Despre vraji si necazuri de la diavol. Povestea mea

[Catisma]

În prealabil postat de CosboCan

Revin, Catisma, la ideia initiala, invartitul in cerc... Mai multe rugaciuni, mai multe acatiste si paraclise. Fara indrumare duhovniceasca... Imprimi tensiune si viteza excesiva punctului de pe cerc, pentru a reveni de unde ai plecat.

Castiga aghi, pentru ca bati pasul pe loc. Datorita vitezei te prinde mai rar, uneori mai poti dormi, dar jocul ii place, fi sigura de asta. El stie ca in felul acesta te vei dezintegra, e o chestiune de timp.

Castiga si casa. Caramida intai fiind, are cinstea de a nu fi lasata singura trei zile. Batranii neamului ar fi gelosi pe ea.

Sunt si altii, mai incercati ca mine, care-ti recomanda saltul la o manastire. Cartile sunt bune, ti-au dat sensul. Se afla si in manastiri destule, dar o manastire numai cu volume ar fi un non sens. Manastirile au ceva in plus: calugarii si viata subtire, duhovniceasca. Un alt univers care te asteapta, pentru pasul tau spiritual inainte. Pentru iesirea din cerc. Pentru a urma sensul, pe care l-ai aflat deja.

Cartea parintelui Argatu nu est un retetar. Nu este Sanda Marin. Duhovnicii de la Vervent (de exemplu) ti-o vor putea traduce. Sau translator fiind, o vei putea talmaci, dupa ce un "Vervent" va deveni a doua caramida importanta in viata ta.

Iti multumesc pentru cele scrise, iarta-mi insistenta, promit sa nu mai revin. Multa bafta in crucea minunata pe care Iisus ti-a dat-o. Fara ea, repet, nu ai fi ajuns aici. Si ajunsa aici, fara ea, nu vei continua, asa cum se asteapta de la tine.

Am fost la o mănăstire deja si am vorbit acolo cu părintele staret, cum spuneam... Dânsul e unul din cei care au mentionat faptul că as avea nevoie de un om care să „lucreze” alături de mine, ca să spun asa, însă că e foarte greu, că monahii nu au timp. Mă rog, să zicem că e un episod si am să mai încerc si la alte mănăstiri.

Nu i-am numărat, însă am vorbit cu mai multi părinti. Părintele meu mi-a dat binecuvântare să mă sfătuiesc si să fac tot ce m-ar putea sfătui si altii. Cartea părintelui Argatu nu e un retetar, dar oferă o orientare. Fiul părintelui, cu care am vorbit (e cel de la Boroaia, Anita), mi-a spus să fac ceea ce recomandă părintele în carte si mi-a mai dat si Sfintia Sa câteva sfaturi utile.

Eu nu mă învârt mai mult decât pot si, oricum, ceea ce fac acum nu diferă extraordinar de mult fată de ce fac de mult. Având în vedere că e dificil să treci prin povestile astea după 5 ani de stres continuu si să dai numai de oameni care, chiar dacă înteleg, fie nu au timp, fie nu vor să se implice din varii motive, eu zic să sunt relativ linistită, ca moral.

Pentru genul ăsta de problemă, în mod normal ar trebui să se roage si să tină toată familia post - sau cel putin persoana care-mi este cea mai apropiată din casă - în cazul meu, mama. Din păcate, nu se poate. Nu e vorba de cărămizile casei, sunt alte probleme în care nu vreau să intru si care au întotdeauna eficientă în a bloca pe cineva, când ar dori să facă cu totul altceva.

Asadar, tot ce-mi rămâne e să mă duc singură - după conversatiile pe care le-am avut deja cu părinti - la mila Domnului, efectiv. Căci numai în El am nădejde. Vă asigur, e foarte dificil să întâlnesti binevoitori peste tot, însă să nu se implice nimeni. Evident că regimul de post si rugăciune dă peste cap viata normală a oricărui om. Îi înteleg. Personal, în naivitatea mea, mă gândeam că dacă as fi fost monah sau părinte, as fi făcut lucrul ăsta imediat, în sensul că as fi ajutat persoana, rugându-mă si tinând post în acelasi timp cu ea.

