Cum sa ne mantuim?

[Leonid7]

În prealabil postat de andra_v

Singurul care ne mantuieste este Dumnezeu. Nu obtinem iertarea pacatelor si viata vesnica prin faptele personale. In caz contrar, jertfa lui Hristos pe Cruce ar fi de prisos.

Aha,deci putem face ce vrem in aceasta logica.Sa jucam o sarba,sa ne distram cat putem....sau cum sa inteleg ca nu conteaza efortul personal?

[Leonid7]

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.

Şi de ce în vremurile de acum dascălul creştin nu ar împodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu Evanghelia, în loc s-o murdărească prin învăţarea fabulelor lui Esop şi a altor nimicuri?

Ce fericire, ce bogăţie este întipărirea Evangheliei în minte! Nu pot fi prevăzute întorsăturile sorţii şi necazurile ce pot să ni se întîmple de-a lungul vieţii pămînteşti. Evanghelia, odată întipărită în minte, poate fi spusă de cel orb, pe osîndit îl însoţeşte în temniţă, vorbeşte în ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la tîrg, veseleşte pe cel bolnav în vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei singurătăţi.

Adevărat, Leonid, mare nevoie avem de cunoașterea Evangheliei, despre care părintele Galeriu spunea că este „informația” omului (răspunzând unui elev care-i spusese că la baza funcționării computerului stă informația).
Așa ar trebui să funcționăm noi, ca oameni, în baza acestei informații sfinte.

[Leonid7]

Întîi, pentru că, îndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorît trupeşte de Dumnezeu şi de a fi lipsit de viaţa aceasta, cum era în Legea Veche, cînd păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupească, şi astfel cei vinovaţi erau aruncaţi în chinul cel veşnic. Însă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască în toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: „Altădată, cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorît. Iar cel ce trăieşte, întru credinţă trăieşte, pentru pocăinţă” (Cuvînt pentru pocăinţă). De aceea, după ce omul va cădea în păcat, şi încă de moarte, nu mai poate fi fără grijă în toată viaţa lui. El este dator ca în fiecare zi să se mîhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se îngrijească pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui. După cum şi Proorocul David - cu toate că a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea ce i-a făcut-o fiul său Avesalom cînd l-a alungat din împărăţia sa - totuşi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocăi şi a plînge pentru ele în toată viaţa sa, căci zice: fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Şi iarăşi, în altă parte: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6). Iar „pat”, numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar „aşternut”, locul unde a dat hotărîrea morţii asupra nevinovatului Urie, după cum tîlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, şi Apostolul Petru, de cîte ori auzea cocoşul cîntînd, îşi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia şi plîngea, după cum zice Sfîntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Suspină cînd ai păcătuit. Şi aceasta o fă neîncetat, că aceasta este mărturisire. Nu acum vesel, iar mîine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plîngere şi zdrobire de sine. Căci zice: „Fericiţi cei ce plîng”, adică cei ce fac aceasta neîncetat. Să petreci făcînd aceasta neîncetat, să iei aminte de tine şi să-ţi zdrobeşti inima ta, după cum plînge cel ce şi-ar pierde un fiu adevărat” (Cuvîntul 5 la Epistola a doua către Corinteni).

[Leonid7]

