casnicia alaturi de un necredincios

[Aspasia]

Sunt casatorita de 1 an si 2 luni iar eu si cu sotul ne cunoastem de 2 ani si jumatate. Despre el stiam ca nu este credincios dinainte sa ne casatorim, insa nu parea sa fie deranjat de convingerile mele religioase sau de faptul ca mergeam la biserica duminica si ma spovedeam din cand in cand. Pur si simplu refuza sa ma insoteasca motivand ca se plictiseste sa stea la slujba sau ca are de recuperat cu munca (pe calculator). L-am lasat sa faca ce vrea si nu l-am fortat pentru ca m-am temut sa nu starnesc in el reactia adversa. Din ce intelegeam de la el, respecta oamenii si dreptul lor de a crede in ce vor, doar ca el nu simtea nici o nevoie sa frecventeze biserica samd.
I-am acceptat cererea in casatorie din alte motive foarte valabile, adica atitudinea serioasa si responsabila fata de serviciul sau, familia sa, corectitudinea fata de prieteni si societate in general, dar mai ales faptul ca ne potriveam in ceea ce ne doream de la viata, adica o viata linistita de familie, cu copii si asta inca de tineri. A fost crescut bine de parintii sai, niste oameni simpli probabil cu frica de Dumnezeu, dar care in anii comunismului s-au dezobisnuit sa isi mai manifesteze credinta si nici nu au crezut ca e bine sa isi invete copiii despre ea, din moment ce crestinii erau cam prigoniti pe atunci. I-am apreciat sotului meu si vointa si ambitia sa personala de a urma o facultate si de a avea o meserie intelectuala in conditiile in care nu prea a primit nici suport financiar de la ai sai.
Toate bune si frumoase (cum s-ar spune) pana anul acesta cand, inainte sa nasc primul nostru copil, ne-am mutat impreuna acasa la parintii mei. Parintii mei au fost foarte incantati si sunt in continuare, ne ajuta cand pot cu ingrijirea bebelusului, dar nu ne sufoca cu prezenta sau sfaturile lor. Doar ca ei doi sunt credinciosi practicanti, adica frecventeaza biserica si manastiri si respecta toate sarbatorile si posturile din calendarul crestin-ortodox.
Sotul meu ii respecta si de fata cu ei nu isi spune opiniile despre religie, dar au inceput sa fie tot mai frecvente situatiile in care, de fata doar cu mine facea glume proaste cu referire la Biblie, cler sau lua in batjocura orice aspect legat de religie. Am rabdat mai multe randuri, desi ma necajea si cred ca nu era greu sa observe asta, i-am si spus intr-un rand ca ma deranjeaza ce spune uneori si a parut ca intelege. Insa a continuat tot asa, pana intr-o zi cand parca mi-a ajuns, am izbucnit si i-am spus printre altele ca daca stiam ca asta ma va astepta toata viata, ma gandeam mai bine inainte sa ma marit cu el.
Ce am spus l-a socat si mai apoi mi-a reprosat ca nu va uita niciodata ca am pus problema asta si apoi (ceva cam surprinzator pt. mine) ca va fi numai vina mea daca relatia noastra nu va merge bine, pentru ca eu pun mai presus de casatoria noastra ideile mele abstracte. Si mai apoi am mai auzit de la el ca nu poate sa inteleaga cum o fiinta inteligenta poate sa creada o suma de 'basme slabute' care (dupa parerea lui) alcatuiesc Biblia si mai ales sa tina mai mult la ele decat la viata sa de familie.