Îmi pare rău de tot că la mine în familie situatia este de asa natură încât nu putem face asta. Dar, chiar si asa, cum spuneam mai devreme, necazul ăsta a adus-o si pe mama la oarecari obicei de rugăciune, care era zero barat, până acum. Nemaivorbind de faptul că nu merge la biserică. Nu pot împinge oamenii de la spate si la drept vorbind, nici nu vreau, nu vreau să-i smintesc/dezgust, sper că-i aduce Dumnezeu singur, si cred că-i aduce, inclusiv prin necazuri de genul ăsta. Dacă n-a tinut cont foarte mult, 5 ani de zile, ultimele două luni cu sigurantă au făcut-o pe mama să ia o carte de rugăciuni si să citească în fiecare seară. Nu cred că poate să-i dăuneze lucrul ăsta (atâta timp cât nu se roagă noaptea, dar am mai spus, eu evit să-i spun (recent a fost pură disperare)). Iarăsi am mai spus, anul trecut a făcut un pas urias, s-a spovedit pentru prima oară. Necazurile astea au încrengături diverse si ating pe toti din jurul nostru, dar cu mila lui Dumnezeu cred că sunt si consecinte bune. Asa ne scutură el, cum spuneai chiar tu, CosboCan si sunt total de acord.

Sunt de acord că găsirea UNUI singur om care să mă îndrume, în loc de plimbarea asta brauniană de la un părinte la altul ar fi preferabilă. Asta si caut si asta si sper să găsesc. Nu stiu, dar am senzatia că sunt absolut singură în terenul ăsta. Sunt constientă că si acest fapt, prin el însusi, e o ispită si o „invitatie” spre deznădejde, dar cred că tocmai cu nădejdea în El, am să răzbesc. Sunt prea multe pilde frumoase pe care le-am citit ca să mă mai convingă cineva de contrariu, acum.

As vrea să se înteleagă clar că psihic vorbind, nu mă agit mai mult decât necesar. Dar de stat cu mâinile în sân si a nu merge la Masluri sau a nu mă ruga, nu cred că poate fi vorba. Când te doare măseaua, te tratezi... Încă nu pot pleca din Bucuresti, n-am să spun aici când o să pot, dar între timp, nu mă culc pe-o ureche (că nici nu pot). Poti să stai si să zaci asa, trezit de 1000 de ori pe noapte si să te uiti în tavan si să te sucesti de pe-o parte pe alta până dimineata, iar a doua zi iarăsi să nu faci nimic. Eu nu vreau să ajung să iau pilule, ca singura iesire (oare?) din impas.

NUMAI cu Dumnezeu. Nu stiu ce se întelege din ce spun eu, însă am mai spus si pe un alt thread, să nu ne închipuim cumva că ne „luptăm” noi sau avem vreun merit în necazurile de acest gen, că e mare sminteală. „Fără de Mine nu puteti face nimic.” Trebuie să fim constienti că nu suntem apti pentru astfel de „meciuri” si să privim totul cu smerenie si răbdare în marea Lui milă. Merg înainte... foarte încet (NU agitat), dar trebuie mers înainte. Eu cred că tocmai în asta constă încercarea pe termen scurt (sau lung, stie Dumnezeu), până găsesc pe cineva: să nu depun armele si să-mi fac pravila după putinta mea putină, cu smerenie si realizarea faptului că sunt mică si cu totul la mila Lui.

Încă o dată, sper să găsesc pe cineva care să aibă timp de mine.

Doamne-ajută-mă si ne ajută pe toti.

P.S. Nu-i nici o supărare pentru „insistentă”; eu vroiam să-mi cer scuze pentru ceva: că tot tutuiesc aici - nu-mi place, pentru că nu stii niciodată vârsta si pregătirea persoanelor cu care vorbesti, dar spatiul ăsta virtual te face să „scurtezi” lucrurile. Considerati că nu am tutuit pe nimeni.

Numai bine.