Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Sfântul Andrei s-a născut în Betsaida, orăşel pe malul lacului Ghenizaret din Galileea, fiind fiul lui Iona şi fratele lui Simon-Petru. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul.
Dar, dacă a auzit, a doua zi după Botezul lui Iisus în Iordan, pe dascălul său Ioan, arătând pe Iisus şi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Sfântul Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat lui Hristos, zicând fratelui său Petru: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos” (Ioan 1, 41). Şi astfel, l-a atras şi pe Petru spre urmarea Domnului. Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune şi Apostolul cel întâi chemat.
Din zilele acelea, ca şi ceilalţi Apostoli, Sfântul Andrei a urmat Mântuitorului, însoţindu-L pe drumurile Ţării Sfinte, adăpându-se din izvorul nesecat al dumnezeieştilor descoperiri pe care le aducea Mântuitorul. A fost martor faptelor minunate săvârşite de Domnul, s-a împărtăşit din cuvântul dumnezeiesc, dătător de viaţă, al credinţei celei noi întemeiată de Hristos, şi, mai presus de toate, a văzut Pătimirile Domnului, a plâns moartea Lui pentru noi şi s-a întărit în credinţă, în ziua Învierii.
La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne spune că, după Înălţarea Domnului la cer şi după Cincizecime, Apostolii au tras la sorţi şi au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Sinaxarele bizantine amintesc că Apostolul cel întâi chemat a propovăduit în Bitinia şi Pont, precum şi în alte ţinuturi ce se află lângă Marea Neagră, ajungând în Sciţia, la Dunăre, unde a zăbovit propovăduind geto-dacilor, romanilor şi grecilor aflaţi atunci acolo.
Însemnătatea vestirii Evangheliei la sciţi este sprijinită de faptul că cele mai vechi mărturii amintesc mai ales de această misiune în partea de apus a Pontului Euxin. Astfel, potrivit mărturiilor Sfântului Ipolit al Romei şi ale scriitorilor bisericeşti Origen şi Eusebiu de Cezareea, Sfântul Andrei a predicat sciţilor şi tracilor. Prin Sciţia se înţelege atât Sciţia Mare, adică sudul Ucrainei de astăzi, cât şi Sciţia Mică, adică Dobrogea de astăzi.
Plecând din Dobrogea, Sfântul Andrei s-a îndreptat spre miazăzi, punând episcop la Odessos (Varna de astăzi) pe Sfântul Amplie, unul dintre cei 70 de ucenici. A propovăduit de asemenea în Tracia şi la Bizanţ, unde a pus episcop pe Sfântul Stahie, precum şi în Macedonia, unde l-a rânduit episcop pe Sfântul Urban (aceşti trei ucenici ai Sfântului Andrei fiind prăznuiţi la 31 octombrie).
Apostolul a străbătut toate aceste locuri nu în grabă, ci zăbovind în fiecare şi răbdând multe împotriviri şi primejdii, dar pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. La urmă a străbătut Elada şi a ajuns în ţinutul Peloponezului, unde pe mulţi i-a adus de la idoli la Hristos. La Patras, lângă Corint, a pus episcop pe Sfântul Stratrocleu şi, din porunca dregătorului Egeat, a primit moarte de mucenic, fiind răstignit pe o cruce de măslin în forma literei X, căreia i s-a spus de atunci „Crucea Sfântului Andrei”. Unii socotesc că Apostolul a pătimit pe vremea împăratului Nero (54-68), dar alţii cred că în timpul lui Domiţian (81-96).
Sfintele sale moaşte au fost mutate la Constantinopol în anul 357, dar capul Sfântului a fost trimis înapoi la Patras în veacul al IX-lea. După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204, moaştele au fost duse în Italia, la Amalfi, iar în 1460 şi capul i-a fost dus la Roma, pentru a nu cădea în mâinile păgânilor. În anul 1964 Vaticanul a trimis înapoi la Patras capul Sfântului, ca semn al frăţietăţii creştine.
Întrucât acest Sfânt Apostol a adus la lumina cunoaşterii lui Hristos pe aceia dintre strămoşii noştri care locuiau în Dobrogea, Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte în mod deosebit, ca întemeietor al ei. În anul 1995 Sfântul Sinod a hotărât înscrierea sărbătorii lui cu cruce roşie în calendar. În anul 1996 capul Sfântului Andrei a fost adus spre închinare la Iaşi şi Galaţi, iar în anul 2011 la Bucureşti, Sibiu şi Alba Iulia.
În februarie 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proclamat pe Sfântul Apostol Andrei ca Ocrotitor al României, iar în anul 2002 a hotărât ca sărbătoarea lui să devină Sărbătoare Naţională Bisericească. În 2012, Parlamentul României a declarat ziua de pomenire a Sfântului Apostol Andrei – 30 noiembrie, ca sărbătoare legală. Semn al cinstirii neamului nostru faţă de Sfântul Apostol Andrei este şi faptul că noua Catedrală a Mântuirii Neamului poartă hramul Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, pe lângă hramul Înălţarea Domnului, care este şi Ziua Eroilor Români.
Pentru rugăciunile Sfântului Andrei, Apostolul Tău cel întâi chemat, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

