mesaj de la noul ierusalim

[mariamargareta]

250. Pucioşii sunt puşi în faţa unui sever test de onestitate (III)

Desigur că liderii pucioşi ar putea să se agaţe din disperare de un impediment, şi anume de “Templul” de la Glodeni, zidit ulterior pe pământurile lui Iliuţă, pretinzând că acesta le aparţine. Având însă în vedere că liderii pucioşi l-au abandonat de mult, o renunţare definitivă la această clădire, în favoarea lui Iliuţă, nu le-ar aduce lor nici o pagubă. Oricum, mitul mincinos că “numai în acest Templu sfânt are loc coborârea Cuvântului Pucios” a fost spulberat de mult: între timp liderii pucioşi “primesc Cuvântul” (a se citi: îl fabrică) ba la “Legănuţ”, ba în “Biserica pe Roţi” (a se citi “Microbuzul Peugeot al Pucioşilor”), ba pe coclaurile din împrejurimile Târgoviştei (a se citi “dealurile Gorgotei”). Aşadar, “Cuvântul” Pucios nu mai e condiţionat strict de “Templul de la Glodeni”, deci pucioşii se pot dispensa fără grijă de acest “Templu”. De altfel, un principiu arhicunoscut de drept civil spune că “terenul ţine (sau robeşte) casa”, aşa că “Templul” îi aparţine de drept tot lui Iliuţă. În plus, liderii pucioşi ar putea lua în calcul că gestul lor de a renunţa la “Templu”, poate fi considerat şi ca o recompensă pentru Iliuţă, pentru anii îndelungaţi în care ei l-au avut în continuare în folosinţă pe pământul proprietarului, după ce conflictul lor cu proprietarul Iliuţă fusese deja declanşat. Desigur că, după i se vor retroceda pământurile, Iliuţă Bunea poate face ce vrea cu Biserica-Templu de la Glodeni: fie să slujească singur în ea (aşa cum oricum ajunsese el să facă, în ultimii ani de zile, de când liderii pucioşi o abandonaseră), fie să o doneze Bisericii Ortodoxe Române, ca un gest de bunăvoinţă şi de împăcare cu autorităţile ecleziastice locale, pentru a intra în administrarea Bisericii strămoşeşti, fie pur şi simplu s-o conserve pentru viitorime, ca pe un monument arhitectonic ieşit din comun (muzeu cu plată).

Dacă au însă nostalgii insurmontabile şi nu au de gând să se împiedice în chichiţe advocăţeşti, liderii pucioşi mai au o soluţie la îndemână: să demonteze “Templul” bucată cu bucată şi să-i restituie lui Iliuţă terenul gol, aşa cum şi l-au însuşit de la el în 1991; apoi ar putea eventual să-şi reconstruiască “Templul” pe pământurile lor, în “Grădina Întâlnirii”, păstrând fiecare “cărămidă sfântă”, ca să nu facă risipă de materiale. S-a mai procedat aşa atunci când a fost reconstruită casa Verginicăi, după alunecările de pământ de la Maluri. Asta deoarece singura soluţie alternativă ar fi o operaţie de translatare, care însă ar fi mult prea costisitoare, chiar dacă asemenea translatări de biserici s-au mai făcut, deci teoretic şi practic şi această operaţie ar fi posibilă.


Mult mai simplă pare a fi situaţia Zidarilor, dar asta numai în aparenţă. Aceştia n-au avut terenuri, aşa că singura lor investiţie vizibilă a fost cea a Meşterului Manole: un complex artistic (subsol, parter şi un etaj cu mansardă), clădit cu mare şi sfântă jertfă pe terenul lui nea’Didi (Halău Gheorghe) de la Valea Voievozilor de lângă Târgovişte şi denumit cu emfază protocronistă “Ro-Emaus”. Aici au sperat ei ani de zile ca să poată să se desfăşoare pe toate planurile ca artişti plastici, numai că Mihaela a avut grijă mereu să le pună beţe în roate, fie prin deturnarea sistematică a unor fonduri, fie prin amânări şi promisiuni mincinoase. Ani de zile “complexul artistic”al Zidarilor de la Ro-Emaus a rămas în paragină. Ghinionul Zidarilor a fost că, spre deosebire de Iliuţă, clădirea lor a fost construită cu bani proprii, dar pe teren străin. Acum, după ce şi Zidarii au dezertat cu arme şi bagaje din “raiul pucios”, şansele lor de a mai recupera ceva din munca lor de vreo 20 de ani încoace sunt minime. De investiţia lor spirituală s-a ales praful, majoritatea lucrărilor lor sunt risipite pe la răspântii şi prin colecţii particulare, iar unele dintre ele au fost distruse sau arse în mod deliberat de către acoliţii liderilor pucioşi, pe vremea “Marelui Conflict”, când Zidarii au fost aruncaţi în stradă de decizia despotică şi spartană a Mihaelei şi nevoiţi să se reîntoarcă la atelierul lor de la Bucureşti.

Un gest de recunoştinţă pentru toate sacrificiile materiale, financiare şi umane făcute de Zidari pentru edificarea sectei eretice pucioşeşti ar fi ca, totuşi, nea’Didi să renunţe la imobilul de la “Ro-Emaus” în favoarea Zidarilor, având în vedere că a fost clădit din banii lor şi cu o jertfă aidoma cu cea a Anei lui Manole. Dar cum nea’Didi e soldat credincios şi nu mişcă-n front în faţa Tovarăşei General Mihaela Tărcuţă, care taie şi spânzură în tot regimentul pucioşesc, ar însemna să-i cerem lui nea’ Didi prea mult, mult peste puterile sale de "Piticot".

Oricum, este greu de crezut că liderii hrăpăreţi de la Pucioasa vor fi capabili de asemenea gesturi de generozitate şi de moralitate, îndată ce pentru ei “sărăcia de bună voie” este un concept perimat, o vorbă-n vânt spusă la beţie. E de presupus că, pe ce au pus ei mâna, nu vor renunţa aşa de uşor, preferând însă să-i aburească pe pretendenţi cu zicătoarea “Mortul de la groapă nu se mai întoarce!” Mai degrabă îşi vor închide ochii şi îşi vor astupa urechile, ca să nu audă nici în somn duhurile de noapte care ar fi să-i tulbure cu şoapte incomode: “Săriţi, hoţii!”

Dar, vom vedea. Bine ar fi să ne înşelăm, că doar nu suntem noi Mafalda. Moralitatea, decenţa şi votul sărăciei de bunăvoie, propovăduite cu mult talent de către liderii pucioşi în compoziţiile lor apocrife cu pretenţii de jaloane monahiceşti şi creştineşti, sunt acum puse la grea încercare. Vor fi acestea un examen reuşit, sau o nouă corigenţă usturătoare pentru pucioşi?