Rânduri pentru domnişoare

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (15)

SOCIETATEA

Cinstea

-I-

Cinstea e îndeobște înţeleasă ca fiind îndeplinirea corectă a tuturor atribuțiilor sociale. Ea e importantă mai ales în activitățile profesionale. Practicarea în mod scrupulos a unei meserii cu scopul de a fi utili în primul rând celorlalți e o obligație morală.

Munca bine făcută fiind o îndatorire și cerând probitate presupune respect de sine. Existenţa respectului de sine îl va face pe funcționarul public să fie integru, pe scriitor să dea formă artistică doar ideilor nobile şi sănătoase, pe producător să folosească procedee comerciale ireproșabile ş.a.m.d.. Pe scurt respectul de sine îi va determina pe cei care-l au să contribuie cât mai mult la binele general.

Cinstea ne impune totodată sinceritate absolută în cuvinte şi gânduri. Să minţim din interes e josnicie. Să minţim ca să nu ne asumăm faptele sau gândurile e laşitate. Anticii disprețuiau atât de mult fățărnicia că n-o tolerau decât la sclavi.

-II-

Lipsa de onestitate începe chiar de la noi. Recurgerea la justificări când e vorba de greșelile noastre, la iluzii sau la prejudecăți când e vorba de greșelile altora e un mod de a ne înșela conștiința. — „Îmi voi răni prietena, ne spunem, dar e spre binele ei.” — Dacă nu ne-am minţi, am recunoaște c-o facem din ranchiună.

E apoi falsitatea din jurul nostru. Numeroşi oameni se comportă ca actorii, adică poartă pe față o mască pe care şi-o scot după ce şi-au terminat de jucat rolul. E în ce-i privește o ipocrizie mondenă care constă în calcularea gesturilor, în afișarea unei anumite expresii a feței, în simularea unor calități inexistente. Puțini vor să se arate cum sunt, deși le-ar folosi. Nimic nu e mai frumos ca un suflet care nu se teme să se lase ghicit, ca ochii care privesc viaţa fără ca pleoapele să li se plece pentru a ascunde secretele gândurilor.

-III-

Prezentarea ca adevărate a unor lucruri neadevărate ne complică existenţa. Să ceri să i se spună cuiva că lipseşti când nu vrei să-l primeşti poate avea urmări supărătoare, cu toate că la prima vedere nu înseamnă nimic. Astfel de inconveniente sunt de temut mai ales când e vorba de farse sau de povești inventate pentru a ieși dintr-o încurcătură.

Mai delicat e când minciunile sunt spuse pentru a comunica cu menajamente o veste dureroasă. Darea unei aparenţe înşelătoare realităţilor pare în unele împrejurări o dovadă de compasiune. Să nu uităm totuşi de consecinţe. Evident că nu putem ignora sensibilitățile. Însă cu tact, cu bunătate, cu înțelegere lucrurile pot fi înfățișate aşa cum sunt. Pentru atenuarea suferinței provocate de aflarea a ceva rău, vorbele de mângâiere sau de îmbărbătare sunt de preferat amăgirii.

Denaturarea adevărului e periculoasă şi gravă. Cuvântul e mai mult decât un mijloc de comunicare. Depindem el, rezistăm prin el. Să nu mistificăm, să nu măsluim acest instrument.

-IV-

Sinceritatea nu ne obligă să spunem totul, îndeosebi ce nu ni se cere să spunem. Remarcaţi că oamenii rău intenționați sunt indiscreți. Folosind prudența, vom evita să rănim sau să supărăm fără să mințim.

Sunt femei care fabulează ca să aibă subiecte de conversație. Această predispoziție pentru născociri, pentru înflorituri e urmarea ingeniozității lor naturale care e rudă bună cu duplicitatea. Şi cât le-ar fi de necesară francheţea pentru a scăpa ele şi semenele lor de un stigmat străvechi! Suntem într-adevăr atât de profund impregnaţi de prejudecata că femeile nu pot fi leale că am ajuns să dăm cu greu crezare spuselor lor. Femeia care în raporturile sociale, afaceri, prietenii nu minte niciodată, care nu exagerează nimic, care repetă o frază textual fără să-i modifice o silabă va fi respectată şi situaţia sa, modestă sau nu, se va consolida. Înaintea oricăror revendicări, doamnele şi domnişoarele ar face bine să solicite cu dovezi în sprijin dreptul la încredere.

Viclenia e folosită de unele femei ca să-şi stăpânească Familia şi de unele tinere ca să se sustragă autorităţii. Eroare gravă! Subterfugiile provoacă iritare când sunt date în vileag. Fie că e vorba de copii, de părinţi, de soţ o femeie va avea întotdeauna de câştigat, dacă nu recurge la tertipuri nedemne de ea. O influență clădită pe înșelăciune nu durează.

-V-

Educația ar trebui să le dea tinerelor mândria sincerității. E necesar să le facem să deteste micile manevre şi să le demonstrăm ce pierd din cauza lor. Îmi amintesc de două surori adolescente certate de mama lor pentru o greșeală oarecare. Cea mică încerca zadarnic să se dezvinovățească, pe când celei mari îi fu de ajuns să spună că la mijloc e o greşeală. Multă indignare din partea celei mici: „Pe ea o crezi şi pe mine nu! — Sora ta nu m-a minţit niciodată”, răspunse simplu mama. Impresia produsă de întâmplarea relatată mai sus asupra fetei abia trecute de vârsta copilăriei a fost atât de intensă, atât de umilitoare, că mult timp după aceea încă mai vorbea de ea.

Să nu scăpăm din vedere nici de posibilitatea angajării involuntare pe căile ce duc la respingătoarea ipocrizie sistematică. Abilitatea nu e infailibilă, buna-credință și echitatea sunt mult mai eficiente ca ea. În plus sforăriile zise feminine sunt privite în general cu o îngăduință cam dispreţuitoare. Femeilor li se scuză lipsa de sinceritate fiindcă sunt considerate lipsite de energie şi de sentimentul onoarei. Cine e dispusă să nu fie întotdeauna perfect loială ar face bine să nu nesocotească o asemenea ruşine.

-VI-

Indiscreţia e o formă de necinste. Secretul care ne e încredinţat nu ne aparţine. Secretul care nu ne e încredinţat nu ne aparţine nici el. Să divulgăm ce ni s-a spus sau să aflăm ce nu ni s-a spus e hoţie.

Nevoia de a ne da importanţă sau de a stârni interesul ne face uneori să dezvăluim ce se cere trecut sub tăcere. Un cuvânt indiscret e ca un glonţ tras la întâmplare, se pierde în vânt sau răneşte grav. Multe femei, excelente de altfel, nu bănuiesc răul făcut de flecăreala lor. Cine are secrete importante ar face bine să le păstreze pentru sine.

Lingușirea e tot o formă de necinste. Faptul că lipsa de politeţe e penibilă nu ne obligă la o atitudine elogioasă nesinceră. Atunci când o persoană e demnă de admirat, să nu ne zgârcim cu laudele. Complimentele sincere ne-o vor face prietenă. Atunci când o persoană nu ne place, să nu o ridicăm în slavă. Complimentele fără acoperire ar putea-o face să creadă că e ironizată.

