CINE ESTE PT VOI,MIHAI EMINESCU?

[CristianR]

Nu cunosc prea bine acea corespondență, nici întreaga operă nu i-am citit-o. Iată, însă, finalul articolului la care am făcut trimitere anterior:

Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului: ” Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

De aceea, mai plauzibil îmi pare că a fost un suflet zbuciumat, oscilând între credință și necredință.

[Ioan_Cezar]

"Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!"

Taina credinţei unui om îmi pare că face oarecum inutilă orice dezbatere publică a ei, însă, dacă sunt deja precizate note din opera eminesciană şi din corespondenţa Poetului, acestea da, pot invita la comentarii.
Probabil că în textele scrise de Eminescu răzbate şi credinţa lui, însă eu cred că mai degrabă poetul făcea bine distincţia între literatură şi mărturisire, între statutul şi rolul de Poet şi cel de mărturisitor creştin, aşa cum suntem noi obişnuiţi din literatura de gen... Poate că pare nelalocul lui ce spun, însă nu de puţine ori scriitorii îşi camuflează convingerile intime fiind constrânşi de logica fiinţei vii care este opera precum şi de alte angajamente şi consideraţii ale epocii, curentului literar, contextului politic şi istoric etc.

Pe de altă parte, prin anii 90 a apărut la noi o carte scrisă de un medic român stabilit în Germania, care a studiat sistematic, cu năzuinţa aprofundării depline, viaţa/boala/moartea Poetului nostru naţional. E vorba despre doctorul Vuia, iar unele fragmente din cartea sa puteţi găsi aici: http://florindanielcoman.wordpress.c...ihai-eminescu/
Din câte îmi amintesc, mare parte din cartea lui are ca scop demitizarea portretului lui Eminescu. În jurul Poetului s-a ţesut un întreg univers imaginar colectiv, i-au fost denaturate nu numai biografia şi activitatea creatoare, literară, politică etc. dar chiar şi trăsăturile fizice şi psihologice ale personalităţii sale.
De remarcat în mod special identificarea bolii sufleteşti de care a suferit mai ales în ultimii ani Eminescu: tulburarea maniaco-depresivă, cu o ciclotimie teribilă (de intensitate psihotică), asemenea altui poet naţional, Goethe. Incorect tratată sau mai degrabă neglijată, tulburarea şi-a arătat puterea ei evolutivă destructurînd treptat, ca orice psihoză, personalitatea lui Eminescu. Dar astfel de boli, o ştim din psihopatologie, îşi arată semnele mult mai devreme, uneori din adolescenţă; o anumită coloratură a filosofiei de viaţă, un anumit gust pentru deprimare şi melancolie, o atmosferă de vrajă cu iz de migdale amare pot răzbate din cuvinte, texte, poeme, fie şi pe alocuri... E îndeobşte acceptat că opera unui creator nu rămâne impenetrabilă la unele trăsături ale personalităţii sale. Cu atât mai mult cu cât e vorba despre conflicte puternice între forţe sufleteşti cu orientări/tendinţe antagonice, care coexistă şi se înfruntă ori se contopesc în una şi aceeaşi persoană.
În perioadele de depresie, când totul devenea lipsit de sens, Eminescu pierdea, probabil, priza la nădejdea creştinească iar credinţa lui se retrăgea pesemne în adîncurile cele mai profunde, lăsînd loc la suprafaţa conştiinţei celor mai cumplite imagini şi gânduri ale deznădejdii. Sunt multe semne de răzvrătire, de nihilism etc. În schimb, când se instala episodul maniacal, expansiv, poetul nutrea măreţe idealuri, îşi propunea scopuri imposibil de atins, precum însuşirea în ritm ultrarapid a sanscritei, ebraicii, astronomiei etc. etc. Fireşte că după consumarea episodului nu realiza mai nimic din toate acestea, nu le ducea la bun sfârşit.

