Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

În prealabil postat de anna21

Eu sunt foarte nedumerita.
Nu mi-as fi imaginat casatoria ca o lupta cu celalalt.

Fericite sunt căsniciile în care această luptă nu există, iar viaţa se desfăşoară armonios, în bună rânduială, iar cei doi ajung la capătul ei ţinându-se de mână, la fel de îndrăgostiţi ca la început (sau şi mai mult).

Însă după cum vede oricine în jurul lui, dacă nu în propria casă, multe căsnicii se destramă după o vreme, sau dacă nu se destramă, se ajunge la o înstrăinare între cei doi, la necomunicare, dacă nu chiar la ură. Fiecare e pentru sine, fiecare îşi trăieşte propria viaţă şi încearcă să se bucure, cum poate, pe sine însuşi. E semn că lupta pentru iubire şi credinţă a fost pierdută, sau poate nici nu a avut loc.

De multe ori căsnicia începe cu o iubire doar sufletească, neînduhovnicită. În cazurile bune, cei doi sunt credincioşi şi îşi pun problema desăvârşirii (creşterii) împreună. Totuşi, trecerea de la iubirea sufletească la cea duhovnicească nu se face uşor, şi ea poate dura mulţi ani, în care celălalt te va sili mereu să te autodepăşeşti, să-ţi jertfeşti egoismul. El îţi va pune de multe ori în faţa ochilor, uneori cu brutalitate, o oglindă în care nu vrei să te vezi, pe care o vei refuza. Îţi va spune, poate, cuvinte dure, pe care ori le vei respinge, socotindu-le ca venind dintr-o inimă rea, ori le vei accepta şi vei face efortul să ţi le însuşeşti, iar atunci îţi vor fi de folos, smerindu-te şi ajutându-te să te pocăieşti mai bine.

Lupta cu celălalt, dacă nu e lipsită de aspiraţie duhovnicească, nu e doar o luptă egoistă; e şi egoistă, pentru că foarte greu scapi de duşmanul din tine, dar e şi pentru celălalt, pe care continui să-l iubeşti şi îi doreşti mântuirea aşa cum ţi-o doreşti şi ţie. Poţi fi ispitit foarte tare să-l urăşti. Şi dacă nu-L chemi mereu şi mereu pe Hristos în ajutor, să mijlocească între voi, cazi, ajungând la nişte sentimente oribile. Dar dacă Îl chemi, s-ar putea să ajungi să iubeşti cu adevărat, cândva.

Războiul acesta poate fi uneori deosebit de dramatic, cu înfrângeri ce ţi se par catastrofale. Însă dacă îţi păstrezi credinţa şi dragostea, dacă atunci când te vezi doborât la pământ ştii că nu te-ai lepădat de Hristos, că n-ai căzut din dragostea Lui şi că mereu te-ai străduit să-L asculţi pe El, nu pe tine, vei vedea că, tocmai atunci când ai pierdut totul, ai câştigat, de fapt, Împărăţia.

Cum adica sa invingi sau sa te lasi invins? Miza care este? Orgoliul?

Poţi fi tentat să-l învingi pe celălalt cu argumentele proprii, pe care le consideri foarte îndreptăţite, cum ar fi cele legate de credinţă, de ce consideri tu că este prioritar în viaţa voastră (de multe ori priorităţile nu sunt aceleaşi pentru cei doi), sau să te laşi învins de argumentele lui, pentru dragostea pe care i-o porţi. Dar poate apărea o dilemă, poţi fi sfâşiat între dragostea de Dumnezeu şi dragostea de soţ uneori, el cerându-ţi, poate, să-i jertfeşti tocmai pe cea dintâi.

[Ana-Maria N]

În prealabil postat de N.Priceputu

Însă cred că niciodată, nici atunci când ai primit nenumărate lovituri, nici atunci când totul pare pierdut, nu trebuie să te socoteşti învins. Doar de Hristos să nu te desparţi niciodată.

http://www.youtube.com/watch?v=3o5goyEKuKo

În prealabil postat de Ana-Maria N

Avem de dus o lupta cu noi insine si nu cu cei de langa noi. Ne sunt date incercari pentru a trage invataminte din acestea, chiar si prin casnicii nostrii uneori.