[cristiboss56]

1. Sfântul Proroc Naum – Numele Sfântului Cuvios Naum înseamnă odihnă, mângâiere, minte sau pricepere. Proorocul Naum se trăgea din seminția lui Simeon. Locuia în satul Elcos de dincolo de Iordan și a proorocit în a doua jumătate a domniei regelui Ezechia (725-697). A proorocit ninevitenilor că cetatea lor va fi distrusă de foc și apă, lucru care s-a și întâmplat deoarece au mâniat pe Dumnezeu prin necredința lor.
De la Proorocul Naum a rămas o carte în trei capitole cuprinsă în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament din care se vede că regatul Israel fusese cucerit de Asirieni. Naum încredințează pe iudei de puterea lui Dumnezeu și le vestește căderea cetății Ninive, capitala Asiriei și timpuri de pace și propășire pentru Ierusalim. Proorocul Naum a trecut la Domnul cu pace, la vârsta de 45 de ani.
2. Sfântul Cuvios Filaret cel Milostiv – S-a născut în Galatia (Asia Mică), din părinți binecredincioși, Gheorghe și Ana care l-au crescut în lumina faptelor bune. Filaret s-a căsătorit cu Teozva, o fată ce provenea dintr-o familie bogată. După căsătorie, Filaret și Teozva au locuit în satul Amnia din Paflagonia (Asia Mică). Dumnezeu le-a binecuvântat casa cu un băiat (Ioan) și două fete (Ipatia și Evantia).
Averea lui Filaret a crescut din zi în zi, prin muncă cinstită. El era nespus de milostiv și cu cât își înmulțea milosteniile, cu atât Dumnezeu îi mărea averile. Odată cu invaziile arabilor, Filaret a pierdut tot. Chiar și în această situație Filaret nu a uitat de fapta cea bună a milosteniei și a dăruit și ceea ce îi mai rămăsese. În vara anului 788, au ajuns în oraș trimișii împărătesei Irina (780-802).
Aceștia căutau în toată împărăția o logodnică pentru prințul moștenitor, Constantin al IV-lea, după cum era obiceiul. Trimișii împărătesei au rămas în casa lui Filaret unde au găsit pe copiii și pe nepoata lui, Maria. În luna noiembrie a anului 788 s-a făcut la Constantinopol nuntă mare, deoarece prințul Constantin alesese pe Maria.
Filaret și-a petrecut restul vieții în milostenie și smerenie, refuzând orice rang împărătesc care i s-ar fi cuvenit în urma căsătoriei nepoatei sale cu prințul moștenitor și apropiindu-i-se sfârșitul, despre care a fost înștiințat mai înainte de Dumnezeu, s-a retras la Mănăstirea Rodolfia de lângă Constantinopol unde și-a pregătit mormântul.
A chemat pe copiii fiului său Ioan, i-a binecuvântat și le-a prevestit ceea ce li se va întâmpla, după care a început să rostească rugăciunea „Tatăl nostru”, iar când a ajuns la cuvintele: „fie voia Ta..” și-a dat sufletul său Domnului, fiind în vârstă de 90 de ani.