-VII-

Fără cinste, fără echitate nu există simpatii durabile, pentru că nu au o bază solidă. Fără cinste, fără echitate valoarea unui om nu poate fi apreciată, pentru că nu se poate ști dacă e reală sau nu.

„Am spus adevărul în fiecare zi, prietenă a zeilor”, scrie pe un mormânt roman din antichitate. E un epitaf extrem de grăitor prin scurtimea sa.

Popescu Angela

Celelalte articole din seria "Rânduri pentru domnişoare" le puteţi găsi la adresa: http://tineriptromania.blogspot.com/

[Dalian]

Pentru doamnele si domnisoarele care poate au avut treaba si nu s-au uitat inca pe link, fac aici o sinteza a invataturilor ce le sunt special adresate:

- Cerul e albastru
- Sa faci fapte bune e frumos.
- E mai bine sa spui adevarul.

Sa luam aminte!

[TINERI PENTRU ROMANIA]

În prealabil postat de Dalian

Pentru doamnele si domnisoarele care poate au avut treaba si nu s-au uitat inca pe link, fac aici o sinteza a invataturilor ce le sunt special adresate:

- Cerul e albastru
- Sa faci fapte bune e frumos.
- E mai bine sa spui adevarul.

Sa luam aminte!

Dacă aveţi idei mai bune ca noi privitor la problemele de convieţuire cu care ne confruntăm, făceţi-le cunoscute.

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (16)

SOCIETATEA

Milostenia

-I-

Milostenia e o îndatorire şi presupune iubire de oameni. Iubirea de oameni e însă de neconceput fără dreptate. Am primit în viaţă mai mult decât am meritat. Am făptuit răutăţ›i şi nu toate au fost pedepsite. Ni s-a făcut bine şi nici nu am observat. E drept prin urmare să le răspundem celorlalţi la bine cu bine şi să le iertăm la rândul nostru greşelile.

Iată definiţ›ia pe care o dă filozoful Leibnitz iubirii de oameni: "Să-i iubeş™ti pe ceilalţi înseamnă să te bucure fericirea lor şi să te doară suferinţa lor."€

Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646 - 1716)

-II-

Nimeni nu ne poate obliga să fim sensibili la fericirea sau la suferinţa altora. Totuşi o viaţ›ă trăită fără să ne pese de semenii noş™tri e o viaţ›ă la fel de blamabilă ca aceea a slugii din parabolă care îşi îngroapă banul de aur în loc să-l valorifice. Sunt în noi forţ›e cum ar fi inteligenţ›a, inima care nu ne-au fost date pentru a rămâne nefolosite sau pentru a ne folosi doar nouă.

Unii pretind că nu au ocazia să facă bine. Le-am putea răspunde că ar fi de ajuns să privească în jur. Au nevoie de serviciile noastre Familia, prietenii, necunoscuţ›ii chiar. Putem schimba zilnic în bine situaţia cuiva. Cine e util şi altora are parte de bucurii durabile, pentru că împărt㺙eş™te trăirile celor pe care-i ajută.

-III-

Cuvântul "bucurii"€ să nu ne facă nerealişti. Recunoş™tinţ›a e rară. Înţelegerea perfectă a intenţ›iilor noastre şi mai rară. Ce ne va merge cu adevărat la inimă va fi sentimentul că ne aducem contribuţ›ia la afirmarea binelui. El a făcut posibile nenumărate fapte bune care au uşurat povara de nevoi şi de griji de pe umerii multora.

Nu avem dreptul să spunem: "Nu are rost. Ce pot face e prea puţin."€ Un viitor senin se obţine prin progrese realizate în timp ca urmare a acumulării de eforturi aparent lipsite de însemnătate sau de rezultate. Gândurile bune, faptele generoase nu se pierd, cu toate că uneori nu li se văd efectele.

-IV-

Oricare ne-ar fi condiţia sau vârsta, învăţ›ătura sau ignoranţ›a, bogăţia sau sărăcia, putem nutri ambiţ›ia de a fi drepţ›i şi buni. O astfel de ambiţ›ie e deosebit de tonică pentru noi înşine, dându-ne un ţel superior intereselor sau satisfacţiilor personale. Să trăim doar pentru noi e meschin. Să ne cultivăm grădina, dar să dărâmăm zidurile din jurul ei ca aceia care au nevoie de sprijinul nostru să poată intra.

În zilele noastre cuvântul altruism tinde să înlocuiască cuvântul milostenie, deşi are defectul că exprimă prea formalist capacitatea de a ne identifica cu ceilalţi. Aceia pe care cuvântul milostenie îi deranjează consideră că el exprimă inegalitatea. În realitate milostenia e iubire, adică suprema egalitate a sufletelor.

-V-

Sunt fiinţ›e predispuse firesc să se gândească mai mult la ceilalţi decât la ele. Când o asemenea înclinaţ›ie nu e spontană, poate fi dobândită. Să adăugăm că milostenia nu se limitează la a dărui. Adevărata milostenie e sufletul existenţei. Ea se aplică tuturor împrejurărilor, ea repară lucrarea răului prin aceea a binelui, ea inspiră o gingăşie care face nedureroasă pansarea rănilor, ea adaugă îndatoririlor obligaţ›iile voluntare. O persoană milostivă nu doar respectă viaţa semenilor săi, ci chiar şi-ar da viaţa pentru ei. Femeile practică acest gen de eroism în ciuda slăbiciunii lor fizice. Cutezanţa de care ele dau dovadă în situaţ›ii dificile e atât de obiş™nuită, că nu surprinde pe nimeni.

Câte nu au făcut femeile în teribilul an 1944 pentru a atenua ororile războiului! O doctoriţă a împiedicat expedierea într-un lagăr din U.R.S.S. a soldaţ›ilor răniţ›i din spitalul unde se afla şi bunicul meu lovit în piept de un glonţ› în timpul luptelor din nordul Moldovei. Bunica unei prietene, infirmieră participantă la toată Campania din Est, a cerut imediat după Actul de la 23 August să fie trimisă în regiunea Karaganda din R.S.S. Kazahă pentru a-i ajuta pe prizonierii de război români aflaţ›i acolo. Ceea ce ea le-a adus a fost mai ales mângâierea regăsirii cuiva din Patrie. Faptul de a le spune acelor necunoscuţ›i "€žSunt româncă", de a le vorbi în româneş™te de Ţară, de a le trata după puterile ei bolile a fost un act de supremă milostenie.

Lagărul KARLAG din regiunea Karaganda, Kazahstan

-VI-

Învăţătura dată neş™tiutorilor e la fel de importantă ca mâncarea dată flămânzilor, fiindcă e cât se poate de adevărat că omul nu trăieş™te doar cu pâine. În jurul nostru vom găsi întotdeauna pe cineva care să aibă nevoie de hrană pentru minte şi suflet. Cunoş™tinţ›ele noastre, înţelepciunea noastră pot fi folositoare altora şi avem obligaţia să li le oferim fără reţ›ineri. Darul pentru minte şi inimă e prioritar. La moartea unei femei meritoase, cei care au cunoscut-o spuneau emoţ›ionaţ›i: "Ce se va întâmpla cu noi? Eram toţi săracii ei."