E foarte plauzibil ca manifestarea ciclotimică severă a dispoziţiei Poetului să fi infuenţat cel puţin turnura/culoarea gândurilor şi scrierilor sale, de nu cumva va fi antrenat până în cele mai profunde ramificaţii sufleteşti dospirea credinţei sale. După cum îmi pare posibil să se fi întâmplat şi invers: ghimpele îndoielii şi spectrul cumplit al morţii să fi zdruncinat mintea gingaşă a poetului şi, împreună cu multele mizerii şi scârbe venite din partea puternicilor acelor vremuri, să fi contribuit la dezvoltarea şi manifestarea acelui bagaj ereditar predispozant la psihoza maniaco-depresivă moştenit pe linie maternă...
Totuşi, cred că Eminescu şi-a depăşit mizeria suferinţei personale tocmai în activitatea creatoare. Departe de a fi opera nebuniei, cum adesea se crede despre geniu, Poetul s-a salvat pe sine tocmai în cadrul creaţiei sale poetice şi literare în gneral, precum şi în paginile sale geniale de jurnalistică. Vieţuirea lui în cadrul muncii creatoare l-a izbăvit de nebunie şi de mizeriile zilei. S-a înălţat peste ură, suferinţă şi moarte cu aripile iubirii de frumuseţe, cu toiagul credinţei în veşnicia iubirii şi a adevărului deplin ("absolut"), cu efortul celui hotărât să se lepede de lumesc şi omenesc prin abandonarea deplină în travaliul unificator al creaţiei. Fără acest imens travaliu al angajamentului creator, eu presupun că Eminescu ar fi sfârşit cu mult mai timpuriu într-o soartă anonimă şi mizeră. Aşa însă, în loc de soartă şi-a făurit un destin care încununează şi luminează destinul poporului şi naţiunii sale. Am nădejde că Dumnezeu i-a admirat dedicarea totală şi râvna către Adevăr şi Frumos şi că i-a călăuzit paşii.

Îmi vin în minte acum alţi scriitori de geniu despre credinţa cărora s-au spus vrute şi nevrute: Dostoievski, Tolstoi, Esenin, Kazantzakis iar la noi Ioan Alexandru etc.

Personal, nu îmi pot închipui un scriitor/creator de geniu decât ca un intim al lui Dumnezeu. Poeţii cu atât mai mult îmi par vase ale Iubirii.

Dumnezeu le-a cunoscut inimile. Domnul să îi odihnească în pace!

P.S. Petre Ţuţea despre Eminescu: http://www.youtube.com/watch?v=yvR4ZlM4On4

[tabitha]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

În perioadele de depresie, când totul devenea lipsit de sens, Eminescu pierdea, probabil, priza la nădejdea creştinească iar credinţa lui se retrăgea pesemne în adîncurile cele mai profunde, lăsînd loc la suprafaţa conştiinţei celor mai cumplite imagini şi gânduri ale deznădejdii. Sunt multe semne de răzvrătire, de nihilism etc. În schimb, când se instala episodul maniacal, expansiv, poetul nutrea măreţe idealuri, îşi propunea scopuri imposibil de atins, precum însuşirea în ritm ultrarapid a sanscritei, ebraicii, astronomiei etc. etc. Fireşte că după consumarea episodului nu realiza mai nimic din toate acestea, nu le ducea la bun sfârşit.

Deci marele nostru poet național a suferit de tulburarea bipolară? Interesant, nu am știut așa ceva despre el până acum.
Și care este concluzia acelui doctor Vuia despre moartea lui ? de ce a murit de fapt?

Pentru posteritate Eminescu rămâne un poet și un scriitor de geniu, indiferent de boala de care a suferit.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

[CristianR]

Ce frumoasă revenire!

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de mirela.t

de ce a murit de fapt?

Pe lângă linkul deja ataşat, m-aş bucura să îl cercetezi şi pe acesta: http://www.alternativaonline.ca/ovidiuvuia.html

Se pare că e vorba de
sincopa cardiacă
pe bază alergică
în urma intoxicaţiei sistematice cu mercur.

[tabitha]

Mulțumesc, Cezar. Și să fie cu folos întoarcerea ta pe forum. Ne bucurăm!

[Ioan_Cezar]

Vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi întâmpinat şi vă cer iertare pentru supărările din urmă.
Doamne ajută!

[Gheorghe Dinu]

Vad multe opinii pro Eminescu pe forum. Eu nu contest valoarea scrierilor sale.
Eminescu a fost un geniu, iar opera lui este de o valoare inestimabila. Totusi Eminescu a fost un ateu, un necredincios lucru dovedit de corespondenta lui intima cu Veronica Micle unde isi exprima cu maxima sinceritate trairile, gandurile si viziunea lui despre Dumnezeu. Mai postez un mic fragment dintr-o scrisoare catre iubita lui Veronica:

„nu înțelegi că pentru un suflet cât de SCEPTIC și cât de NECREDINCIOS totuși există necesitatea de a crede și de a iubi? Cu cât această necesitate a fost negată prin rațiune, cu atât ea a devenit mai adâncă, mai inextirpabilă.” Corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle, Editura Polirom pg.63

Se poate observa exprimarea lui coerenta, și pe deplin raționala fapt ce demonstrează ca era în deplinătatea facultăților mintale atunci când a gândit și a scris aceste rânduri.