A doua pricină pentru care durerea inimii şi pocăinţa se cuvin să fie neîncetate este că fiecare păcat e o rană. Şi, deşi rana s-ar tămădui, însă semnul şi cicatricea rămîn în suflet şi nu se pot şterge desăvîrşit în viaţa aceasta, după cum zic cei mai mulţi (ca să nu zic toţi) Teologii. Pentru că cel ce a furat, sau a desfrînat, sau a ucis, numai o dată, nu poate să mai fie nevinovat şi curat prin pocăinţă ca şi mai înainte de săvîrşirea acestor păcate. De aceea, de cîte ori şi-ar aduce aminte păcătosul de păcatele sale şi ar vedea semnele şi urmele rănilor pricinuite de ele, este cu neputinţă să nu se mîhnească pentru ele, să nu plîngă şi să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite. Deci semnele şi cicatricele tuturor păcatelor rămîn în suflet neşterse, după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupeşti. Pentru aceasta, şi marele Vasile, în cuvîntul său pentru feciorie, zice că pocăinţa poate ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce şi-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plîns în toată viaţa lor. „Că pocăinţa iartă păcatele, dar pe cea stricată neputînd s-o facă ca şi pe cea nestricată, în toată viaţa ei ea se tînguieşte. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Şi cum cel odată rănit cu pofta, cu dulceaţa şi cu patima, se va face ca cel nerănit, petrecînd în trupul şi în sufletul lui semnele stricăciunii?” Iar la sfîrşitul cuvîntului pentru pocăinţă zice: „Este vindecare şi după rană, dar rămîne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate că o vom căuta pe ea cu multe suspine şi lacrimi, din care abia vine tămăduirea cu cicatrice. Că aşa credem că vine (tămăduirea).” Încă şi Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Şi întinăciunile păcatelor rămîn în trup. Căci - după cum rana mergînd înainte în trup, cu toate că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea însă rămîne - aşa şi păcatul răneşte şi trupul şi sufletul, şi rămîn semnele cuielor în toate.” Şi Sfîntul Isidor Pelusiotul tot aşa mărturiseşte, zicînd: „Pentru că ai auzit că s-a dat pocăinţă, nu merge fără frică spre a păcătui, ca şi cum negreşit te vei vindeca. Ci să ştii că, în primul rînd, mulţi nici de pocăinţă n-au mai avut vreme, luînd pedeapsă chiar în greşeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă vreme de pocăinţă. Pentru că şi de durere este trebuinţă, şi de postire, şi de priveghere, şi de milostenie, şi de rugăciune şi de toate ca acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai înainte.”

Altă pricină din care se cuvine să înţelegi că, măcar de s-ar vindeca, totuşi cicatricea arată rana. Căci nu este la fel trupul întreg şi trupul tămăduit, nici haina care nu este ruptă şi haina ruptă, cu toate că s-ar putea ca, cu oarecare meşteşug, să fie făcută ca să nu se observe cu uşurinţă.

Iar tămăduire prin cicatrice se înţelege închiderea rănii, pe care şi Dumnezeu făgăduieşte să o facă, zicînd prin Ieremia: Iată, îi aduc ei închegare şi tămăduire (Ieremia 33, 6). Iar marele Atanasie zice; „Cel ce se pocăieşte încetează de a păcătui, dar are cicatricele rănilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Dumnezeu, cînd va şterge păcatele, nu lasă nici cicatrice şi nici urmă nu îngăduie să rămînă, ci împreună cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea” (Cuvînt pentru pocăinţă). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nu pentru pocăinţa păcătosului, căci pocăinţa nu poate de la sine să facă aceasta. Şi tot acolo zice, ca şi cum ar tîlcui pe cea zisă: „Nu că de la sine pocăinţa poate să şteargă păcatul, ci fiindcă pocăinţa se amestecă cu negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi cu nemărginita Lui bunătate.” Pentru aceasta, şi dumnezeiescul Ioan Pustnicul în canonul al 19-lea zice: „Copilul, stricîndu-se de cineva, să nu vină la preoţie. Căci, deşi acela n-a păcătuit, pentru vîrsta cea nedesăvîrşită, dar vasul lui s-a spart şi s-a făcut netrebnic de sfinţita lucrare.” Aceasta şi Dumnezeu voieşte să o arate prin cuvîntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: Fecioara lui Israil a greşit, şi nu este cine să o ridice pe ea (Amos 5, 2). Iar în Pateric citim că marele Macarie totdeauna se mîhnea şi plîngea, căci cînd era copil mic furase nişte castraveţi dintr-o grădină.

[aubergine]

În prealabil postat de Leonid7

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.

Şi de ce în vremurile de acum dascălul creştin nu ar împodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu Evanghelia, în loc s-o murdărească prin învăţarea fabulelor lui Esop şi a altor nimicuri?

Ce fericire, ce bogăţie este întipărirea Evangheliei în minte! Nu pot fi prevăzute întorsăturile sorţii şi necazurile ce pot să ni se întîmple de-a lungul vieţii pămînteşti. Evanghelia, odată întipărită în minte, poate fi spusă de cel orb, pe osîndit îl însoţeşte în temniţă, vorbeşte în ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la tîrg, veseleşte pe cel bolnav în vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei singurătăţi.