Cand i-am cerut macar sa evite sa mai ia in batjocura ceva de care stie ca mie imi pasa, raspunsul lui a fost ca daca ar face asa, ar simti ca nu poate sa vorbeasca sincer fata de mine, ca mereu o sa fie restrictii intre noi si ca poate intr-o zi o sa ajungem sa gasim alte persoane cu care putem comunica liber si care sa ne inteleaga si accepte mai bine.
M-am ingrijorat serios ca a pus problema asa, desi nu i-am cerut decat ceva simplu, adica sa evite sa mai spuna lucruri batjocoritoare de fata cu mine la adresa religiei mele (si a lui de altfel, pentru ca a fost botezat crestin-ortodox) dar sper in continuare ca a spus-o doar la nervi, pentru ca stiu ca el este impotriva divortului in general, mai ales intr-o familie unde sunt copii, ca a noastra acum.
A nu se intelege ca eu l-am sufocat cu practici religioase acasa, de fapt nici nu am deschis discutii pe teme religioase cu el, pentru ca stiam ca vor duce numai la contradictii si nu vroiam atmosfera tensionata intre noi, ci singura sursa de stress (in privinta aceasta) cred ca a fost pentru ei poate traiul in comun cu ai mei. Dar cum nu avem alta posibilitate pentru moment, nu putem decat sa locuim in continuare cu ei si eu sa sper sincer ca sotul se va obisnui cu ceea ce l-a deranjat pana acum sau macar ca nu isi va mai varsa toata tensiunea pe mine.
Ceea ce mi se pare mai ingrijorator este ce se va intampla pe viitor intre noi, pentru ca inca nu stiu ce sa cred: ca m-a mintit inainte de casatorie doar ca sa accept, sperand poate ca o sa renunt cu timpul la ce cred? Cand i-am pus aceasta intrebare, el a raspuns ca nu m-a mintit ci asa a crezut dintotdeauna doar ca n-am vrut eu sa observ. Se poate ca adevarul sa fie undeva pe la mijloc. Mi-e greu sa ma gandesc si la problemele care vor aparea mai tarziu in educatia fetitei noastre, adica el va crede ca o 'indoctrinez cu o mentalitate retrograda' care sa o faca sluga sistemului corupt al Bisericii (dupa cum mi-a spus el) cand tot ce vreau eu va fi sa-i impartasesc cele mai frumoase valori sufletesti dupa parerea mea, fara de care eu cred ca as fi o persoana mult mai rea, egoista si poate chiar nici nu as avea o familie la ora de fata...
Eu vreau mult sa cred ca aceasta familie (a noastra) poate sa reuseasca, dar nu stiu cate sanse are ea in practica atunci cand doi parinti au convingeri atat de diferite dpdv religios...
Fara doar si poate imi iubesc sotul si asta imi dau seama foarte clar in zilele noastre frumoase in care ne simtim toti atat de bine impreuna si cand nu intram in discutii contradictorii pe astfel de teme. Fireste ca ne mai ciondanim si noi ca toti oamenii pe motive mai lipsite de importanta, dar niciodata nu pare atat de serios ca discutiile pe care le-am descris mai sus....
Vreau mult sa imi aduc toata contributia de care sunt capabila la pastrarea linistii si fericirii in familia noastra, insa nu stiu daca as putea sa renunt cu totul la Dumnezeu si la ceea ce cred, ca se intample asta. Nici nu cred ca ne-ar face bine, nici nu cred ca as mai ramane aceeasi persoana ci poate m-as schimba numai in rau si atunci la ce folos?
Va rog mult impartasiti-mi parerile si experienta dumneavoastra pentru ca acum am mai multa nevoie de cat mai multe si mai variate!
Va multumesc anticipat.

