu și spre semenul din relația interpersonală. Cred că dialogul intrapersonal este de mare importanță pentru dialogul interpersonal. Psihologia face mare caz de acest dialog interior. Din câte cunosc (cu prejudecățile mele) nici duhovnicia / pocăința nu se află prea departe de această ordine de priorități. Hristos Domnul ne învață să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte.... Adică mereu, tot timpul... Pe cine? Evident, pe semenul nostru. Iar eu îndrăznesc să emit ipoteza că acest lucru trece printr-o prealabilă iertare înlăuntru. A cui? A aproapelui interior, care mă poate îndemna să nu îl iert pe cel din fața mea. La rugăciune, e un proces similar, după opinia mea. În singurătatea lui socială, rugătorul care se îndeletnicește cu lucrarea cea sfântă și sfințitoare (despătimitoare) are prilejul să ierte neîncetat pe cel sau pe cei care îl sâcâie dinlăuntru: gânduri, imagini, amintiri, emoții etc. Ce de apropiați vin din lumea internă taman la rugăciune!.... Dintr-o dată, deși singur în cămara ta, te trezești într-o îmbulzeală sufletească de nedescris. Toată psihologia ta subiectivă parcă s-a pus în mișcare tocmai atunci! Ce faci în (ne)cazul acesta? Cum lupți? Prin iertare - după câte cunosc. Astfel, ne-răspunzînd mesajului interior, neintrînd în dialog cu gândurile ( cred că e suficient să pomenești de ele la spovedanie) ci doar luînd un simplu act de prezența lor, îți vezi de treaba ta, mai departe: continui să te rogi, suind călare pe-o lacrimă, pe-un suspin, pe un Doamne ajută-mi! ș.a.m.d... P.S. Nu puneți preț pe aceste gânduri. Sunt doar păreri de psiholog (aproape) ieșit la pensie. În nici un caz nu mi-ar plăcea să fie considerate povață, sfat sau, Doamne ferește, învățătură duhovnicească. Opinie personală, cel mult - pe care, dimineața, recitind-o s-ar putea să o modific sau să o șterg de-a binelea. Last edited by cezar_ioan; 17.09.2013 at 01:12:00. |
|