[cristiboss56]

Sfântul Proroc Avacum – A fost fiul lui Asafat, din seminţia patriarhului Simeon şi a trăit cu 600 de ani înainte de Hristos. Înainte de căderea în robie a evreilor, Avacum a proorocit căderea Ierusalimului şi a Templului.
Când a venit Nabucodonosor în Ierusalim (586 î.Hr.), proorocul a fugit şi a trăit ca un străin în pământul lui Israel. Avacum a murit cu doi ani înainte de întoarcerea iudeilor din robie. În Vechiul Testament găsim şi cartea Proorocului Avacum, în trei capitole. Învăţătura lui este aceea că Pronia lui Dumnezeu cârmuieşte toate popoarele.
Dumnezeu este împăratul omenirii. El pedepseşte popoarele, unele prin altele, dar le şi eliberează pe unele prin altele. Cel drept va trăi prin credinţa sa în Dumnezeu.
Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfintei Muceniţe Miropi și a Sfântului Ierarh Solomon, Arhiepiscopul Efesului.

[cristiboss56]

Sfânta Mare Muceniţă Varvara a trăit în vremea împăratului Maximian (286-305), în cetatea Heliopolis (Egipt), fiind fiica unui dregător păgân cu numele Dioscor, care o ţinea sub pază, într-un turn înalt, din pricina marii ei frumuseţi trupeşti. Aceasta credea în Hristos şi n-a vrut să-şi ascundă credinţa de tatăl ei.
Odată, când acesta a poruncit să se facă două ferestre la o baie pe care o zidea, fericita Varvara a cerut să se facă trei ferestre, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La auzul acestor cuvinte, tatăl ei s-a repezit să o omoare cu sabia, dar ea, fugind, a plecat şi s-a ascuns în munţi. Alergând după ea, tatăl ei a găsit-o în munţi, şi, luând-o de cosiţe, a dus-o şi a dat-o în seama stăpânitorului ţării aceleia, pe nume Martinian, înaintea căruia ea a mărturisit pe Hristos.
Şi, ocărând idolii, fericita a fost bătută cumplit, tăiată pe trup fără milă, arsă la coaste, lovită cu toiege, dezbrăcată şi purtată prin cetate, dar a fost păzită în chip minunat de Dumnezeu. Pentru aceasta, mişcată la suflet de pătimirea Sfintei, o tânără pe nume Iuliana s-a înfăţişat înaintea judecătorului, mărturisind că este creştină, şi a fost şi ea supusă la chinuri. În cele din urmă s-a dat asupra celor două Sfinte Muceniţe hotărârea de a fi ucise cu sabia.
Dioscor, tatăl Sfintei Varvara, a fost atât de împietrit de diavolul, încât, văzând chinurile cele multe ale fiicei sale, nu l-a durut nicidecum inima, ci, fără ruşine, el însuşi i-a fost ucigaş. Şi, cu o mână a luat pe fiica sa, iar cu cealaltă ţinea sabia, şi a dus-o pe ea la locul cel de tăiere, care era aşezat pe un munte, afară din cetate.
Şi a fost dusă de un ostaş şi Sfânta Iuliana; iar când mergeau pe cale, Sfânta Varvara se ruga, zicând: „Dumnezeule, Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un cort (cf. Psalm 103, 3) şi pământul l-ai întemeiat pe ape (cf. Psalm 135, 6), Cel ce faci să răsară soarele peste cei buni şi peste cei nedrepţi (cf. Matei 5, 45), Tu, şi acum, auzi-mă pe mine roaba Ta, care mă rog Ţie.
Ascultă-mă, Împărate, şi dă harul Tău oricărui om care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năprasnică, şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el. Pentru că Tu, Doamne, ştii, că trup şi sânge suntem şi lucrul preacuratelor Tale mâini”.
Şi astfel rugându-se Sfânta, s-a auzit glas din cer chemând-o împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cele cerute. Şi mergeau amândouă Sfintele Muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrabă de trup şi a merge la Dumnezeu Cel în Treime.