Citisem acum câțiva ani ca Liga Scriitorilor Români l-a propus spre canonizare pe Mihai Eminescu ceea ce mi se pare o aberație ieșita din comun.

Părerea mea este ca nu e în regula ca un creștin ortodox sa idolatrizeze un o persoana necredincioasa indiferent de valoarea acesteia.

[Ioan_Cezar]

Minunat citatul!
Din el înţeleg că Eminescu recunoaşte necesitatea credinţei şi a iubirii înlăuntrul său, în miezul fiinţei sale.
Altfel spus, înţeleg că spune că e imposibil să nu crezi şi să nu iubeşti, chiar dacă mintea îţi mai joacă feste şi, precum îi spune numele pe limba noastră, mintea te mai şi ...minte...:).
Oare în ce adânc dăinuie necesitatea credinţei şi a iubirii? Cred că nu în altul decât în adâncul inimii. Or, dincolo de orice tulburări ale talazurilor minţii, dincolo de orice taifun de suprafaţă, perla preţioasă e făurită în adâncuri.
Dumnezeu cunoaşte inima şi rărunchii omului. Şi chiar când sunt perioade ori momente de adâncă îndoială, de tulburare a conştiinţei, acolo în adâncuri mintea poate liturghisi tainic, ea poate cânta şi împărtăşi lumină.
Dealtfel, inima cam asta şi este, după cum am înţeles din scrierile Părinţilor noştri: adâncul viu al minţii.

În concluzie, am înţeles că deşi Eminescu lua notă de jocurile minţii sale conştiente (scrutîndu-se şi autodenunţîndu-i pornirile spre scepticism şi necredinţă), deşi se simţea zguduit de furtuna gândurilor şi simţămintelor contrarii (care ar fi putut foarte bine să fie insuflate de cineva potrivnic credinţei) descoperea şi mărturisea că iubirea şi credinţa sunt constitutive fiinţei lui celei mai intime, mai autentice.
Fibra lui ultimativă şi-o descoperea împletită în două fire trainice: credinţă şi iubire.

La adânc aşadar, Eminescu se cunoaşte pe sine şi se mărturiseşte cu necesitate creştin. Îşi dă seama că firea lui e firesc credincioasă, iar restul e nefiresc, improvizaţie tulbure a minţii, e succesiune de valuri ale râului conştiinţei (şir necontenit de fenomene subiective, ca jocul nesfârşit al învolburărilor unui râu...). Aşadar, lucid Poetul se ia pe sine şi pe "raţiunea" lui în răspăr, îşi cunoaşte şi mărturiseşte precaritatea şi conflictul dintre mintea lui şi natura adâncă a fiinţei sale omeneşti care este, înţelegem din text, credinţă şi iubire. Poetul năzuieşte deci să se re-culeagă pe sine, să se recupereze ca om, să depăşească deşertăciunea şi stricăciunea. iar pentru aceasta îşi denunţă mai întâi căderea de la suprafaţă şi mărturiseşte zidirea indestructibilă din adâncuri, de unde pomenirea necesităţii de a crede şi a iubi.
Nimic mai firesc, cred eu, pentru un om botezat în Hristos şi pentru un poet.

P.S. "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!" (am descoperit în inima mea credinţa, însă te rog să ajuţi minţii mele care se ţine, încă, necredincioasă / lipsită de smerita cugetare sau de simţirea înţelegătoare)

[Gheorghe Dinu]

„nu înțelegi că pentru un suflet cât de SCEPTIC și cât de NECREDINCIOS totuși există necesitatea de a crede și de a iubi? Cu cât această necesitate a fost negată prin rațiune, cu atât ea a devenit mai adâncă, mai inextirpabilă.” Corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle, Editura Polirom pg.63

Eminescu înțelege necesitatea credinței dar se declara incasabil de credința datorita rațiunii cinice sau diavolului care ii incetoseaza mintea. Asa cum un orb înțelege necesitatea văzului dar este incapabil de văz asa și Eminescu înțelege rolul credinței și necesitatea ei dar nu poate crede. Însăși Mihai Eminescu se decalară ateu (sceptic și necredincios) dar simte goliciunea din suflet lăsata de lipsa credinței.