La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?

La ce să luăm aminte mai mult în Postul Mare?

“- Gheronda, la ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?
- La noblete, la nobletea duhovniceasca.
- Gheronda, Postul Mare nu este mai mult o perioada de pocainta?
- Noblete, noblete, ca sa fiti prinsi in mreaja lui Hristos. Altfel nu-i chip sa sporiti. Daca ati sti ce aduce nobletea, ati vana-o zi si noapte; nici n-ati mai dormi. Daca cercetezi cu de-amanuntul nobletea duhovniceasca, vei vedea ascunsa in ea maretia lui Dumnezeu.
- Gheronda, ce este nobletea mai exact?
- Nobletea duhovniceasca este superioritatea duhovniceasca, este jertfa. Un suflet nobil are pretentii numai de la sine insusi, iar nu de la ceilalti. Se jertfeste pentru ceilalti, fara sa astepte rasplata. Uita tot ce da, dar isi aminteste pana si cel mai mic lucru care i se da. Are marinimie, are smerenie si simplitate, are lipsa de interes, cinste… le are pe toate. Are cea mai mare bucurie si veselie duhovniceasca.
Nobletea duhovniceasca are Harul lui Dumnezeu, este – cum sa spun? – o insusire dumnezeiasca. Acolo unde exista noblete, lucrarea nu se face cu zgomot, nu se face la vedere. De aceea acolo Se odihneste Hristos si acolo este binecuvantarea lui Hristos.
Nobletea duhovniceasca este dreptate duhovniceasca

- Gheronda, nobletea duhovniceasca este mai presus de dreptatea duhovniceasca?
- Nobletea duhovniceasca are dreptate duhovniceasca, iar dreptatea duhovniceasca are noblete duhovniceasca sau, mai bine spus, nobletea este dreptate duhovniceasca. De aceea omul care are noblete duhovniceasca nu este supus legii – “legea nu este pusa pentru cel drept“. Un astfel de om prefera sa fie ucis decat sa ucida.
- Gheronda, cand mi se cere sa fac un lucru, indata ma gandesc ca am si alte treburi de facut si ma impotrivesc.
- Daca dobandesti noblete, le depasesti pe toate acestea. Nu folosi logica, fiindca nobletea este in afara logicii. Voi vreti sa aranjati lucrurile cu logica omeneasca, cu dreptatea lumeasca. Unde este dreptatea duhovniceasca? Nu am spus ca omul, cu cat este mai duhovnicesc, cu atat are mai putine drepturi in aceasta viata? Omul duhovnicesc doar daruieste si niciodata nu cauta sa primeasca?
- Dar de ce in Evanghelie se spune: “Oricine cere ia si cel ce cauta gaseste“?
- Asta-i altceva. Cand ceri de la Dumnezeu pentru tine insuti un lucru din care lipseste dragostea pentru aproapele inseamna ca tot de interesul tau te ingrijesti. Pe cand, de pilda, atunci cand o mama cere de la Dumnezeu sa i se faca bine copilul sau sa mearga lucrurile bine in familie, aceasta nu este pentru ea insasi, ci pentru binele casei. Iata, femeia cananeianca despre care vorbeste Evanghelia nu cerea nimic pentru ea. Alerga in urma lui Hristos si Il ruga sa o ajute pe fiica ei care avea demon. Atunci Apostolii s-au apropiat de Hristos si I-au spus: “Fa ceea ce-ti cere ca sa nu alerge in urma noastra si sa strige!”. Dar El le-a raspuns: “Nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale casei lui Israil“. Cananeianca insa a continuat sa ceara ajutor. Atunci Hristos S-a intors spre ea si i-a spus: “Nu este bine sa iei painea fiilor si sa o arunci cainilor“. Dar aceea I-a raspuns: “Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor lor“. Atunci Hristos i-a spus: “Pentru cuvantul acesta al tau, fiica ta s-a tamaduit“. Ati vazut ce credinta avea, ce smerenie, ce noblete, ce superioritate? Daca ar fi avut egoism, I-ar fi spus lui Hristos: “Nu ma asteptam de la Tine sa ma faci si caine! M-ai dezamagit!” si ar fi plecat revoltata. Ar fi avut si cugetul impacat ca s-a purtat foarte corect, foarte drept. Ba inca I-ar mai fi spus: “Ma mir cum de sta atata lume si Il asculta!”…
- Gheronda, credinta ei a ajutat-o?
- Nobletea ei a fost cea care a ajutat-o sa aiba o asa credinta. Nu avea nici un pic de parere de sine si nici vreo pretentie. Avea si gandul cel bun: “De vreme ce Dumnezeu a spus asta despre poporul lui Israil, inseamna ca stie El ceva. Noi apartinem unui alt neam”.
Cum se dobandeste nobletea