Şi fiind ucise, sfintele lor suflete au mers către Hristos, Mirele lor. Iar pe Dioscor l-a ajuns năprasnica pedeapsă a lui Dumnezeu, că, după ce a ucis-o pe fiica sa Varvara, a fost lovit de un trăsnet pe când se cobora din munte şi a murit.
Şi era în cetatea aceea un bărbat credincios, cu numele Galenţian. Acesta, luând cinstitele moaşte ale Sfintelor Muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinste, şi, mai apoi, a zidit peste ele o biserică, în care se făceau multe vindecări şi minuni.
Sfântul Ioan Damaschin a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul (717-741) şi a lui Constantin Copronim (741-775). Era de loc din Damasc, de neam înalt, care strălucea şi în dreapta credinţă. Având tată iubitor de fapte bune, a învăţat toată ştiinţa vremii şi a cercetat bine şi adâncul Scripturii celei insuflate de Dumnezeu.
Pentru credinţa în Hristos şi-a lăsat averea părintească şi a îmbrăţişat viaţa călugărească împreună cu fericitul Cosma († 781), care a ajuns mai târziu episcop al Maiumei (prăznuit ca sfânt la 12 octombrie). Şi pentru că Ioan şi Cosma avuseseră parte de dascăli foarte învăţaţi, au ajuns amândoi înţelepţi. Când fericitul Ioan a îmbrăţişat viaţa călugărească, stareţul mănăstirii l-a dat să înveţe ascultarea la un bătrân înţelept în cele dumnezeieşti.
Acesta i-a poruncit să nu cânte nici cea mai neînsemnată cântare după meşteşugul cântării muzicale pe care îl cunoştea. Şi Cuviosul Ioan a păzit neschimbată porunca bătrânului, vreme de mulţi ani. Însă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat în vis bătrânului şi i-a spus să îngăduie ucenicului său, Ioan, să alcătuiască imne şi cântări spre slava lui Hristos, Celui ce S-a născut dintru ea şi spre luminarea creştinilor, celor ce sunt datori să o laude din inimă, lucru pe care l-a şi făcut, punând acest temei scrierilor sale.
Deci, vieţuind amândoi sihăstreşte, fericitul Cosma, lăsând multe scrieri Bisericii, s-a odihnit în pace, iar fericitul Ioan, întărind dreapta credinţă, prin puterea cuvintelor lui şi prin dovezile cele înţelepte ale Scripturilor, a înfierat ca nimeni altul erezia iconomahilor, adică al luptătorilor împotriva sfintelor icoane, şi a lăsat Bisericii lui Dumnezeu multe scrieri, în care se găseşte răspuns temeinic aproape la orice întrebare despre credinţa ortodoxă.
Pentru mărturisirea dreptei credinţe vrăjmaşii ei au făcut de i s-a tăiat Sfântului mâna dreaptă, dar Maica Domnului l-a vindecat în chip minunat. Cuviosul Ioan Damaschin, vieţuind în lavra Sfântului Sava, fiind cunoscut ca teolog dogmatic, apărător al cinstirii icoanelor şi mare imnograf al Răsăritului creştin, şi-a săvârşit viaţa la adânci bătrâneţi, trecând la Domnul în vârstă de 104 ani, la 4 decembrie 749.

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Patapie (sec. VII) – S-a născut în oraşul Teba (Egipt) din părinţi binecredincioşi. Dorind să îmbrăţişeze viaţa pustnicească şi-a părăsit familia, ascultând cuvântul sfintei evanghelii la Matei X, 37-38. Datorită evlaviei sale şi a vieţii desăvârşite pe care o trăia lumea a început să vină la el. Nedorind lauda lumii, Cuviosul Patapie a părăsit Egiptul şi s-a dus la Constantinopol. Aici şi-a făcut o colibă lângă zidul marelui oraş, aproape de localitatea Vlaherna. Trăindu-şi viaţa întru sfinţenie, Cuviosul Patapie a fost învrednicit de către Bunul Dumnezeu cu darul tămăduirii. A săvârşit minuni până la bătrâneţe, când s-a mutat cu pace la Domnul, fiind îngropat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Constantinopol.

