credinta ta te-a mantuit

[fallen]

De cateva ori, am auzit sintagma asta chiar din gura Mntuitorului, adresata unor persoane care dintr-un motiv sau altul s-au tinut dupa dansul in scopul de a-i vindeca de diverse neputinte. Vazand insistenta lor, Domnul le-a satisfacut cererile, fara sa-i mai intrebe ce-au facut de-au ajuns in starea respectiva, sau daca le pare rau pentru pacatele lor, etc. Intr-adevar, unora le-a spus "pacatele iti sunt iertate", dar la altii nici n-a pomenit de asa ceva , ci doar credinta lor i-a mantuit, asa pur si simplu, neconditionat. Ma rog, poate ca s-a bazat pe faptul ca El stia oricum ce-i in capul lor si ori stia ca n-au pacate, ori ca au si le pare rau, etc. Dar, in virtutea acestor iertari ale mantuitorului, si astazi sunt o gramada de oameni care se duc in fata Domnului, in biserici sau mai stiu eu unde, si cer "sa ii ajute Dumnezeu sa nu intre la puscarie", sau "sa nu ii lase nevasta sau barbatul", "sa nu ii dea afara de la servici", etc; fara ca macar sa mai mentioneze ca le pare rau ca au furat, au inselat, nu si-au facut treaba, etc. Pur si simplu, Dumnezeu e mare, si bun, si iertator, si noi toti suntem copiii lui si ne iubeste neconditionat, si trebuie sa ne ajute neconditionat, nu conteaza ca le-am facut rau la altii. Eventual ar trebui sa se simta magulit ca ii recunoastem maretia si atotputernicia. Daca noi, astialalti le spunem ca ce fac ei nu e bine, noi suntem ai dracului si nu respectam invataturile lui Isus, care a zis sa iertam si sa ne iubim si prietenii si dusmanii.
Se mai spune sa uram pacatul dar sa iubim pe pacatosi. Alta misiune imposibila. Oamenii sunt asa de atasati de pacatul lor si il iubesc asa de mult, incat daca esti impotriva pacatului, esti impotriva lor. Ei se identifica cu pacatul. Daca nu ma lasi sa beau sau sa ma duc la curve, inseamna ca ma urasti. Pentru ei "iubeste-ti vrajmasul" inseamana "iubeste pacatul, iubeste-l pe dracul". Din invataturile lui Isus, noi luam numai ce ne convine : voi toti aveti obligatia sa ne iertati pe noi, pacatosii, dar noi nu avem obligatia sa nu pacatuim, ca doar de, suntem oameni, suntem supusi greselii.
Mai e o sintagma care circula in lumea asta : "fa-te frate cu dracu pana treci puntea", si toti oamenii din popor sunt unanim de acord ca asta e cea mai buna cale de urmat. Inca putin si ne va invata si Biserica sa procedam asa. Daca nu esti in pace cu aproapele nu il poti gasi pe Dumnezeu. Si daca pacea cu aproapele presupune un pact cu diavolul, atunci ce facem? Ajungem la vorba mea? Asta e ceea ce vrea Dumnezeu? Sa ne intoarcem la El doar atunci cand suntem la ananghie? Chiar a ajuns asa coplesit de puterea raului incat se multumeste cu atat? A facut El insusi un pact cu diavolul? Nu mai trebuie neaparat sa respectam "poruncile" Lui? Putem sa facem ce face lumea, sa fim in pace cu lumea, sa traim bine, sa fim apreciati, si abia cand dam de greu, sa apelam la El, sa-I cerem ajutorul, si El ni-l va da, magulit find de faptul ca ne mai amintim de El?

Exista oare vreo cale de a te impaca si cu Dumnezeu, si cu lumea?

[Marius22]

În prealabil postat de fallen

De cateva ori, am auzit sintagma asta chiar din gura Mntuitorului, adresata unor persoane care dintr-un motiv sau altul s-au tinut dupa dansul in scopul de a-i vindeca de diverse neputinte. Vazand insistenta lor, Domnul le-a satisfacut cererile, fara sa-i mai intrebe ce-au facut de-au ajuns in starea respectiva, sau daca le pare rau pentru pacatele lor, etc. Intr-adevar, unora le-a spus "pacatele iti sunt iertate", dar la altii nici n-a pomenit de asa ceva , ci doar credinta lor i-a mantuit, asa pur si simplu, neconditionat. Ma rog, poate ca s-a bazat pe faptul ca El stia oricum ce-i in capul lor si ori stia ca n-au pacate, ori ca au si le pare rau, etc. Dar, in virtutea acestor iertari ale mantuitorului, si astazi sunt o gramada de oameni care se duc in fata Domnului, in biserici sau mai stiu eu unde, si cer "sa ii ajute Dumnezeu sa nu intre la puscarie", sau "sa nu ii lase nevasta sau barbatul", "sa nu ii dea afara de la servici", etc; fara ca macar sa mai mentioneze ca le pare rau ca au furat, au inselat, nu si-au facut treaba, etc.

Cred ca putem vedea in aceste cuvinte rostite in repetate randuri de Mantuitorul, "credinta ta te-a mantuit", pe de-o parte, negraita Sa smerenie, prin faptul ca nu-Si asuma personal actul mantuirii sau minunea respectiva, iar pe de alta, negraita intelepciune, deoarece in pedagogia Sa dumnezeiasca ne invata ca actul mantuirii presupune conlucrare. Desi este Mantuitorul nostru, El nu-Si asuma exclusiv actul mantuirii. Ne da si noua "de lucru" la propria mantuire, ne responsabilizeaza.

De aceea, este important sa ne pastram credinta si sa o intrupam in fapte, mai ales in timpul grelelor incercari si ispite, cand ne simtim poate cu totul parasiti.

In acest sens, mi-au placut in mod deosebit urmatoarele cuvinte pe care le-am intalnit la un parinte:

"Pe peretele unei pivnite din Koln, in Germania, in vremurile de violenta si disperare ale celui de-al Doilea Razboi Mondial, se afla urmatoarea marturisire de credinta:

Cred in soare, chiar cand nu straluceste;
Cred in dragoste, chiar si cand nu o simt;
Cred in Dumnezeu, chiar cand El ramane tacut."

[fallen]

Privind in urma, constat ca am avut un moment (dintre multele) de deznadejde si chiar invidie, as putea spune, pe care am avut pe deasupra proasta inspiratie sa-l pun si pe hartie.
Pentru asta Dumnezeu o sa aiba si "proba scrisa" impotriva mea la Judecata de Apoi. De parca ar avea nevoie! Nu stie El oricum tot ce am facut, am spus si am gandit? Dar aici e un pacat in plus: prin ceea ce am scris, puteam sminti si pe altii. Daca mi-as exprima parerea de rau si mi-as cere iertare, tot in scris, oare ar fi de vreun folos? Daca regretele mele sunt sincere sau nu presupun ca nu e o problema pentru El sa-si dea seama. Stiu ca postul a trecut, dar mai bine mai tarziu decat niciodata : Iarta-ma Doamne si iertati-ma si dvs!