-VII-

Milostenia ne cere să facem bine inclusiv celor de care avem motive să ne plângem. Ea e mai puţin rigidă ca dreptatea, care ne determină să-l lăsăm pe rău să-şi primească pedeapsa meritată. "Dacă-i abandonăm pe răi, ei vor deveni mai răi"€, spunea filozoful Platon. Pe acest principiu, transformat în poruncă de creş™tinism, se bazează orice regenerare socială. Nu există om care să nu poată fi făcut mai bun cu tact, cu blândeţ›e, cu înţelepciune. Când răul ne-a fost făcut nouă, iertarea e cea mai admirabilă formă a milosteniei, pentru că înfrânge în noi trufia.

Platon

Simpla iertare poate fi amestecată cu o cantitate oarecare de resentimente. Scopul ar fi să ne purtăm omeneş™te cu duşmanii, pentru că să-i iubim efectiv nu e posibil. Afecţ›iunea e un sentiment, nu o putem impune inimii. Ilustrativă pentru ce am spus e poezia lui Victor Hugo "€žDupă luptă"€. Pe câmpul acoperit de cadavre un muribund striga "€žApă!"€. Un ofiţer însoţ›it de un soldat, care treceau călare prin apropiere, l-au auzit. Ofiţ›erul, tatăl poetului, îi întinde plosca sa soldatului ca s-o dea rănitului. În timp ce soldatul se apleca pentru a-l ajuta să bea, rănitul se ridică în capul oaselor şi trase cu pistolul în ofiţer. "Lasă-l totuşi să-şi potolească setea"€, spuse ofiţ›erul, deşi glonţul trecuse atât de aproape de el că-i smulsese pălăria de pe cap.

După luptă

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (17)

SOCIETATEA

Bunătatea - Devotamentul

-I-

„Bunătatea face să pălească geniul şi frumusețea, aşa cum apariția soarelui face să pălească torțele şi focurile de artificii. Inteligenţa cea mai limitată sau urâțenia cea mai grotescă sunt transfigurate când omenia le însoțește… O inimă bună e atât de mare că încape în ea întreaga lume.” Aceste cuvinte frumoase aparţin în mod surprinzător pesimistului Schopenhauer.

Schopenhauer definește bunătatea astfel: „Să ai faţă de ceilalţi aceeași îngăduință ca faţă de tine”. Identificarea bunătății cu îngăduința e totuşi greu de acceptat. Îngăduința faţă de noi sau faţă de ceilalţi nu e o virtute, ci o greșeală determinată de slăbiciune şi de orbire. Bunătatea trebuie să fie exigentă şi clarvăzătoare ca să nu se confunde cu lipsa de rezistență la rău sau cu iluziile ce provin din neînțelegerea unor situații.

Arthur Schopenhauer

-II-

În lipsa bunătății adevărate nicio ființă nu e completă. Cei în sufletele cărora ea se află o manifestă prin toate faptele lor, prin toate cuvintele lor şi aduc cu ei blândețe şi mângâiere oriunde merg. Mintea poate fi periculoasă fără bunătate. Bunătatea o călăuzește, o transformă în făclie ce ne luminează calea. Cu o inimă bună vom evita multe greșeli, inclusiv pe cele de tact de care doar inteligența nu-l ferește pe egoist.

Egoismul e consecinţa exacerbării individualității. Suntem atât de plini de noi că ne pare firesc să raportăm totul la eul nostru. Aceasta ni se întâmplă mai ales în tinerețe. Pe măsură ce înaintăm în vârstă ne dăm seama că bunătatea e o calitatea utilă. Mulţi, de teamă să nu primească mai puţin decât oferă, sunt tot atât de buni cu ceilalţi pe cât de buni sunt ceilalţi cu ei. Să adăugăm că nimic nu reține mai bine afecțiunea ca bunătatea.

-III-

Să fim deci buni. Sunt nenumărate ocaziile de a arăta tuturor acea bunătate de care Sfântul Pavel spune că „e răbdătoare, nu se laudă, nu-şi caută avantajul, nu se irită, nu e suspicioasă…, scuză totul, crede totul, speră totul, suportă totul.”

Sfântul Pavel

O asemenea bunătate nu e întotdeauna înnăscută în inimile noastre. Chiar şi celor mai generoși dintre noi le e greu s-o practice. Ingratitudinea, insuccesul produc destul de firesc nevoia de a trăi numai pentru sine. Bunătății îi e greu să învingă acest instinct involuntar. Toţi putem fi buni dacă ne străduim, dar nu toţi putem fi mari. Bunătatea îşi are însă măreția ei. Să faci bine în fiecare zi a vieții e o formă reală de eroism.

-IV-

Sunt din fericire destui oameni buni. Lor un elan spontan al inimii le dă capacitatea de a înțelege suferințele şi dorinţa de a le alina. Aceste ființe remarcabile s-au născut cu suflete bune, mari şi tandre. Dar fără fapte tandrețea nu e decât o simpatie sterilă. Apoi e necesar să fim buni mereu şi mai ales când e nevoie de noi. Fiind aşa vom constata că fericirea depinde de binele făcut. „Bine faci, bine găsești” spune un proverb românesc. Când nu e posibil să facem bine, să încercăm să fim măcar binevoitori. Sufletele bune găsesc întotdeauna o cale de a se manifesta. E arta lucrurilor aparent neînsemnate, a micilor bucurii oferite aproapelui, a ascultării mărturisirilor, a împărtășirii grijilor, a suportării defectelor, o artă în care femeile excelează.

-V-

Îngăduința sprijinită de fermitate e una din marile caracteristici ale bunătății. Ea nu e orbită de defectele aproapelui, ci, cunoscându-le pe ale sale, le iartă pe cele pe care nu le are. Intransigentă cu principiile, ea e milostivă cu vinovatul, căruia o vorbă bună, o primire nesperată îi poate reda curajul de a-şi repara greșeala. Bunătatea şi-a dobândit dreptul a-l mustra cu blândețe, cu afecțiune. Dreptatea nu e o persoană ursuză dornică să împartă pedepse în dreapta şi în stânga. Dat fiind că nu suntem în stare să ne judecăm pe noi înşine cu destulă asprime, să ne străduim să vedem la alţii mai întâi bunele intenții. Împărţirea irevocabilă a oamenilor în buni şi răi e nemiloasă, deoarece aceia socotiți răi au nevoie de bunătatea noastră pentru a se schimba.

Suntem jigniți? Să iertăm. Bunătatea e un mare merit şi superioritatea socială sau intelectuală se cuvine susținută de o egală superioritate a inimii. Altfel se situează, prin lipsă de delicatețe, mai jos decât cei cărora le pretinde respect.