[cristiboss56]

Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf au trăit în timpul împăratului Maximin Daza (305-314). În vremea aceea, în Alexandria (Egipt) au apărut mari tulburări între creştini şi păgâni. Împăratul Maximin a trimis pe unul din slujitorii săi de neam atenian, pe Mina, care era creştin în ascuns, să potolească aceste tulburări, lucru pe care l-a îndeplinit.
Aflându-se că este creştin, împăratul Maximin l-a trimis pe atenianul Ermoghen în Alexandria ca să îl convingă pe Mina să renunţe la credinţa creştină. Refuzând, Mina a fost întemniţat după prima zi de judecată în timpul căreia poporul auzise cum înţelepciunea creştină copleşea filosofia greacă păgână, fiind întărită de minunile săvârşite de Mina în toată Alexandria.
A doua zi, Mina a mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu vitejie, deşi avea multe răni pe corp. În cele din urmă, Ermoghen a poruncit să-i taie limba, să-i scoată şi ochii şi l-a trimis pentru a doua oară în temniţă. În timpul nopţii, temniţa s-a luminat şi Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat mucenicului Mina şi l-a tămăduit.
Tot în această noapte, Ermoghen s-a hotărât să îl îngroape pe fostul său prieten, pe atenianul Mina. Dimineaţa s-a dus la locul de judecată cu gândul de a înştiinţa poporul de hotărârea sa. Era sigur că Mina murise în timpul nopţii. Când ostaşii l-au adus pe Mina din temniţă şi l-a văzut tămăduit şi strălucind de bucurie, Ermoghen a strigat: ‘Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu. Roagă-te ca şi eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi sluga Dumnezeului tău’.
Din acel moment, cei doi creştini atenieni, Ermoghen şi Mina, nu s-au mai despărţit. Peste câteva zile s-au strâns în Alexandria 13 episcopi şi au botezat pe Ermoghen în faţa poporului şi l-au sfinţit şi episcop al Alexandriei. Însă păgânul Rustic a înştiinţat pe împăratul Maximin de cele întâmplate. Ajungând în Alexandria, Maximin i-a adus în faţa judecăţii pe cei ce fuseseră oamenii lui de încredere, Mina şi Ermoghen. Cei doi au mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos chiar şi când au fost supuşi supliciilor, primind amândoi moarte martirică.
În faţa acestor nelegiuiri comise de împăratul Maximin, Evgraf, fostul grefier din timpul când Mina venise judecător în Alexandria, a strigat cu mult curaj împăratului: ‘Şi eu sunt creştin şi mă lepăd de poruncile tale. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră şi vrei să înghiţi turma lui Hristos prin închinarea la idoli şi să pierzi sfânta credinţă. Dar noi suntem gata de moarte pentru buna credinţă şi te privim ca pe o vulpe bătrână’. Neaşteptându-se la o astfel de înfruntare, Maximin s-a ridicat furios şi, luând o sabie, a retezat capul Sfântului Evgraf.

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul (†490) era din Mesopotamia, din Eparhia Samosatelor, dintr-un sat ce se numea Vitara. Tatăl său se numea Ilie, iar mama sa se numea Marta. Pe când avea vârsta de cinci ani, părinţii săi l-au dus într-o mănăstire, iar acolo a strălucit în viaţa monahală. Deoarece sporea tot mai mult în nevoinţe duhovniceşti, s-a dus la Cuviosul Simeon Stâlpnicul († 459) şi a luat de la el binecuvântare. În urma unei descoperiri dumnezeieşti, s-a dus în Anaplu, care era în părţile Traciei, aproape de Bizanţ. Acolo, fericitul Daniil s-a închis într-un templu idolesc unde a îndurat multe ispite de la diavoli. După această experienţă, sfântul s-a suit pe un stâlp, unde a stat pentru o lungă perioadă de timp, dând dovadă de multă răbdare în asprele nevoinţe pustniceşti. A îndurat arşiţa verii şi frigul aprig al iernii, dar şi vânturile puternice. Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, faptele sale bune şi minunate ajungând chiar şi la urechile împăraţilor: Leon cel Mare (457-474), Zenon (474-475; 476-491) şi Vasilisc tiranul, care au mers şi s-au închinat sfântului. Acesta le-a prorocit cele ce aveau să li se întâmple. Ajutând Biserica lui Hristos care era atacată de eretici, trăind o viaţă sfântă şi neprihănită, s-a mutat în pace la Domnul.