Eu zic sa nu iti faci probleme deloc ! Sa ii multumesti bunului Dumnezeu pentru un sot si tata minunat ! Credinta in Dumnezeu nu este obligatorie ci este si ea tot un dar de la Dumnezeu ! Iata ca barbatul necredincios prin femeia evlavioasa se mantuieste !
Si daca va dori Bunul si va sta un pic de vorba cu el va uita ratacirea lui si va deveni cel mai aprig aparator al celor sfinte iar asta este povestea majoritatii celor bine-intentionati de pe acest forum care nici ei nu au fost mereu evlaviosi.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul Lui Dumnezeu, miluieste-ma !

[Pandion]

Draga Aspasia, cu parere de rau iti spun ca aduci in discutie o problema pe care ar fi trebuit sa ti-o pui inainte de casatoria cu acest barbat. Nu esti primul caz de acest fel si cu siguranta nici ultimul. A trai langa o persoana care nu te intelege, mai ales in acest domeniu al spiritualitatii, este inconfortabil daca nu chiar dureros. Aici nu vorbim de convingerile tale crestin ortodoxe, ar fi putut fi si de alta natura, iar el daca te-a ales pe tine, ar fi trebuit sa o faca inclusiv cu acesta latura a ta inclinata spre credinta si sa nu isi permita sa o ia in batjocura. In acelasi timp, ar trebui sa ai si tu grija sa nu il "sufoci" cu chestiuni care stii ca nu-i fac placere din acest domeniu si sa faci un efort sa incerci sa mentii un echilibru. Daca ati fi numai voi doi ar fi destul de simplu, insa copilasul vostru va fi primul care va sesiza aceasta nepotrivire dintre voi si-i va fi greu pentru ca va avea o dilema, pe cine sa urmeze dintre parinti. Am vazut in ceea ce scrii ca sotului tau i s-a parut ceva de lepadat credinta ta vis-a-vis de casnicie, dar de ce nu s-ar lepada el de ale lui si sa accepte macar de cateva ori sa te insoteasca la biserica sau macar daca nu vine sa te intrebe macar cum a fost, iar tu eventual sa retii ceva frumos din ce s-a spus acolo si sa ii spui cand ajungi acasa, cine stie poate ii va trezi interesul sau gandul respectiv ii va bucura sufletul. Credinta pana la urma asta este, bucurie, sotul tau ca multi altii vede in ea o pricina de plictiseala, de lucruri fara rost, demodate si fara relevanta in ziua de azi.

In ceea ce priveste "basmele" din Biblie, fii fata desteapta cum se spune si demonstreaza-i ca oamenii crestini sunt deosebit de inteligenti, nu niste naivi si ridicoli, ci persoane care se raporteaza la o scriere sacra ce a ramas relevanta de-a lungul secolelor si este un izvor nesecat de speranta pentru oameni din toate timpurile. In ceea ce priveste "basmele", am sa-ti arat cum sa incerci sa tratezi atunci cand te provoaca cineva care ia in ras credinta. Cei mai multi se leaga de istorisirile din Vechiul Testament, de exemplu cred ca stii intamplarea cu proorocul Iona care a fost inghitit de peste si in pantecele caruia a stat 3 zile. E una dintre preferatele celor care iau in ras Scriptura, fara sa inteleaga esenta, invatatura. Ceea ce ne intereseaza pe noi de aici nu este faptul ca a stat Iona in burta pestelui si alte detalii, ci ca Dumnezeu te poate scoate din fundatura vietii tale(burta pestelui la Iona) cand tu nu mai puteai face nimic in acest sens pentru ca erai complet blocat, disperat, deziluzionat. O alta invatatura pretioasa de aici este aceea care apare din fraza in care se spune ca Dumnezeu a zis pestelui sa dea afara pe Iona pe uscat. Necredinciosul va rade si va zice ca doar nu vorbeste Dumnezeu cu pestii si alte vietuitoare, dar din nou crestinul va veni din urma si va aduce la lumina adevarata esenta a enuntului si anume, ca toata natura este in armonie cu Dumnezeu, se lasa condusa de Creator, mai putin o singura fiinta, OMUL. Dumnezeu cand l-a trimis pe Iona acesta a refuzat, dar cand in istorisire spune pestelui sa-l elibereze pe prooroc, acesta reactioneaza imediat, salvand viata personajului nostru. Acest exemplu va fi urmat de Iona insusi care prin marturia sa va scapa de la nenorocire o mare multime de oameni.

Sper ca aceste cuvinte sa-ti fie intr-o oarecare masura de folos si data viitoare sa auzim vesti bune, inclusiv in domeniul credintei, din sanul familiei tale.

[anna21]

Este si aceasta o ispita, Aspasia.

In nici un caz nu trebuie sa renunti la rugaciune, participare la Sf. Liturghie, spovedanie, impartasanie.
Ci cand nu poti (din cauza criticilor sotului sau a obstacolelor de tot felul) roaga-te Sf. Maicii Domnului sa te ajute.
Discutiile in contradictoriu cu sotul nu-si au rostul.