-VI-

Bunătatea e potrivită la orice vârstă. Bătrânețea aproape că se confundă cu ea. Ne e greu să ne imaginăm bunicii fără această însușire. Celor aflați în puterea vârstei care dețin o autoritate bunătatea le temperează energia, le atenuează asprimea acțiunii, le dă un sens vieții prin facerea de bine. Tinerii, copiii au datoria de a deveni buni pentru că beneficiază permanent de ajutorul celorlalţi. Nu ajungem buni decât prin uitare de sine, ceea ce pretinde un oarecare efort. Dacă vom reuși să-l facem, nu vom mai accepta avantaje vătămătoare celorlalţi şi vom căuta constant să fim folositori. Bunătatea practicată aşa e superioară bunătății naturale pentru că rezultă dintr-o victorie asupra noastră. Ea nu va fi influențată de simpatii, ci se va manifesta fără să țină cont de ele. Să fim buni mereu! Vom urca în acest fel încet şi sigur treptele spre acel nivel superior numit devotament.

-VII-

„E bun cel ce face bine celorlalţi. E foarte bun cel ce suferă pentru binele pe care-l face. E eroic şi perfect cel ce-şi riscă viaţa pentru a face bine”, spunea La Bruyère.

Jean de La Bruyère

Simpla bunătate nu presupune sacrificiul complet de sine, jertfirea absolută, în timp ce devotamentul implică toate acestea şi chiar mai mult, pentru că adesea e mai greu să trăieşti pentru cineva decât să mori pentru el. Vedeți devotamentele neștiute, neînțelese, neapreciate ale majorității femeilor.

Totuşi nu ar fi bine ca devotamentul să eclipseze bunătatea sau să scutească pe cineva de ea. Bunătatea e mai la îndemâna tuturor, e mai constant practicată. Cei care se devotează rece, aspru, lăsând să se vadă importanța sacrificiului lor, îşi fac devotamentul greu de acceptat. Ar fi de preferat din partea lor un pic de detașare şi mai multă tandrețe. Devotamentul ostentativ, nu e cu adevărat devotament.

Să te devotezi înseamnă să preferi pe altcineva ţie şi să te jertfești pentru el. De exemplu devotamentul mamelor pentru copiii lor aflați în primii ani de viaţă, când le sunt necesare îngrijiri permanente. Devotamentul e piatra de încercare a adevăratei afecțiuni. Pentru a ști dacă iubim pe cineva să așteptăm momentele de grea încercare. Dacă atunci ezităm înseamnă că afecțiunea noastră nu e decât egoism deghizat. Iubim pentru noi, pentru satisfacția noastră personală.

-VIII-

Întruchiparea binelui e omul atașat de semenii săi şi de pământul său natal. În relatările de bună-credinţă despre războaiele pe care le-am purtat e amintită întotdeauna mulțimea de eroi anonimi căzuți pentru Ţară. Jertfa lor a fost un act de supremă abnegație. Viaţa civilă oferă şi ea exemple ale sacrificiului individului pentru binele tuturor. Ceea ce e admirabil la devotament e dăruirea voluntară a puterilor omului în funcție de situaţia sa şi de îndatoririle sale. Toţi ne putem devota, dar e important s-o facem în sensul atribuțiilor noastre: soldatul ca soldat, agricultorul ca agricultor, muncitorul ca muncitor, savantul ca savant. Femeile care nu vor să aibă soț şi copii pentru a se consacra carierei profesionale comit o greșeală de judecată. Același lucru se poate spune şi despre femeile care-şi neglijează soțul şi copiii pentru a se dedica unor activități cu caracter general. Domeniul de manifestare al devotamentului femeii e întâi de toate Familia.

Asta nu înseamnă că femeia, chiar timidă şi temătoare, nu şi-ar sacrifica viaţa. Să ne reamintim de eroismul infirmierelor noastre din spitalele de campanie de pe Frontul de Est care în anul 1944 au luptat cu arma în mână alături de soldați pentru a face posibilă evacuarea răniților şi acordarea de asistență religioasă muribunzilor. Păcat că vitregia vremurilor nu a permis consemnarea unor fapte atât de generoase în cărțile de istorie. E adevărat că în împrejurări tragice suntem susținuți de exaltarea momentului. Devotamentul cel mai dificil e poate sacrificarea zilnică a gusturilor şi a preferințelor proprii, dăruirea timpului său unor îndatoriri umile, într-un cuvânt devotamentul familial ale cărui bucurii sunt date chiar de ce implică.

Spital de campanie

Popescu Angela

Sursa: http://tineriptromania.blogspot.com/

[RedRose]

În prealabil postat de TINERI PENTRU ROMANIA

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (17)

SOCIETATEA

Bunătatea - Devotamentul

-I-

„Bunătatea face să pălească geniul şi frumusețea, aşa cum apariția soarelui face să pălească torțele şi focurile de artificii. Inteligenţa cea mai limitată sau urâțenia cea mai grotescă sunt transfigurate când omenia le însoțește… O inimă bună e atât de mare că încape în ea întreaga lume.” Aceste cuvinte frumoase aparţin în mod surprinzător pesimistului Schopenhauer.

Schopenhauer definește bunătatea astfel: „Să ai faţă de ceilalţi aceeași îngăduință ca faţă de tine”. Identificarea bunătății cu îngăduința e totuşi greu de acceptat. Îngăduința faţă de noi sau faţă de ceilalţi nu e o virtute, ci o greșeală determinată de slăbiciune şi de orbire. Bunătatea trebuie să fie exigentă şi clarvăzătoare ca să nu se confunde cu lipsa de rezistență la rău sau cu iluziile ce provin din neînțelegerea unor situații.

Arthur Schopenhauer

-II-

În lipsa bunătății adevărate nicio ființă nu e completă. Cei în sufletele cărora ea se află o manifestă prin toate faptele lor, prin toate cuvintele lor şi aduc cu ei blândețe şi mângâiere oriunde merg. Mintea poate fi periculoasă fără bunătate. Bunătatea o călăuzește, o transformă în făclie ce ne luminează calea. Cu o inimă bună vom evita multe greșeli, inclusiv pe cele de tact de care doar inteligența nu-l ferește pe egoist.

Egoismul e consecinţa exacerbării individualității. Suntem atât de plini de noi că ne pare firesc să raportăm totul la eul nostru. Aceasta ni se întâmplă mai ales în tinerețe. Pe măsură ce înaintăm în vârstă ne dăm seama că bunătatea e o calitatea utilă. Mulţi, de teamă să nu primească mai puţin decât oferă, sunt tot atât de buni cu ceilalţi pe cât de buni sunt ceilalţi cu ei. Să adăugăm că nimic nu reține mai bine afecțiunea ca bunătatea.

-III-

Să fim deci buni. Sunt nenumărate ocaziile de a arăta tuturor acea bunătate de care Sfântul Pavel spune că „e răbdătoare, nu se laudă, nu-şi caută avantajul, nu se irită, nu e suspicioasă…, scuză totul, crede totul, speră totul, suportă totul.”