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, era de neam din Cipru şi a trăit pe vremea împăraţilor Constantin cel Mare (306-337) şi Constanţiu (337-361). Era un om smerit cu inima. A fost păstor de oi, apoi s-a însurat, iar după moartea soţiei sale a fost ales Episcop în Trimitunda, aproape de Salamina. Deoarece Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, a fost numit făcător de minuni. Prin rugăciunile sale către Domnul a adus ploaie pe pământ în vreme de secetă şi a oprit ploaia care cădea peste măsură. Altă dată, a pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul. De asemenea, a prefăcut un şarpe în aur, iar după ce l-a scăpat pe un om sărac din lipsă, a prefăcut din nou aurul în şarpe, cum fusese mai înainte. Sfântul Spiridon a oprit curgerile râurilor şi a întors pe mulţi păcătoşi la dreapta vieţuire. În vremea prigo*nirii creştinilor de către Maximian şi Galeriu, Sfântul a fost prins şi, mărturisind pe Hristos, i s-a scos ochiul drept şi i s-a tăiat pulpa stângă. A luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, fiind unul dintre cei 318 Părinţi care au mărturisit deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi. Sfântul Ierarh Spiridon a arătat printr-o minune taina Sfintei Treimi, căci, luând o cărămidă, a făcut prin rugăciune ca aceasta să se desfacă în stihiile din care era alcătuită: pământ, apă şi foc. Sfântului Ierarh Spiridon i se arătau îngerii lui Dumnezeu în timp ce el să*vârşea Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Şi aşa, păstorind cu multă grijă turma cea cuvântătoare încredinţată lui, s-a mutat în pace la cereştile locaşuri. Sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Spiridon sunt păstrate cu cinste, până astăzi, într-o raclă, în insula Corfu. Fragmente din sfintele sale moaşte se găsesc şi la Catedrala Mitropolitană „Sfântul Spiridon”-Nou din Bucureşti, Paraclis Patriarhal, precum şi la Biserica „Sfântul Spiridon”-Vechi din Capitală.

[cristiboss56]

Sfântul Elefterie (†126) a trăit pe vremea împăratului Adrian (117-138) şi era din Roma. Rămânând orfan de tată a fost crescut de mama sa Antia, care primise credinţa creştină de la Sfântul Apostol Pavel. Copil fiind, Elefterie a fost dus la Sfântul Anichit, Episcopul Romei (†167), de la care a învăţat Sfintele Scripturi. Tot Sfântul Anichit l-a hirotonit diacon la vârsta de 15 ani, preot la 18 ani, iar la vârsta de 20 de ani a fost rânduit Episcop al Iliricului. Luminându-i pe păgâni cu învăţăturile creştine, a adus pe mulţi dintre aceştia la Hristos. Împăratul, auzind acestea s-a mâniat şi l-a adus înaintea sa pentru a-l judeca. Sfântul Elefterie L-a mărturisit senin şi cu mult curaj pe Iisus Hristos, ca fiind Dumnezeu adevărat, şi pentru aceasta a fost supus la multe şi cumplite chinuri. A fost culcat pe un pat de aramă încins în foc, apoi a fost aruncat într-un cazan cu untură şi smoală clocotită. Însă, prin harul lui Dumnezeu, Sfântul Elefterie a rămas nevătămat. Sfătuit de prefectul Coremon, împăratul a făcut un cuptor cu ţepuşe de o parte şi de alta. Atunci, rugându-se Sfântul Elefterie, Coremon s-a umplut de Duh Sfânt şi a intrat el însuşi în cuptor. Ieşind nevătămat de acolo, Coremon l-a mărturisit cu mult curaj pe Mântuitorul Iisus Hristos şi pentru aceasta i s-a tăiat capul. Iar Sfântul Elefterie, ieşind şi el neatins din cuptor, a fost întemniţat. Scăpând din închisoare cu ajutorul îngerilor Domnului s-a retras într-un munte, unde trăia alături de fiarele sălbatice. A fost prins însă din nou şi din porunca lui Adrian a fost ucis cu suliţele, dându-şi astfel sufletul în mâinile Domnului. Mama sa, Antia, a fost şi ea ucisă cu sabie, pe când îl îmbrăţişa pe fiul ei mort.