Femeia crestina trebuie sa lumineze prin viata ei (nu prin multe cuvinte):
"Daca acum s-ar face un intuneric bezna, fara nici o lumanare, fara nici o lampa sau bec. In timpul asta o mana binefacatoare vine si pune o lumanare aici in mijlocul nostru.Toti s-ar bucura ca a aparut o zare de lumina. Dar lumanarea asta care sta aici, pusa in slujba tuturor, vorbeste? Nu vorbeste! Tace, dar face doua lucruri in folosul tuturor. Ea se jertfeste si lumineaza. Folosindu-ne si pe noi si dand lumina la atatia, ea se jertfeste si incepe a se topi, incet, incet si se topeste pana ajunge la sfesnic. Doua lucruri face tacand – zice Sfantul Ioan Gura de Aur -,Tace luminand si se jertfeste tacand. Acesta este rolul femeii in societate.
O femeie la locul ei de munca, unde a randuit-o Dumnezeu, daca este curata, daca este credincioasa, daca este corecta, daca este harnica, daca este priceputa la toate, in toate problemele daca este prezenta, ea n-are nevoie sa predice, ca viata ei predica.
Aici se implineste ce-a spus Talasie Libanul: Taci tu, sa vorbeasca lucrurile tale!, sau Mustra si cearta pe cei de-aproape de tine, prin puterea lucrarii, nu prin multa vorbire!"
http://www.razbointrucuvant.ro/2009/...tfeste-tacand/

[anna21]

Vorbeste cu Dumnezeu cand sotul nu te asculta sau nu te intelege.

"Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog. - Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.
Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa: “glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“. Monahul şi-a adus aminte de acest glăsuieşte şi a zis: Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert. Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.
O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage: “Doamne spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”. Într-o zi vine fugind către mine: “Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”. Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.
Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.
Chemaţi-L pe Dumnezeu!Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine!Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.
În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne”şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există."

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...si-in-nevazut/

[Mihnea Dragomir]

Bine ar fi fost ca aceste probleme să vi le puneţi înainte de căsătorie, fiindcă, din câte îmi dau seama, "v-aţi înhămat la jug nepotrivit". Acest lucru se explică prin faptul că religia face parte dintre opţiunile fundamentale. Cu alte cuvinte, dacă doi care formează un cuplu fericit pot avea opţiuni deosebite în ceea ce priveşte gusturile, ori culorile, ori chiar pot să aibă (şi nu e rău să aibă) temperamente diferite, în schimb opţiunile filozofice sunt fundamentale, iar cele religioase sunt "fundamentul fundamentului" ca să zic aşa. Un liberal nu poate face casă bună cu o conservatoare. Cu atât mai puţin poate un ateu face casă bună cu o credincioasă sau invers. De aceea, degeaba un om e dăruit de Dumnezeu în toate felurile, dacă nu are cel mai de preţ dar, care este credinţa.
Dar acum, având în vedere că situaţia este consumată, problema care se pune este "cum trebuie procedat în continuare ?".
Mai întâi, este necesar să realizaţi că aveţi această cruce de dus. Este modul la care El vă cheamă de a vă asocia Lui. El ne-a dat un exemplu prin toată viaţa Lui. Iar viaţa Lui şi-a dat-o pentru credincioşia necredincioşilor. A fost hăituit, ademenit şi vândut de necredincioşi. A fost umilit, scuipat, biciuit, chinuit în toate felurile, până ce necredincioşii I-au făcut un proces la mişto şi L-au ridicat pe cruce, pe care au mai şi aşezat o plăcuţă la mişto. Din fericire, ceea ce aveţi dv de tras nici nu se compară cu lucrurile pe care Domnul şi Învăţătorul a trebuit să le îndure.
Mai apoi, trebuie să vă rugaţi. Cu ardoare şi stăruinţă în rugăciune. Din cauza orbirii şi orgoliului nostru, noi, oamenii, avem mereu impresia că opţiunea fundamentală spre credinţă ne aparţine. Iluzie. Credinţa este dar de la Dumnezeu. Când spun "eu am ales să cred", în realitate Dumnezeu, prin persoana Duhului Sfânt, îmi insuflă această alegere. Cu secole în urmă, a existat o dispută între teologi dacă Duhul Sfânt este irezistibil sau nu. Cert este că unii oameni cred, alţii nu cred, deşi Dumnezeu pe toţi îi cheamă. Motivul acestei deosebiri este, în principal, induraţia inimii şi solzii pe care îi avem pe ochi până ce ajungem să credem. Pe de altă parte, e evident că Dumnezeu, care îi cheamă pe toţi, în unele cazuri o face mai insistent (ca în cazul Sf Paul sau al profetului Iona), iar în altele chemarea e atât de discretă, încât poate uşor trece neobservată.
Prin urmare, trebuie să vă rugaţi ca Dumnezeu să îl cheme cu putere pe soţul dv. În afară de rugăciuni, este bine să daţi să se facă liturghii şi devoţiuni cu această intenţie de convertire a soţului.
În sfârşit, apologetica are regulile ei. Când vrem să convingem pe celălalt asupra credinţei pe care ne cere Domnul să o avem, trebuie să ţinem seama ce fel de oameni sunt cei cu care dialogăm, fiindcă nu folosim cu toţi aceleaşi tipuri de argumnete. Cu unul care are o credinţă tradiţională şi este doar în stare de schismă, folosim argumentele Tradiţiei (Predaniei). Cu altul, care se bazează numai pe Sf Scriptură, folosim ceea ce are autoritate pentru el, şi anume Sf. Scriptură. Faţă de un ateu, folosim argumente din registrul ştiinţific, fiindcă ceea ce poate fi măsurat şi cântărit este Biblia lui. Dar, cea mai puternică apologetică dintre toate este cea a propriului exemplu de viaţă de credinţă. Faceţi din dv înşivă icoană lui Cristos. Deocamdată, soţul dv poate că nu vede decât o soţie care pierde cam mult timp cu "cele ale babelor şi popilor". Trebuie să faceţi să vadă mai mult. Trebuie să cultivaţi roadele Spiritului Sfânt, care sunt: caritatea, bucuria, pacea, răbdarea îndelungă, bunătatea, faptele bune, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Reflectând în dv înşivă lumina lui Cristos, mai devreme sau mai târziu soţul dv se va întoarce să vadă de unde ar putea veni această lumină. Atunci va străluci şi pentru el şi va fi cucerit de zâmbetul lui Cristos, că nu e om care să caute lumină şi Soarele nostru să nu îi zâmbească şi să nu îi încălzească inima.
Ceea ce spun eu aici ar putea fi o operă de o viaţă. Dar aceasta este o viaţă rodnică: viaţa în care Îi aducem rod stăpânului nostru din via pe care a sădit-o cu dreapta Lui.