- Gheronda, cum pot sa dobandesc nobletea?
- Sa te misti smerit, cu ravna curata si intotdeauna sa te jertfesti. Sa cultivi sensibilitatea duhovniceasca. Sa ramai netulburata cand altul te deranjeaza si sa te bucuri ca esti deranjata si ca nu deranjezi. Caci sunt unii carora nu le pasa daca ii deranjeaza pe altii, ci ii preocupa numai sa nu fie ei deranjati. Altii nu vor nici sa deranjeze pe altii, dar nici sa fie deranjati. Iar altii spun: “Sunt sensibil, nu pot suporta nici macar o vorba”. Dar ei jignesc pe altii. Ce fel de sensibilitate este aceasta? Adevarata sensibilitate are noblete.
- Gheronda, daca cineva are defecte, dar se lupta sa dobandeasca nobletea, va fi ajutat?
- Nobletea va alunga defectele.
- Gheronda, libertatea duhovniceasca inseamna slobozirea de patimi?
- Libertatea duhovnieasca este nobletea despre care va spun ca trebuie sa o aveti. Si pentru ca omul sa aiba noblete, trebuie sa nu existe inlauntrul sau patimi josnice, micime sufleteasca etc. Dumnezeu nu sta acolo unde este micime sufleteasca, fiindca Dumnezeu este din fire bun.
-Pentru ca sa iubesc reaua-patimire, tot la noblete trebuie sa lucrez?
-Ah, inca nu ati inteles ce inseamna noblete! Nobletea are si ea vitejie, caci atunci lucreaza inima. Ca sa intelegeti ce insemna noblete, ganditi-va la Hristos. Ce a pastrat Hristos pentru El Insusi? Nimic. A dat totul. S-a jertfit si Se jertfeste mereu pentru noi toti. Ne da dragostea Sa si ia pacatele noastre. Noi insa, dimpotriva, vrem doar sa primim dragoste. Ganditi-va si la ceea ce fac parintii: se jertfesc mereu pentru copiii lor, cu toate ca se poate ca mai tarziu sa primeasca si lovituri de la ei. Si chiar daca stiu ce-i asteapta, ei tot se jertfesc. Acelasi lucru fac si animalele si pasarile. Randunica se ingrijeste de puii ei, iar ei la randul lor se vor ingriji, cand vor creste, de puii lor. Asa a randuit dragostea nobila a lui Dumnezeu.
Va urma