E o mare bogatie, aveti dreptate, si un verset daca stii, te ajuta mult, ce sa mai spunem de mai mult.

[Leonid7]

A treia pricină a durerii şi a pocăinţei celei nesfîrşite este aceasta: nici un om, drept sau păcătos, nu este cu putinţă să rămînă fără de păcat şi slobod de el, pînă la moarte. Căci cine se poate lăuda că are inimă curată? Sau cine va cuteza să zică că este curat de păcate? (Pilde 20, 9). Că, în fiecare zi şi în fiecare ceas, toţi oamenii păcătuim, cînd cu lucrul, cînd cu cuvîntul, cînd cu gîndurile rele, hulitoare şi urîte, întărîtînd pe Dumnezeu. Prin urmare, toţi sîntem datori să avem durere în inimă şi să ne pocăim în fiecare zi pentru păcatele noastre şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru păcatele dinainte, ci şi pentru cele de acum şi din fiecare zi. Pentru aceasta şi Avva Isaac, întărind acestea, zice: „Iar înţelesul capitolului acestuia este să cunoaştem noi în tot ceasul că în aceste douăzeci şi patru de ore ale nopţii şi ale zilei avem nevoie de pocăinţă” (Cuvîntul 50)[10].

Deci, frate, dacă ai această durere lucrătoare în inimă, după cum am zis mai înainte, să ştii că ea va pricinui în sufletul tău multe bunătăţi. Îţi va aduna mintea în inimă, nelăsînd-o să-şi aducă aminte de dulceţile păcatelor. Căci, din fire, în care parte a trupului se simte durerea, acolo aleargă şi mintea. Iar această durere va face ca inima ta să verse otrava şi undiţa păcatului ce a băut-o; o va înmuia şi o va smeri şi, puţin cîte puţin, o va slobozi de patimi şi de înclinările spre păcat. [...]

Această durere a inimii te va face să schimbi şi bucatele, şi băuturile, şi hainele, şi somnul şi toată petrecerea ce o aveai înainte de a păcătui. Aşa se cuvine să vieţuiască cei ce se pocăiesc, adică în smerenie, în plîns, în rugăciune şi în sărăcie. Întîi, că bolnavii nu duc aceeaşi viaţă ca şi cei sănătoşi, după cum zice Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce este bolnav să ducă aceeaşi viaţă după cum o duc cei sănătoşi. Că alta este petrecerea bolnavului şi alta a celui sănătos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se află rău cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fără de trup şi mărturisindu-se şi arătîndu-şi neputinţa cu făţărnicie, lasă să se nască şi să se facă patima cumplită şi să alunece spre mare greutate. Ci înţelepţeşte-te şi cunoaşte-te pe tine!” Şi iarăşi: „Iar făgăduinţa noastră cere pocăinţă, dar faptele nu arată nici o osteneală. Căci avem aceeaşi petrecere a vieţii ca şi mai înainte de păcat. Veselia este aceeaşi, haina la fel, mîncăm la masă cu îndestulare, somnul - lung şi dezlegat în saţiu, iar îndeletniciri şi griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grijă. Şi numai numele pocăinţei îl scriem deasupra, neroditor şi nelucrător.”

În al doilea rînd, cei ce sînt sub canon pentru păcat de moarte, nu se cuvine să se bucure şi să aibă aceeaşi petrecere şi viaţă uşoară ca şi ceilalţi oameni, care nu sînt sub canon, după cum zice Proorocul Osea: Nu te bucura, Israile, şi nu sălta de bucurie ca păgînul, că ai desfrînat de la Dumnezeul tău (Osea 9, 1). La fel zice şi Sfîntul Ioan Scărarul: „Alta este înfrînarea ce se potriveşte celor nevinovaţi şi alta a celor vinovaţi. Cei dintîi au ca semn mişcarea trupului, cei de al doilea, lupta pînă la moarte şi pînă la sfîrşit împotriva lui, cu neîmpăcare şi fără îndurare” (Cuvîntul 14). Şi, în cele din urmă această durere te va face pe tine să fii monah, sau cel puţin să petreci viaţă monahicească fiind în lume.