[delia31]

draga Aspasia

daca nu poti vorbi cu sotul tau despre Dumnezeu si cele ale credintei pentru ca nu-l intereseaza si i se par aberatii si basme, atunci vorbeste cu Dumnezeu despre sotul tau, ca pe Dumnezeu sigur il intereseaza.

reciteste cuvintele parintelui Rafail Noica din postarea Annei si poti sa te rogi chiar cu cuvintele acelea ,, glasuieste Tu Doamne in inima lui, cele pe care nu vrea sa le primeasca de la mine...,,

si mai ales, daca simti ca te depaseste, incredinteaza-i problema ta lui Dumnezeu si o sa o rezolve EL dumnezeieste, tu doar sa ai rabdare si nadejde, ca nu se rezolva peste noapte.

banuiesc ca ai Paraclisul Maicii Domnului ( se gaseste cam in toate cartile de rugaciuni), e foarte,foarte,foarte folositor. daca nu-l ai, il gasesti pe net.

incearca si Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail ocrotitorul nunţii, familiei şi al iubirii conjugale
http://tainacasatoriei.wordpress.com...anghel-rafail/

incearca sa tii legatura cu un preot care sa te indrume pas cu pas
si sa faci toate aceste rugaciuni cu binecuvantare.

Doamne ajuta!

[Aspasia]

Va multumesc foarte mult pentru cuvintele atat de minunate si care mi-au adus speranta in suflet!
Nu am scris cu intentia sa ma vaicaresc sau sa mi se dea mie dreptate si ma bucur ca mi s-a adus in vedere si cam care a fost partea mea de vina. Sunt perfect constienta ca ar fi trebuit sa fiu mai tare in credinta inainte sa ne casatorim, poate chiar si inainte sa ne cunoastem. Si mai stiu si ca n-am fost mereu o sotie ideala, adica sigur am mai avut si eu toanele si egoismele mele. Dar de fiecare data cand am vazut ca acestea au stricat armonia dintre noi. mi-am calcat peste mandrie si i-am cerut scuze sotului meu, chiar daca pana sa apucam sa discutam mai pe indelete, mie nici nu mi-era prea clar ce parte de vina aveam eu. Si asta numai pentru ca supararile sa nu se adune intre noi si din mici ghimpi sa rasara spini pe care sa nu-i mai putem reteza decat cu palosul mai apoi...
Am totusi o oarecare tristete in suflet cand vad la sotul meu ce am mai vazut si la alti necredinciosi si anume indaratnicia in a cere iertare celor pe care ii iubesc, adica luarea initiativei vazuta in primul rand ca o dovada de iubire. Eu nu-mi consider personalitatea calcata in picioare daca fac asta fata de sotul sau parintii mei pentru ca cred ca iubirea ce le-o port merita efortul asta, insa as vrea sa vad asta si din partea sotului meu cateodata ca dovada de iubire mai mult decat orice alt cadou.
Si nu stiu cum sa-l fac sa inteleaga ca nu e fatarnicie, ca tocmai cu asta face credinta in Dumnezeu sufletul omului mai bun, adica puterea de a simti mustrare si regrete pentru ce ai spus sau cum te-ai purtat la foarte putin timp dupa ce ai facut-o, fara sa iti fi reprosat nimeni nimic.
Si pe langa asta si compasiunea adevarata si neinteresata sau judecatoare fata de semeni, punerea gandului si intentiilor bune si curate inainte de orice altceva in perspectiva asupra lumii si a vietii in general si altele ca acestea sunt trasaturi de care sotul meu are multa nevoie si pe care eu cred ca numai iubirea de Dumnezeu simtita din adancul sufletului i le-ar putea aduce.