[cristiboss56]

1. Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul s-a născut într-un sat nu departe de Rădăuţi, din părinţi binecredincioşi, primind la botez numele de Dimitrie.
Iubind cele duhovniceşti, a părăsit încă de la vârsta de 16 ani casa părintească şi a intrat în obştea mănăstirii din Rădăuţi închinată Sfântului Nicolae, nevoindu-se şi sporind în credinţă şi în fapte bune, în rugăciune şi în privegheri de toată noaptea. Se îndeletnicea zilnic cu citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi şi a cărţilor de slujbă, arătând ascultare şi smerenie în toate cele încredinţate lui de stareţul acestei obşti.
Ca răsplată a nevoinţelor sale a primit chipul îngeresc, cu numele de David, însă râvna pentru nevoinţele duhovniceşti mai aspre l-a îndrumat către mănăstirea Sfântului Leontie de la Rădăuţi, aproape de satul Laura de astăzi. Aici, lucra ziua împreună cu vieţuitorii mănăstirii, iar noaptea se ruga în chilia sa necontenit. Văzându-i râvna şi simţindu-i dorinţa neîncetată după Dumnezeu, stareţul mănăstirii i-a dat schima cea mare, la sfatul părintelui său duhovnic, primind numele de Daniil.
Nu după multă vreme de la primirea schimei celei mari, s-a retras, cu binecuvântarea stareţului său, lângă pârâul Viţău, în pădurile din jurul Putnei, unde şi-a săpat într-o stâncă o chilie care se vede şi astăzi, nu departe de Mănăstirea Putna. Asprele sale nevoinţe îl vor face repede cunoscut, fiind căutat de mulţi credincioşi spre a-i cere sfat şi îndrumare duhovnicească dar şi pentru a mijloci la Dumnezeu pentru vindecarea bolilor sufleteşti şi trupeşti.
Între nenumăraţii săi fii duhovniceşti care-l cercetau adesea, pomenim pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare († 1504), care a primit de la Cuviosul sfaturi duhovniceşti şi binecuvântare. Se spune că pentru întâia dată Ştefan a venit la chilia Cuviosului în anul 1451, când tatăl său fusese ucis la Reuseni. Sfântul l-a îmbărbătat şi i-a prorocit că va ajunge domnitor, ceea ce s-a şi împlinit peste şase ani (1457). La sfatul Cuviosului, marele Ştefan a ctitorit, în 1466, Mănăstirea Putna.
După sfinţirea acesteia, în 1470, Cuviosul a mers să pustnicească la stânca Şoimului, lângă Voroneţ. Ştefan cel Mare l-a cercetat şi acolo, în anul 1476, după înfrângerea de la Războieni. Sfântul sihastru l-a încurajat să strângă iarăşi oaste şi să apere ţara şi creştinătatea de păgânii năvălitori. Voievodul l-a ascultat şi a făgăduit că după fiecare biruinţă va ridica o biserică, ceea ce a şi împlinit. Astfel, alături de marele Voievod, Sfântul Daniil ocrotea Moldova prin rugăciunile sale cele neîncetate şi bine-primite de Dumnezeu.
În anul 1488 marele Ştefan a construit, în doar patru luni şi jumătate, Mănăstirea Voroneţ. Cuviosul Daniil a venit atunci în obşte, fiind ales ca stareţ. Aici a povăţuit obştea monahală şi pe pustnicii din împrejurimi, fiind părinte duhovnicesc şi multor credincioşi care-l căutau pentru folos sufletesc. Dumnezeu i-a dăruit şi darul facerii de minuni, pe care Cuviosul căuta din smerenie să-l ascundă în tot chipul.