Adevărat, lupta e cu noi înşine. Dar în căsnicie întrepătrunderea cu celălalt poate fi atât de strânsă (şi trebuie să fie aşa), încât n-ai cum să nu-l afectezi şi pe el; sau el pe tine. De câte ori nu auzim, mai ales în cazul soţiilor, că vor ca soţul să se schimbe? (în timp ce ei, din contră, doresc ca ele să nu se schimbe).
Deci nimic nu mai este individual după ce te-ai căsătorit: nici lupta cu sine, nici rugăciunea, nici mântuirea. Totul e împreună; şi e minunat acest împreună, e cu adevărat taină dumnezeiască, dar e şi luptă grea uneori. Poate fi ca un foc - spre mântuire sau spre pierzanie.

[Ana-Maria N]

În prealabil postat de N.Priceputu

Adevărat, lupta e cu noi înşine. Dar în căsnicie întrepătrunderea cu celălalt poate fi atât de strânsă (şi trebuie să fie aşa), încât n-ai cum să nu-l afectezi şi pe el; sau el pe tine. De câte ori nu auzim, mai ales în cazul soţiilor, că vor ca soţul să se schimbe? (în timp ce ei, din contră, doresc ca ele să nu se schimbe).
Deci nimic nu mai este individual după ce te-ai căsătorit: nici lupta cu sine, nici rugăciunea, nici mântuirea. Totul e împreună; şi e minunat acest împreună, e cu adevărat taină dumnezeiască, dar e şi luptă grea uneori. Poate fi ca un foc - spre mântuire sau spre pierzanie.

Aici eu sunt dusa cu gandul la vorbele Sf Serafim de Sarov: 'Dobândeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui.'

[fallen]

[quote=AlinB;427322]Aoleu, ai omorat speranta in cei care credeau ca o data cu timpul lucrurile pot merge mai bine.

Corect. Ce sa mai zicem atunci noi incepatorii?

[fallen]

În prealabil postat de anna21

Eu sunt foarte nedumerita.
Nu mi-as fi imaginat casatoria ca o lupta cu celalalt.

Citez: "Pe de altă parte, lupta, atât cu sine cât şi cu celălalt, începea să se intensifice, iar ştiinţă despre cum trebuie purtată, despre când trebuie să învingi şi când să te laşi învins, despre lucrurile la care trebuie să renunţi şi cele la care nu trebuie cu niciun chip să renunţi nu aveam. "

Cum adica sa invingi sau sa te lasi invins? Miza care este? Orgoliul?

Poate sa nu fie o lupta, asta daca tu faci ce spune el sau el ce spui tu. Dar cat o sa rezisti?

Lasand gluma la o parte, am auzit ca o casnicie sau o cumunitate in care nu exista certuri, discutii incontradictoriu, nu e tocmai ok, e posibil ca toata lumea sa se prefaca ca e totul bine si la un moment dat sa explodeze ceva... Ma rog, nu stiu sa ma exprim mai plastic la ora asta.

[fallen]

Poate ca si in relatia cu sotul/sotia putem fii ca si in relatia cu Dumnezeu, "fii, argati sau robi".
Adica sa existe raporturi de iubire, obligatie sau frica.
Poate exista o corelatie intre felul cum Il vezi pe Dumnezeu si felul cum iti vezi sotul/sotia. (Sau poate nu, in cazul meu nu e valabil.)
Poate ca suntem lasi, chiar daca ne batem cu pumnii in piept ca nu avem nevoie de altceva/altcineva pe lumea asta decat de Dumnezeu, totusi avem nevoie unii de altii. Pana la urma asa am fost lasati de Dumnezeu, sa traim in comunitati si mai ales, chiar El a binecuvantat randuiala casatoriei. Poate tocmai asta e marea provocare pentru noi. Chiar daca credem ca ar fi mai usor pentru mantuirea noastra sa traim singuri, atunci nu am mai putea sa perpetuam specia, si poate ne-ar fi greu chiar sa supravietuim. Daca insa ne adunam in "haite" mai mari si ne gandim doar cum sa ne facem viata mai buna, indepartandu-ne ne voia Domnului, ajungem unde am ajuns acum.