Sfântul Pavel

O asemenea bunătate nu e întotdeauna înnăscută în inimile noastre. Chiar şi celor mai generoși dintre noi le e greu s-o practice. Ingratitudinea, insuccesul produc destul de firesc nevoia de a trăi numai pentru sine. Bunătății îi e greu să învingă acest instinct involuntar. Toţi putem fi buni dacă ne străduim, dar nu toţi putem fi mari. Bunătatea îşi are însă măreția ei. Să faci bine în fiecare zi a vieții e o formă reală de eroism.

-IV-

Sunt din fericire destui oameni buni. Lor un elan spontan al inimii le dă capacitatea de a înțelege suferințele şi dorinţa de a le alina. Aceste ființe remarcabile s-au născut cu suflete bune, mari şi tandre. Dar fără fapte tandrețea nu e decât o simpatie sterilă. Apoi e necesar să fim buni mereu şi mai ales când e nevoie de noi. Fiind aşa vom constata că fericirea depinde de binele făcut. „Bine faci, bine găsești” spune un proverb românesc. Când nu e posibil să facem bine, să încercăm să fim măcar binevoitori. Sufletele bune găsesc întotdeauna o cale de a se manifesta. E arta lucrurilor aparent neînsemnate, a micilor bucurii oferite aproapelui, a ascultării mărturisirilor, a împărtășirii grijilor, a suportării defectelor, o artă în care femeile excelează.

-V-

Îngăduința sprijinită de fermitate e una din marile caracteristici ale bunătății. Ea nu e orbită de defectele aproapelui, ci, cunoscându-le pe ale sale, le iartă pe cele pe care nu le are. Intransigentă cu principiile, ea e milostivă cu vinovatul, căruia o vorbă bună, o primire nesperată îi poate reda curajul de a-şi repara greșeala. Bunătatea şi-a dobândit dreptul a-l mustra cu blândețe, cu afecțiune. Dreptatea nu e o persoană ursuză dornică să împartă pedepse în dreapta şi în stânga. Dat fiind că nu suntem în stare să ne judecăm pe noi înşine cu destulă asprime, să ne străduim să vedem la alţii mai întâi bunele intenții. Împărţirea irevocabilă a oamenilor în buni şi răi e nemiloasă, deoarece aceia socotiți răi au nevoie de bunătatea noastră pentru a se schimba.

Suntem jigniți? Să iertăm. Bunătatea e un mare merit şi superioritatea socială sau intelectuală se cuvine susținută de o egală superioritate a inimii. Altfel se situează, prin lipsă de delicatețe, mai jos decât cei cărora le pretinde respect.

-VI-

Bunătatea e potrivită la orice vârstă. Bătrânețea aproape că se confundă cu ea. Ne e greu să ne imaginăm bunicii fără această însușire. Celor aflați în puterea vârstei care dețin o autoritate bunătatea le temperează energia, le atenuează asprimea acțiunii, le dă un sens vieții prin facerea de bine. Tinerii, copiii au datoria de a deveni buni pentru că beneficiază permanent de ajutorul celorlalţi. Nu ajungem buni decât prin uitare de sine, ceea ce pretinde un oarecare efort. Dacă vom reuși să-l facem, nu vom mai accepta avantaje vătămătoare celorlalţi şi vom căuta constant să fim folositori. Bunătatea practicată aşa e superioară bunătății naturale pentru că rezultă dintr-o victorie asupra noastră. Ea nu va fi influențată de simpatii, ci se va manifesta fără să țină cont de ele. Să fim buni mereu! Vom urca în acest fel încet şi sigur treptele spre acel nivel superior numit devotament.

-VII-

„E bun cel ce face bine celorlalţi. E foarte bun cel ce suferă pentru binele pe care-l face. E eroic şi perfect cel ce-şi riscă viaţa pentru a face bine”, spunea La Bruyère.

Jean de La Bruyère

Simpla bunătate nu presupune sacrificiul complet de sine, jertfirea absolută, în timp ce devotamentul implică toate acestea şi chiar mai mult, pentru că adesea e mai greu să trăieşti pentru cineva decât să mori pentru el. Vedeți devotamentele neștiute, neînțelese, neapreciate ale majorității femeilor.

Totuşi nu ar fi bine ca devotamentul să eclipseze bunătatea sau să scutească pe cineva de ea. Bunătatea e mai la îndemâna tuturor, e mai constant practicată. Cei care se devotează rece, aspru, lăsând să se vadă importanța sacrificiului lor, îşi fac devotamentul greu de acceptat. Ar fi de preferat din partea lor un pic de detașare şi mai multă tandrețe. Devotamentul ostentativ, nu e cu adevărat devotament.

Să te devotezi înseamnă să preferi pe altcineva ţie şi să te jertfești pentru el. De exemplu devotamentul mamelor pentru copiii lor aflați în primii ani de viaţă, când le sunt necesare îngrijiri permanente. Devotamentul e piatra de încercare a adevăratei afecțiuni. Pentru a ști dacă iubim pe cineva să așteptăm momentele de grea încercare. Dacă atunci ezităm înseamnă că afecțiunea noastră nu e decât egoism deghizat. Iubim pentru noi, pentru satisfacția noastră personală.

-VIII-

Întruchiparea binelui e omul atașat de semenii săi şi de pământul său natal. În relatările de bună-credinţă despre războaiele pe care le-am purtat e amintită întotdeauna mulțimea de eroi anonimi căzuți pentru Ţară. Jertfa lor a fost un act de supremă abnegație. Viaţa civilă oferă şi ea exemple ale sacrificiului individului pentru binele tuturor. Ceea ce e admirabil la devotament e dăruirea voluntară a puterilor omului în funcție de situaţia sa şi de îndatoririle sale. Toţi ne putem devota, dar e important s-o facem în sensul atribuțiilor noastre: soldatul ca soldat, agricultorul ca agricultor, muncitorul ca muncitor, savantul ca savant. Femeile care nu vor să aibă soț şi copii pentru a se consacra carierei profesionale comit o greșeală de judecată. Același lucru se poate spune şi despre femeile care-şi neglijează soțul şi copiii pentru a se dedica unor activități cu caracter general. Domeniul de manifestare al devotamentului femeii e întâi de toate Familia.

Asta nu înseamnă că femeia, chiar timidă şi temătoare, nu şi-ar sacrifica viaţa. Să ne reamintim de eroismul infirmierelor noastre din spitalele de campanie de pe Frontul de Est care în anul 1944 au luptat cu arma în mână alături de soldați pentru a face posibilă evacuarea răniților şi acordarea de asistență religioasă muribunzilor. Păcat că vitregia vremurilor nu a permis consemnarea unor fapte atât de generoase în cărțile de istorie. E adevărat că în împrejurări tragice suntem susținuți de exaltarea momentului. Devotamentul cel mai dificil e poate sacrificarea zilnică a gusturilor şi a preferințelor proprii, dăruirea timpului său unor îndatoriri umile, într-un cuvânt devotamentul familial ale cărui bucurii sunt date chiar de ce implică.