Prin noblete omul intra in legatura cu Dumnezeu

- Cum se inrudeste omul cu Dumnezeu, Gheronda?
- Totul este ca omul sa dobandesca nobletea duhovniceasca. Atunci se inrudeste cu Dumnezeu.
- Gheronda, se poate ca o maica sa-si faca la chirie indatoririle ei duhovnicesti, iar apoi sa nu se mai incumete sa ajute la o ascultare de obste?
- Ce fel de indatoriri duhovnicestin da îuna celorlalti? Adica celalalt sa se ostenesca, iar eu sa indeplinesc indatoriri duhovnicesti? Asta nu inseamna indatorire duhovniceasca, mai ales la un tanar. Tanarul trebuie sa caute cum sa ajute un batran. Adica tanarul sa indeplinesca asa-zise indatoriri duhovnicesti, iar un batran sa se chinuie sa scoata la capat o treaba. Oare aceasta poate fi socotita jertfa sau noblete? Sa studiez, sa-mi fac indatoririle mele duhovnicesti, iar treburile sa le las pentru ceilalti? Astea-s lucruri gaunoase! Multe suflete nu au sesizat inca sensul vietii duhovnicesti. Nu au gustat schimbarea adusa de noblete; se gandesc la ei insisi.
In incercari omul da examene. Imi amintesc ca odata, pe cand ma aflam in viata de obste parintii imi spusesera sa raman la chilie si sa nu fac niciun efort, fiindca varsam mereu sange. La un moment dat il vad pe fereastra pe un batranel, pe portar, cum se chinuia sa despice cu securea o buturuga, ca sa o arda in camin. Acest batranel avea probleme cu intestinele si din pricina neincetatelor hemoragii era foarte slabit. Ganditi-va ca dormea incaltat cu papucii, fiindca nu avea putere sa-i lege si sa-i dezlege. Sar atunci din pat, apuc securea, lovesc de doua-trei ori buturuga si o despic. Dar indata m-a podidit sangele pe gura. Ai inteles? Nici macar nu m-am gandit la starea mea, nici n-am mai tinut seama de mine insumi.
Noblete duhovniceasca! Nimic altceva nu-L induioseaza atat de mult pe Dumnezeu ca nobletea. Ea este receptorul Harului dumnezeiesc. Cat de simple si de usoare sunt lucrurile si cat de grele le facem noi! In toate este nevoie de noblete duhovniceasca. Daca cineva nu va intelege lucrul acesta, chiar de va face trei privegheri pe saptamana sau de va tine de trei ori pe luna post negru de trei zile sau se va ruga ore intregi, chiar de isi va pastra si curatia trupeasca, toate acestea nu-i vor fi de nici un folos. Nu spun ca nu trebuie sa le faca cineva si pe acesea, dar sa se ingrijeasca sa dobandeasca lucrul cel mai important dintre toate: nobletea duhovniceasca, care este curatia sufleteasca. Sa nu existe inlauntrul lui interes propriu, voie proprie, egoism, dorinta de a placea oamenilor si celelalte, pentru a se face placut lui Dumnezeu. Cand nu exista toate aceste patimi, atunci, chiar si fara sa se roage, omul are curatie sufleteasca si se inrudeste cu Dumnezeu, se uneste cu El.
Numai prin noblete omul reuseste sa intre pe aceeasi frecventa cu Dumnezeu si sa aiba legatura cu El, sa lucreze pe frecventa lui Dumnezeu. Altminteri, butonul este intors pe o alta frecventa. De aceea cautati sa schimbati antena… Exista antene verticale si orizontale. Cele verticale se “sprijina” pe ele insele si nu fac bine contactul, pierd usor semnalul. Pe cand cele orizontale se extind si de aceea au o raza mare de receptie, incat reusesc sa perceapa chiar si semnalele slabe. Vreau sa spun ca cel care se sprijina pe sine insusi nu s-a eliberat de propriul eu, nu are noblete. De aceea nu are nici Harul lui Dumnezeu, nici luminare dumnezeiasca“.

Cuviosul Paisie Aghioritul

[Mosh-Neagu]

... Cand ceri de la Dumnezeu pentru tine insuti un lucru din care lipseste dragostea pentru aproapele inseamna ca tot de interesul tau te ingrijesti.

(...)

Sa ramai netulburat cand altul te deranjeaza si sa te bucuri ca esti deranjat si ca nu deranjezi. Caci sunt unii carora nu le pasa daca ii deranjeaza pe altii, ci ii preocupa numai sa nu fie ei deranjati. Altii nu vor nici sa deranjeze pe altii, dar nici sa fie deranjati. Iar altii spun: “Sunt sensibil, nu pot suporta nici macar o vorba”. Dar ei jignesc pe altii. Ce fel de sensibilitate este aceasta?