[romanbun]

Ca si fratele nostru (Ne)priceputu, m-am lovit de-alungul timpului de lipsa scrierilor duhovnicesti despre casnicie scrise de preoti sau mireni cu experienta. Lucrarile scrise de calugari nu sunt relevante pentru multitudinea de "lupte'' se dau intr-o familie. Daca unul e credincios, celalalt nu este, poti sa-i spui tu despre calitati divine sau frumusetea trairii impreuna a credintei? Poate te ia ca esti aiurit si de aici inainte tine-te frate la razbelul cu demonii invocati! Cred ca si in acest subiect pe forum se face prea multa teorie si prea putina practica. Daca eu zic ca cunosc o sotie care nu a lasat sotul sa duca fata cand era mica la biserica, voi mari teologi, ce ati fi facut in locul lui?! Cumva-cumva a dus-o, dar in ea nu e acea credinta VIE care lucreaza IUBIREA lui HRISTOS, deoarece nu a venit indrumarea de la ambii parinti (iar mama e mai apropiata de copiii, nu?). Credeti ca nu s-a rugat si nu a postit sotul pentru ele?! Credeti ca nu a plans pentru ele?! Credeti ca nu a avut momente in care a zis ca ce cauta el acolo?! Credeti ca nu s-a BUCURAT pana la Cer cand s-au spovedit si impartasit impreuna?! Si in ciuda a toate a vazut ca zdrobirea inimii lui a fost degeaba?! Care au fost roadele? Sub raze firave de lumina se ascund palcuri groase de necunoastere religioasa, patimi care izbucnesc din te miri ce, autosuficienta ignorantei...
(Ne)priceputu e de fapt mare priceput...E TRAITOR.

[Marius22]

În prealabil postat de N.Priceputu

Este, oare, normal în căsătorie acest război care vizează iubirea, în cele din urmă? Se poate trece, în urma unei lupte în doi de o viaţă, de la iubirea de sine la iubirea curată a celuilalt şi la iubirea împreună, desăvârşită, a lui Dumnezeu?

Acest razboi nu este altceva decat rezultatul tensiunii permanente dintre omul cel vechi si omul cel nou, dintre lumea cazuta si cea transfigurata in Hristos.

Uitam insa adesea ca lupta aceasta, impotriva "imparatului acestei lumi" si a pornirilor noastre pacatoase, nu trebuie sa fiu una in doi, ci impreuna cu Hristos. El este Izbanda noastra, Mantuitorul nostru. Numai El poate preschimba oricand "apa in vin".

[fallen]

În prealabil postat de romanbun

Ca si fratele nostru (Ne)priceputu, m-am lovit de-alungul timpului de lipsa scrierilor duhovnicesti despre casnicie scrise de preoti sau mireni cu experienta. Lucrarile scrise de calugari nu sunt relevante pentru multitudinea de "lupte'' se dau intr-o familie. Daca unul e credincios, celalalt nu este, poti sa-i spui tu despre calitati divine sau frumusetea trairii impreuna a credintei? Poate te ia ca esti aiurit si de aici inainte tine-te frate la razbelul cu demonii invocati! Cred ca si in acest subiect pe forum se face prea multa teorie si prea putina practica. Daca eu zic ca cunosc o sotie care nu a lasat sotul sa duca fata cand era mica la biserica, voi mari teologi, ce ati fi facut in locul lui?! Cumva-cumva a dus-o, dar in ea nu e acea credinta VIE care lucreaza IUBIREA lui HRISTOS, deoarece nu a venit indrumarea de la ambii parinti (iar mama e mai apropiata de copiii, nu?). Credeti ca nu s-a rugat si nu a postit sotul pentru ele?! Credeti ca nu a plans pentru ele?! Credeti ca nu a avut momente in care a zis ca ce cauta el acolo?! Credeti ca nu s-a BUCURAT pana la Cer cand s-au spovedit si impartasit impreuna?! Si in ciuda a toate a vazut ca zdrobirea inimii lui a fost degeaba?! Care au fost roadele? Sub raze firave de lumina se ascund palcuri groase de necunoastere religioasa, patimi care izbucnesc din te miri ce, autosuficienta ignorantei...
(Ne)priceputu e de fapt mare priceput...E TRAITOR.

Cred ca renuntand la vorbe "mestesugite" pana la urma cauza luptei dintre doi bine-credinciosi nu poate fi alta decat interventia necuratului.
Daca insa un credincios/credincioasa isi ia un sot/sotie necredincios/oasa, nu stiu care este explicatia : e ispita diavolului pentru a-l pierde pe credincios, sau e o incercare de la Dumnezeu?
Mai sunt si situatii in care amandoi sunt aparent necredinciosi, iar (doar) unul din ei la un moment dat se trezeste, si incearca sa-l traga si pe celalalt dupa el. Aici s-ar putea spune ca e intr-adevar o incercare de la Dumnezeu, si inca una grea.