Iar această durere şi mîhnire nu este aşa de amară încît să aducă deznădejde. (Că mîhnirea care aduce deznădejde se cuvine să o lepădăm, căci este de la cel viclean. Ci este dulce şi făcătoare de veselie duhovnicească, căci este amestecată cu nădejdea mîntuirii, cu umilinţa cea prea-dulce, cu lacrimile şi cu uşurarea conştiinţei). [...]

Acum învaţă şi cum se cuvine să sădeşti în inima ta pomii cei domestici şi aducători de roade, în locul celor sălbatici de mai înainte. Adică, în loc de răutăţi să sădeşti faptele cele bune; în loc de mîndrie, smerenie; în loc de lăcomia pîntecelui, înfrînarea; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime, blîndeţea; în loc de patimile cele trupeşti, fecioria şi întreaga înţelepciune; în loc de nedreptate şi răpire, dreptatea şi darea din cele ale tale; în loc de zavistie şi urîciune, dragostea de fraţi; şi în loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea şi păzirea acestora. Căci nu este de ajuns frate, spre cîştigarea pocăinţei celei adevărate şi pentru mîntuirea ta, să scoţi din inima ta numai rădăcinile păcatului şi apoi să laşi locul liber, ci trebuie să sădeşti în inima ta sadurile şi pomii faptelor bune. Fiindcă, de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăşi în ea mărăcinii şi pomii cei sălbatici, adică păcatele şi patimile. Pentru aceea te sfătuieşte pe tine Sfîntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, să fugi de cele rele şi să faci cele bune. Fereşte-te de rău şi fă binele (Psalmi 33, 13)[11].

[Leonid7]

SPOVEDANIA UNUI PACATOS

1. Mantuirea noastra incepe prin renuntarea la lumea aceasta pacatoasa si desfranata sau prin dispretuirea a tot ceea ce iubesc si lauda oamenii lumesti; prin indiferenta fata de bunurile pamantesti, care nu au nici un pret, spre deosebire de cele vesnice, din ceruri.

Dar eu sunt total dedat acestei lumi, caci iubesc banii, confortul, lauda, slava, imbracamintea frumoasa, distractiile si dansurile, desi stiu ca dupa acestea, ca dupa focul de paie, nu mai ramane nimic, in afara de scrum si cenusa. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; slabeste si raceste in mine dragostea pentru lumea aceasta si, fie daca vreau sau nu, du-ma pe calea mantuirii.

[catalin2]

În prealabil postat de Leonid7

Suntem oameni obisnuiti,stim asta deja,deci sa ramanem oameni obisnuiti pana la capat,si sa stam la mila lui Dumnezeu,poate ne va ierta de pacate...

Pana acum ti-am scris si cum sa faci mai mult. Ajungand pana la calugarie.

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

De acord, Cătălin, dar aș vrea să completez:
Este important să nu fim niciodată mulțumiți cu starea mediocră în care ne aflăm; să nu ne culcăm pe o ureche împlinind parțial poruncile Domnului, pentru că, după cum scrie la Apocalipsă, pe cei căldicei „îi scuipă afară”. Iar împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila (silindu-ne) sau cu asalt. Este o luptă ce nu are final până murim. Trebuie mereu să dorim să creștem, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, să ne sfințim.
Părinții avertizează în multe feluri: Cui i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă. Calea creștină este urcuș continuu, nu mers pe loc drept; cere efort și o încordare permanentă a duhului.
Părintele Cleopa spunea că vor fi mântuiți, într-adevăr, nu doar cei desăvârșiți, ci toți cei care vor fi aflați pe Cale, cei care vor fi găsiți luptându-se cu păcatul.

Exista o alunecare de stanga si una de dreapta. cea de dreapta inseamna a face peste masura, exagerat. Adica a posti prea mult, a priveghea prea mult, etc. Tot parintele Celopa spunea despre asta ca daca incarci caruta prea mult o va lua la vale si o vei scapa din mana. Asadar nu trebuie incarcata caruta mai mult, ci largit carul.
Spun parintii ca totul se da in functie de smerenie si smerenia se arata in primul rand prin ascultarea de invatatura Mantuitorului, a sfintilor si Bisericii. Asta e cel mai mic pas si primul. Si Arie se spune ca era un mare rugator, postitor si traitor, deci doar acestea nu duc la nimic daca nu sunt completate si cu restul.