Spital de campanie

Popescu Angela

Sursa: http://tineriptromania.blogspot.com/

Frumoase randuri....sper ca sunt adresate nu numai domnisoarelor..:)

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (18)

SOCIETATEA

Bunăvoința – Politețea

-I-

Bunăvoința dă bunătății farmecul aparte pe care-l dă parfumul florilor. Bunătatea e uneori energică, aspră şi intransigentă. Bunăvoința e întotdeauna blândă, cordială şi dispusă să judece favorabil oamenii. Felul cum ne apar toate depinde de cum le privim. Bunicul meu, unul dintre inșii cei mai binevoitori din câți am cunoscut, obișnuia să spună cu o ironie blajină: „Când vorbesc cu chiorii, mă uit la ei din profil. Așa le văd doar ochiul teafăr.”

Bunăvoința ţine de acea condescendență dată de experiența de viaţă. Persoanele superioare sunt în general binevoitoare, pentru că au prea multă minte pentru a se înjosi cu meschinării. Pe tineri viaţa nu i-a învățat încă îngăduința. Multe fete exagerează defectele altora. Vanitatea intervine aici şi se fac comparații doar în propriul avantaj. Haine sau comportamente ridicole pot condamna pe cineva irevocabil în ciuda calităților sale.

Bunăvoința arătată numai celor dragi nu e în realitate bunăvoință. Adevărata bunăvoință e ca Soarele care-i luminează la fel pe toţi.

-II-

Ajutorul însoțit de critici e greu de acceptat. Ajutorul însoțit de bunăvoință e primit cu bucurie. Arta de a dărui e prin urmare obligatoriu de dobândit. Dorinţa de a nu leza pe nimeni, implicată de bunăvoință, face posibile faptele bune.

De regulă ne credem mai fragili, mai delicați, mai sensibili ca alţii. Nenorocirile noastre ne par colosale şi ne rezervăm mila doar pentru noi. Să încercăm să fim obiectivi, pentru că altfel nu vom putea să ne ajutăm semenii.

-III-

Cine nu vede niciodată calitățile oamenilor sau lucrurilor e meschin. Urâtul şi răul există, dar binele şi frumosul există de asemenea. De ce să le ignorăm? Nicio ființă nu e atât de puţin dotată încât să nu aibă vreo calitate ascunsă. Iată ce e necesar să descoperim. Dacă mai găsim şi acel punct unde simpatiile se întâlnesc, dacă punem totul în valoare, vom creşte suma binelui existent.

Dimpotrivă reaua-voinţă, bătaia de joc fac un rău disproporționat în raport cu importanța lor. Ironizarea unei infirmități sau a unui defect poate afecta sau ruina o întreagă viaţă. Prin bășcălie au fost distruse reputații, prietenii. Nimic mai supărător ca batjocura.

-IV-

Bunăvoința ne e folositoare. Pe lângă faptul că ne face îndrăgiți, ea ne înalță sufletul şi-l ajută să aprecieze mai bine lucrurile. George Eliot ilustrează frumos cele de mai sus când spune: „Cine are fire dispreţuitoare şi dezaprobatoare e ca pumnul. Poate da lovituri, dar nu poate primi sau păstra nimic prețios.” – E incontestabil că o persoană răuvoitoare îşi face rău în primul rând ei însăși.

Bunăvoința ne dă totodată o seninătate ce ne permite să înţelegem ideile mari şi frumoase. Să aruncăm mereu în drumul nostru semințele bunăvoinței şi simpatiei! Fără îndoială că se vor pierde multe dintre ele, dar dacă una singură va încolți, ea ne va bucura ochii și inima.

-V-

Politețea e intim legată de bunăvoință. Să fii politicos a devenit contrar uzanțelor din prezent, deşi în trecut politețea dădea farmec vieții sociale. Pe atunci relațiile dintre oameni erau de neconceput fără finețe, măsură, discernământ, bun gust şi educație perfectă. Politețea provine din respect. Altădată era recunoscută superioritatea de vârstă şi de rang, ceea ce genera stimă. Între egali exista o amabilitate studiată poate, dar care acționa ca lubrifiantul în angrenaje. În epoca noastră decadentă şi libertină, politețea a ajuns în dizgrație.

Ar fi o greșeală să clasăm blândețea şi farmecul manierelor, arta de a fi amabil printre calitățile secundare de care ne putem lipsi. Să deosebim însă ce e virtute de ce e aparență, ceremonial. Acest ultim fel de politețe e curtoazie şi o întâlnim la toate Națiunile cu diferențe ce țin de manifestările exterioare. Minuțioasa etichetă asiatică e superioară etichetei noastre prin unele aspecte şi nu ar fi rău ca în școlile de la noi să existe cursuri de politețe ca în Japonia.

-VI-

Cuvântul politețe vine de la „a poliza”, „a șlefui” şi înseamnă în sens moral a netezi asperitățile, a da suprafeței acel lustru, acea finisare care înnobilează materialele prețioase. Diamantul arată mai bine când e prelucrat. La fel şi marile calități umane. Ele ar pierde mult, dacă ar avea un aspect exterior aspru şi grosolan.

Unii spun că politețea e un fel de minciună, de fățărnicie, fiindcă nu e expresia unor sentimente reale. Afirmațiile lor sunt consecinţa revoltei împotriva așa-zisei ipocrizii sociale. Putem fi însă și politicoși, și sinceri. Cum? Străduindu-ne să gândim ce politețea ne determină să spunem şi să facem, manifestând realmente simpatie pentru bucuriile şi necazurile altora, complimentând şi felicitând onest. Politețea înlesnește raporturile sociale, schimburile de idei şi după cum se vede e mincinoasă doar dacă vrem.

Opiniile ni le putem susține la fel de bine pașnic, cu moderație, lăsându-le uneori ghicite prin tăcere care e tot o formă de politețe. Această știință e ştiinţa vieții în comun. Politețea, arta menajării aproapelui sunt indispensabile femeilor în raporturile lor cu societatea şi mai ales în rolul lor de stăpâne ale casei. Când citim biografiile doamnelor ilustre din trecut aflăm că ele erau de o politețea desăvârșită știind să pună pe fiecare într-o lumină favorabilă.

-VII-

O femeie va fi amabilă, politicoasă de fiecare dată când se va gândi mai mult la ceilalţi decât la ea. Politețea ne place tuturor. Teoretic ar trebui să fim întotdeauna la fel de cuviincioși cu toată lumea și în orice împrejurare, chiar când suntem insultați.

Impolitețea e cauzată de egoism, de nedreptate şi de vanitate. Mojicia faţă de cei mai mici în rang ca noi merită îndeosebi blamul. Tratându-i cu aroganță pe cei care ne sunt inferiori ierarhic sau social îi umilim în mod laș fiindcă nu pot riposta şi-i facem să ne urască.