Totuşi vindecările de boli şi izgonirea duhurilor necurate erau semne ale sfinţeniei sale, pentru care era mult cinstit. Cuviosul Daniil a trecut cu pace la Domnul Hristos, Căruia I-a slujit din fragedă tinereţe, în anul 1496. Pe piatra de mormânt aşezată de Sfântul Voievod Ştefan, stă scris: Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil.
În anul 1547, din porunca mitropolitului Moldovei Grigorie Roşca († 1570), ucenic al său, chipul i-a fost zugrăvit, cu aureolă de sfânt, deasupra uşii de la intrare, pe latura de miazăzi a bisericii. Pe pergamentul pe care Cuviosul Daniil îl ţine în mână stă scris: „Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine şi vă voi învăţa frica Domnului” (Psalmul 33, 11).
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat la 21 iunie 1992, rânduindu-i zi de prăznuire la 18 decembrie
2. Sfinţii Mucenici Sebastian şi Zoe – Sfântul Mucenic Sebastian s-a născut în anul 255 în oraşul Narbona din Galia (Franţa de astăzi), dar a crescut în Mediolan (Milan – Italia) de unde era familia sa. În anul 283 a trebuit ca fiu de nobil ce era, să intre în armata împăratului Carin (283-285). Dorinţa lui Sebastian era aceea de a ajuta pe creştini în suferinţele şi necazurile lor. Ocazia s-a ivit atunci când doi fraţi, Marcelin şi Marcu, mărturisiseră pe Hristos cu mult curaj şi îşi aşteptau moartea în linişte.
Părinţii lor, Tranquilin şi Marcia, ceruseră judecătorilor un răgaz de 30 de zile pentru a-i readuce la păgânism. În clipa aceasta de grea cumpănă a venit la ei Sebastian, comandantul cohortei I de pretorieni. Cei de faţă au rămas uimiţi auzindu-l pe Sebastian cum îi îmbărbăta pe cei doi fraţi să moară pentru credinţa lor în Dumnezeu: Ostaşi ai lui Hristos, iată că prin înălţarea sufletelor voastre v-aţi apropiat de biruinţă.
Nu vă lipsiţi de El pentru o astfel de tânguire nefolositoare… Dacă părinţii şi fraţii voştri ar şti de viaţa cea veşnică, cea plină de bucurie, s-ar sârgui să meargă şi ei împreună cu voi. Toate acestea s-au întâmplat în casa lui Nicostrat, care se ocupa cu paza celor întemniţaţi. Soţia lui Nicostrat, de şase ani era mută. Văzând aceasta pe Sebastian cum încuraja pe cei doi mucenici, a căzut în genunchi înaintea lui arătându-i că este mută.
Sebastian i-a făcut semnul crucii peste gură şi în clipa aceea şi-a recăpătat glasul. În urma acestei minuni, mucenicii Marcu şi Marcelin şi părinţii lor Marcia şi Tranquilin, Zoe şi soţul ei Nicostrat şi încă 16 din cei întemniţaţi au primit sfântul botez din mâinile pretoului Policarp.
În momentul când persecuţia împotriva creştinilor s-a înteţit, Zoe a fost prinsă în timp ce se ruga la mormântul Sfântului Apostol Petru şi după cinci zile de temniţă a suferit moarte martirică. Marcelin şi Marcu au fost supus supliciilor şi în cele din urmă au primit moarte martirică. Sfântul Mucenic Sebastian a murit în hipodrom (locul de întrecere al călăreţilor) încredinţând sufletul său lui Dumnezeu în chip mucenicesc.
3. Sfântul Ierarh Modest – A fost stareţ al Mănăstirii Sfântului Teodosie din Palestina. În anul 614, patriarhul Zaharia al Ierusalimului i-a încredinţat Cuviosului Modest grija eparhiei, pe durata exilului său. După moartea lui Zaharia, Modest a fost ales patriarh. A fost un păstrător al Ortodoxiei şi luptător împotriva ereziilor. A trecut cu pace la Domnul.