Eu inca vreau sa cred ca am facut o alegere buna in a ma casatori cu acest barbat pentru ca macar dintr-un punct de vedere, il consider superior mie la intrarea noastra in casatorie: el nu mai avusese nici o relatie de durata cu o fata inaintea mea (deci nici relatii intime) pe cand eu mai avusesem un prieten (si iubit) inainte de a-l intalni pe el.
El mi-a spus ca nu a intalnit pe cineva ca mine si de aceea nu a avut curajul de a face acel pas cu nici una din fetele pe care le-a cunoscut inaintea mea, simtind ca acele relatii nu ar fi avut un viitor. Pentru asta ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru ca am convingerea ca legatura intr-o casnicie este mult mai puternica atunci cand este cu primul barbat/femeie din viata decat poate fi cu urmatorii. Cine stie, poate ca si eu nu as fi nici atat de critica fata de sotul meu daca el ar fi fost primul barbat din viata mea, dar acestea sunt regrete pentru greselile mele pe care le voi purta mereu pentru ca le merit si sper sa fiu un exemplu macar pentru cativa de ce inseamna naivitatea in relatia cu sexul opus...

Continui sa sper ca macar exemplul parintilor mei ii va fi de folos sotului meu candva: parintii mei si-au intors sufletele spre Dumnezeu tarziu, adica in anii mei de facultate, cand au ramas doar ei doi singuri acasa si s-au confruntat cu intrebarea ''oare casnicia noastra mai are vreun rost acum ca am terminat conlucrarea in cresterea copilului nostru?" Si din fericire raspunsul a fost 'da'' doar pentru ca s-au regasit in iubirea adevarata adica cea pornita de la Dumnezeu in ziua sfintei cununii.
Pana atunci, poate va mai trece mult timp in care sotul meu sa fie intr-o continua admiratie la adresa studiilor si descoperirilor oamenilor de stiinta si sa-i considere probabil un fel de zei ai epocii moderne, iar eu sa sper si sa ma rog ca sufletul sau sa isi ceara si el drepturile intr-o zi mai presus de minte si de trup, adica sa primeasca hrana de care are nevoie la fel ca si celelalte doua.
Sperand ca aceasta perioada de incercare este crucea pe care trebuie sa o duc eu si multumind lui Dumnezeu ca nu este mai grea, va multumesc din suflet inca o data si Dumnezeu sa ne ajute si sa ne ocroteasca!

[blue_cat]

În prealabil postat de Aspasia

el nu mai avusese nici o relatie de durata cu o fata inaintea mea (deci nici relatii intime)

esti naiva. mi-e greu sa cred ca un ateu s-ar incumeta sa intre intr-o casatorie asa, fara sa stie cu cine are de-a face.

[anna21]

În prealabil postat de blue_cat

esti naiva. mi-e greu sa cred ca un ateu s-ar incumeta sa intre intr-o casatorie asa, fara sa stie cu cine are de-a face.

Ma gandeam, citind postarea ta.. daca un om ar "proba" o papusa gonflabila si ar duce-o inapoi la magazin.. nu cred ca ar putea sa o restituie.

Dar, uite, cu o femeie este posibila "proba".