Oricat as as incerca, nu pot sa nu ma regasesc in aceste descrieri. Ma rog pentru cei dragi, ma rog si pentru altii, dar cred ca cel mai mult ma focalizez pe rugaciunea pentru propria persoana.
Iar ca sa raman netulburat cand altul ma deranjeaza, ba chiar sa ma bucur cand altul trece cu tavalugul peste tot ce reprezint eu sau familia mea, inca nu pot sa spun ca am ajuns acolo. Iar asta inseamna ca ma amagesc si ca astfel nu am cum sa ma mantuiesc. E adevarat, am puterea sa tac, sa nu spun ce ma doare, nadajduind in constiinta si inteleptirea celui ce imi face rau... Dar ca sa nu ma tulbur si sa nu ma plang celor dragi pentru faptele lor rautacioase, nu sunt in stare. Cred ca ma situiez in categoria celor care nu deranjeaza si doreste sa nu fie deranjat.

Pentru creştinul ortodox vieţuirea subfirească şi firească nu este mântuitoare, pentru că este botezat şi are pe Hristos şi harul Duhului Sfânt în inima sa iar mohahul trebuie să ajungă la vieţuire îngerească pe pământ pentru că a primit şi Taina Călugăriei.
Din păcate, la sfârşitul lumii, spunea un Preacuvios Părinte, monahii vor vieţui precum mirenii iar mirenii ca dracii.

Prin mărturisirea credinţei noastre cu fapta şi cu cuvântul, trebuie în primul rând să ne mântuim, putând să ajungem în ceata sfinţilor, a mucenicilor şi a mărturisitorilor în Împărăţia Cerurilor.

Creştinul este ostaş al lui Hristos şi, în timp de pace, trebuie să se pregătească cât mai bine pentru vremurile de prigoană ca să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu patimile sale, lumea şi pe ţiitorul lumii, diavolul.

Nu trebuie să ne fie frică de diavol. Diavolul este câinele lui Dumnezeu în lanţ, căruia Dumnezeu îi îngăduie să latre şi să ne muşte ca să ne îndreptăm pe calea mântuirii. Dumnezeu va îngădui celor credincioşi ca slujitorii lui antihrist să le ia ce nu le este de folos pentru mântuire.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Cel mai mare duşman al sufletului nostru nu este diavolul, ci duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip plăcut şi în cele din urmă ne amăgeşte veşnic”[1]. Pentru că dacă l-am vedea pe diavol ne vom cutremura de frică şi ne vom pocăi, iar duhul lumesc – lumea cu conforturile ei, ne învăluie plăcut şi, în cele din urmă ne robeşte cu păcatele, depărtându-ne de Dumnezeu.

Ne-am învăţat să ne împlinim dorinţele apăsând pe butoane şi pedale, plătind să muncească alţii, noi profitând de munca lor. Astfel, omul nu mai luptă, nu mai gândeşte, nu se mai roagă şi nu mai are voinţă de a se împotrivi păcatelor.

Multe si incurcate sunt caile vietii si daca nu se milostiveste Dumnezeu de noi sa ne smereasca cu forta, tare ma tem ca ramanem pana la sfarsit in ratacire...

[adam000]

Cred ca ma situiez in categoria celor care nu deranjeaza si doreste sa nu fie deranjat.

Omul care traieste in lume nu are cum sa nu deranjeze pe altii, oricat de mult ar increca sa nu o faca. Daca am trai singuri in pustie, atunci da, nu am deranja pe nimeni pt ca nu am avea pe nimeni in jur pe care sa deranjam. Insa in societate, oricat ne-am stradui, nu avem cum sa nu deranjam pe careva dintre cei cu care interactionam. Chiar fara nici o intentie de a deranja.