-VIII-

Politețea e importantă pentru că suntem judecați după comportament. Lipsa timpului nu le permite semenilor noștri să afle ce calități avem. Tot ce ei ne cer e amabilitate şi respectarea uzanțelor. O atitudine curtenitoare ne va ajuta să fim bine văzuți şi ne va aduce avantaje importante. Din acest punct de vedere, neglijata politețe ne poate asigura succesul. O prietenă de-a mea alergică la gătit a obţinut fără intenţie o slujbă bună doar pentru că la o agapă a ascultat cu interes, cu răbdare o necunoscută între două vârste care i-a povestit timp de trei ore cum se prepară tot felul de ciorbe. Doamna pasionată de fierturi acre face parte din conducerea unei mari companii.

Să nu ezităm să purtăm dezinteresat discuții despre subiecte plictisitoare cu persoane preocupate de ele. E o dovadă de bunătate. În plus vom fi vorbiți de bine şi vom avea satisfacția că suntem apreciați pe merit.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIȘOARE (19)

PATRIA

Patriotismul

-I-

Iubirea pentru Familie, iubirea pentru semeni se contopesc într-un sentiment general greu de definit și atotputernic, iubirea de Patrie.

Educația poate dezvolta acest sentiment, dar nu-l poate crea, fiindcă există dinaintea ei. Patriotismul e sursa eroismului și baza vieții Națiunii. Pentru orășean, Patria e teritoriul pe care s-au succedat generațiile trecute, pe care se vorbește aceeași limbă și pe care se aplică aceleași legi, adică o realitate cam abstractă. Țăranului Patria îi e mai aproape de inimă. El iubește în Patrie obiectele cu care lucrează, terenul pe care-l cultivă și imaginile sensibile care i-au devenit sentimente. Există însă la fel de mult patriotism la oraș ca la sat. Orășeni sau țărani vom munci, vom lupta și la nevoie ne vom da viața ca Patria să trăiască.

Iubirea de Patrie ne rămâne în suflet indiferent de împrejurări. Patria e pentru noi ca o mamă și-i simțim lipsa, când suntem departe de ea. Frontiera e adesea o linie imaginară. Mașina străbate șoseaua. În față două drapele flutură pe două clădiri diferite aflate la o oarecare distanță. Unul e tricolorul nostru, e emblema pentru care au murit înaintașii, e simbolul ființei imperceptibile și totuși atât de concrete, atât de vii, pe care tocmai o părăsim, Patria, celălalt reprezintă același lucru, dar pentru alții. Mașina trece. Nu s-au schimbat nici cerul, nici peisajul, dar ne par diferite și la prima oprire, la auzul altei limbi decât româna, ne simțim ca exilați. La unii acest sentiment devine dor de Țară. În străinătate, întâlnirea întâmplătoare cu un compatriot necunoscut e, chiar și pentru cel mai rece dintre oameni, asemenea întâlnirii cu un prieten vechi.

-II-

Idea de Patrie, etimologic „pământul părinților”, a dominat antichitatea. „Trecătorule du-te și spune Spartei că am murit pentru legile-i sfinte!” Iată, cu Leonidas la Thermopyles, patriotismul grec! Și în Imperiul Roman patriotismul era o virtute apreciată. Pentru roman erau mai importante bogăția și prestigiul Romei decât bogăția și prestigiul său. În timpuri mai apropiate de noi, Națiunile s-au format treptat din amestecarea unor neamuri diverse și multă vreme au fost o puzderie de Sate mărunte.

Ar fi nedrept față de istoria noastră să susținem, cum fac unii, că idea de Patrie e în mod esențial modernă. Că ea a fost confundată în evul mediu cu voievodatele e posibil, dar în vremurile acelea voievozii personificau Patria. Nu e mai puțin adevărat că din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sentimentul național s-a dezvoltat mai rapid. De atunci conceptul de Patrie s-a eliberat, a căpătat amploare, concept puternic și viu, concept făcut dintr-un trecut de luptă, din speranța într-un viitor mare și din voința de a fi uniți și de a rămâne uniți. Dorința noastră de unitate națională e sufletul României, forța ei.

-III-

Patriotismul a fost acuzat că ne face intoleranți față de străini. Globalismul e considerat de unii un ideal superior. Fără îndoială solidaritatea universală ne cere să-i considerăm frați pe toți oamenii, dar frați cu adevărat nu ne sunt decât conaționalii noștri de care ne leagă sângele. Fraternitatea universală nu exclude alte sentimente și Patria mondială, dacă va exista vreodată, va fi o asociere de Patrii. Inima noastră, oricât de mare ar fi, se poate atașa numai de ce îi e aproape, de ce-i apare într-o formă precisă, perceptibilă.

Iubirea de Patrie cuprinde iubirea pentru ai noștri, pentru pământul nostru, pentru tradițiile noastre, pentru religia noastră creștin ortodoxă, pentru limba română, toate lucruri care fac parte din noi, așa cum noi facem parte din ele. Niciun om cinstit nu se poate imagina fără Patrie, izolat, lipsit de îndatoriri și de drepturi. Patriotismul e cel mai puternic sentiment superior. El a inspirat fapte supraomenești, el e un ideal mai presus de interesele personale. S-a constatat că Țările sărace, dezmoștenite, triste sunt iubite puternic de copiii lor, dovadă că Patria e îndrăgită pentru ea însăși, nu pentru frumusețea, prestigiul sau bogăția sa.

-IV-

După cum orice medalie își are reversul ei, patriotismul își are și el părțile sale rele. De trufie nu e scutit nimeni. Popoarele expansive o manifestă deschis, cele mai rezervate o ascund, dar disprețul lor tăcut pentru alții e la fel de mare. Oamenii de naționalități diferite se înțeleg de regulă destul de greu între ei. Firesc ar fi să dăm dovadă de îngăduință reciprocă pentru a putea conviețui. Totuși unora le pare inadmisibil că, nefiind conaționalul lor, ești diferit de ei. Or acesta nu mai e patriotism, sentiment nobil și mare, ci o caricatură a lui.

În ciuda scăderilor sale, patriotismul, deformat uneori ca orice ideal ce trece prin inima imperfectă a oamenilor, merită cu prisosință să-l cinstim. El ne permite să existăm ca Națiune, el ne asigură demnitatea, unitatea și specificul, el ne dă un bun comun de apărat, Țara și același țel, progresul ei. Mai presus de interesul personal, Patria e mobilul grandios al muncii și al eforturilor. În caz de pericol, ea transformă indivizii făcând-i puternici pe cei slabi.

-V-

Am greși, dacă ne-am imagina că patriotismul nu are nimic comun cu feminitatea. Femeile sunt, dimpotrivă, mult mai datoare să-și iubească Patria, ca să poată transmite acest sentiment copiilor lor și ca să le insufle un principiu ce poate fi rezumat în următoarea propoziție: „Vă datorați timpul, averea și viața slujirii Țării”. Cuvinte viguroase ce se regăseau în trecut pe buzele majorității mamelor. Multe femei din prezent se dezinteresează de problemele naționale. Invocând diverse pretexte pentru a-și justifica atitudinea, ele scapă din vedere că sunt parte a Națiunii ca și bărbații. Acelea care sunt înclinate să sacrifice iubirea de Patrie pentru interesele proprii e necesar să se întărească sufletește și să-și spună că au la rândul lor obligații față de mama noastră comună.

Femeile, la fel ca bărbații, pot fi de folos Patriei și crescându-și reputația prin fapte, prin dezvoltare morală proprie. Strădania de fi un cetățean mai bun, mai util e un alt mod de a fi patriot. În Patrie trăiesc și săraci. O formă de manifestare a patriotismului femeilor e colaborarea lor la ușurarea suferințelor sociale. Aici ele găsesc un mod de a-și folosi admirabil calitățile și de a-și servi Țara.

-VI-

Nu ne aparținem doar nouă, ci și Patriei. Indiferența față de ea, refuzul de a lucra constant pentru dezvoltarea ei au consecințe negative și asupra societății, și asupra fiecăruia dintre noi. Iată ce ar trebui să știe mai ales femeile, pentru că influența lor, deși indirectă, e decisivă. Ele dau Națiunii forță morală. Femeile cu dragoste de Țară își transformă soții și copii în cetățeni admirabili. Femeile bune, cinstite, la care patriotismul lasă de dorit, își transformă soții și copiii în persoane comode și egoiste.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIȘOARE (20)

PATRIA

Îndatoririle cetățeanului

-I-

Statul suntem noi, fiindcă în virtutea votului luăm parte la guvernare. Cum nu există drepturi fără îndatoriri, fiecare român are deci îndatoriri faţă de Stat.

-II-

Prima îndatorire a cetățeanului e fidelitatea arătată Ţării. Ea se manifestă în principal prin atașament pentru propria naționalitate. Renegarea calității de român e condamnabilă și nu se poate justifica prin nimic. Apartenența la Națiune, interesul național sunt mai presus de orice. Nesocotirea lor e o crimă.

-III-

A doua îndatorire a cetățeanului e respectarea legilor. Avem posibilitatea de a contesta în instanță prevederi legale nedrepte, dar după ce s-a dat o hotărâre judecătorească definitivă, trebuie să ne conformăm. Dacă fiecare ar decide cu de la sine putere, când să asculte sau când să nu asculte de legi, s-ar instaura anarhia. Disciplina ne face să fim ca un singur trup, altfel spus ne dă unitate, forță. Socrate și-a acceptat condamnarea la moarte, deși era nevinovat. „Dacă Patria e rea cu noi, s-o convingem să fie mai bună, iar dacă nu reușim, să-i acceptăm deciziile fără să protestăm”, a spus el. Marele filozof vedea pe bună dreptate în legi voința Patriei. Avem totuși posibilitatea de a îmbunătăți legislația. Civilizația însăși nu e, la drept vorbind, decât rezultatul perfecționării continue a normelor juridice. Reglementărilor legale în vigoare le datorăm însă supunere necondiționată.

Reprezentanților legii în exercițiul funcțiunii li se cuvine la fel de mult respect ca legilor înseși. E ce românul uită uneori. El îi ridiculizează cu dragă inimă pe toți cei ce au autoritatea. Nimic nu e mai contrar interesului Țării, deoarece o autoritate care nu se bucură de stimă e acceptată greu. De altfel autoritatea e independentă de calitățile bune sau rele ale persoanelor. Dacă un polițist îmi cere să mă legitimez ca să mă amendeze pentru că am traversat când era roșu la semafor, nu lui mă supun, ci majorității care vrea ordine pe străzi. Acest principiu se aplică tuturor celor care au o funcție publică.

-IV-

Reînființarea serviciul militar general e de dorit, întâi pentru că avem dreptul să ne pregătim pentru apărarea Patriei, apoi din cauza pericolelor la care ne expune poziția noastră geografică. Serviciul militar, tribut de timp, de efort susținut când e pace și tribut de sânge când e război, e greu de efectuat. Nu e ușor să renunți la interesele personale, la studii sau la confortul vieții civile. Numai că fără o armată puternică Națiunea nu va fi în stare să-și apere teritoriul și cetățenii. De aceea e necesar ca slujirea Țării sub drapel să fie asumată de noi toți.

-V-

Impozitul propriu-zis e o altă îndatorire inseparabilă de calitatea de cetățean. Statul făcând investiții de interes obștesc, întreținând o poliție pentru asigurarea liniștii în interior și o armată pentru a ne apăra de agresiuni externe, cheltuie sume mari și e drept ca noi, cei care profităm de avantaje, să ne aducem contribuția. Nu noi hotărâm taxele, ci persoanele alese de noi prin vot. S-a căutat ca stabilirea valorii impunerilor să fie cât mai echitabilă și se fac eforturi pentru a o îmbunătăți. Neplata impozitului e furt. Refuzându-ne partea, fiscalitatea va apăsa mai greu pe umerii celorlalți. Datoria cetățeanului e să-și achite dările, să conteste legal abuzurile și, mai ales, să-și aleagă reprezentanți preocupați de buna administrare a banului public.

-VI-

De reprezentanții noștri în conducerea Statului depinde totul. O obligație esențială a cetățeanului e prin urmare votul. Nu am greșit când am spus obligație. Se vorbește despre dreptul de vot, când ar trebui să se vorbească despre obligația de a vota. Nu ne e îngăduit să ignorăm scrutinul. E necesar ca fiecare să țină cont când alege, nu de preferințele sale, ci de interesul general și fie că e vorba de un consilier local, de un deputat sau de un senator, să opteze onest pentru cel mai bun.

-VII-

Calitatea de cetățean e adevăratul scop al existenței sociale a omului. Femeile sunt în același timp cetățene, soții de cetățeni și mame de cetățeni. Înțelepciunea lor se vede când acționează sau când îi sfătuiesc pe cei care acționează. Această înțelepciune e rezultatul unor experiențe trăite. Primind uneori lovituri dureroase ca urmare a întâmplărilor din viața lor sau a celor dragi lor, femeile sunt nevoite să fie atente la evenimente pentru a-i putea sfătui pe aceia pe care sunt chemate să-i îndrume. Greutățile prezentului au modificat caracterul bărbaților obligându-i la mai multă seriozitate, prin urmare nici femeile nu pot da dovadă de ușurătate sau de frivolitate.

Popescu Angela

În prealabil postat de TINERI PENTRU ROMANIA

Reînființarea serviciul militar general e de dorit, întâi pentru că avem dreptul să ne pregătim pentru apărarea Patriei, apoi din cauza pericolelor la care ne expune poziția noastră geografică. Serviciul militar, tribut de timp, de efort susținut când e pace și tribut de sânge când e război, e greu de efectuat. Nu e ușor să renunți la interesele personale, la studii sau la confortul vieții civile. Numai că fără o armată puternică Națiunea nu va fi în stare să-și apere teritoriul și cetățenii. De aceea e necesar ca slujirea Țării sub drapel să fie asumată de noi toți.

Cum e asta:
1. Crestinesc; armata, pregatire militara, violenta, etc

2. Pentru domnisoare? Tu asta ai vorbi cu o domnisoara la prima intalnire? Cum a trebuie sa ne inrolam toti, inclusiv ea, in armata?