Cand intelegem acest simplu adevar, atunci va parea drept sa ii accept si pe ceilalti sa ma deranjeze (pt reciprocitate, nu neaparat fata de aceleasi persoane, ci fata de oamenii din jur).

Daca ne-am gandi ca Dumnezeu se "deranjeaza" pt noi in fiecare clipa (macar pt faptul ca existam), atunci nu e drept ca si eu sa ma deranjez pt aproapele meu (daca Dumnezeu se "deranjeaza" pe mine)?

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de adam000

Omul care traieste in lume nu are cum sa nu deranjeze pe altii, oricat de mult ar increca sa nu o faca. Daca am trai singuri in pustie, atunci da, nu am deranja pe nimeni pt ca nu am avea pe nimeni in jur pe care sa deranjam. Insa in societate, oricat ne-am stradui, nu avem cum sa nu deranjam pe careva dintre cei cu care interactionam. Chiar fara nici o intentie de a deranja.

Cand intelegem acest simplu adevar, atunci va parea drept sa ii accept si pe ceilalti sa ma deranjeze (pt reciprocitate, nu neaparat fata de aceleasi persoane, ci fata de oamenii din jur).

Daca ne-am gandi ca Dumnezeu se "deranjeaza" pt noi in fiecare clipa (macar pt faptul ca existam), atunci nu e drept ca si eu sa ma deranjez pt aproapele meu (daca Dumnezeu se "deranjeaza" pe mine)?

Ma refeream strict la chestiuni rautacioase si nu la modul de a face compromisuri firesti in mediul social. Sa presupunem ca te pomenesti cu toata zapada din curtea vecinului, aruncata langa peretele casei tale, pe inaltime de 3-4 m. Sau in spatiul dintre case, peste bazinul hidroforului, de unde, daca nu m-as fi muncit sa-l eliberez, s-ar fi umplut de apa. Sau sa te pomenesti cu butuci de vie plantati in curtea ta, dar care se intind in bolta in curtea vecinului... Sau sa descoperi frecvent zeci de peturi, sticle goale de sampanie, cutii de bere, aruncate in curte, sau depozite intregi de gunoi mai prin fundul gradinii... Iar astea sunt doar cateva. Pentru unele m-a costat mult ca sa refac starea de fapt. Si NICIODATA n-am spus nimic. Ne intalnim, vorbim de vreme si de altele si-mi e rusine mie de rusinea care-ar trebui sa-i fie lui. Si NU. Nu i-am gresit niciodata cu nimic, dimpotriva, am cautat sa fiu un vecin cat se poate de linistit asa incat sa nu supar pe nimeni. Poate de aceea ma si doare. Ma rog la Dumnezeu sa-l ierte si sa-i dea intelepciune, iar mie rabdare sa trec cu bine peste toate. Daca inca sunt pus in fata unor astfel de incercari, inseamna ca mai am drum lung de parcurs pana la a le primi pe toate cu... bucurie...

[adam000]

Mosnege, fa-ti gard inalt din plasa de sarma spre vecinii care fac chestii de-astea, plasa cu ochiuri cat mai mici si cat mai inalt, astfel incat sa permita accesul luminii, dar daca vecinul vrea sa-si dea zapada la tine in curte sa i se lipeasca de gard, sau sa nu poata arunca gunoaiele peste gard.
E o modalitate nonverbala pasnica de a-i arata ca asa ceva nu accepti.

Chiar daca aratandu-i intr-o maniera pasnica (neutra) ca nu accepti sa-ti faca mizerii, poate ca atunci se va simti el un pic jenat, insa nu astepta sa ii apara brusc rusinea. Omul care a fost invatat ca e ok sa se intinda fix pina unde ii permit ceilalti, nu intelege ca face ceva rau, nu i-a fost cultivata prin educatie rusinea, ci i se pare firesc sa ocupe spatiul pina cand celalalt ii arata limita. Deci nu are sens sa astepti tu ca el sa se simta rusinat (deci nici sa te doara pe tine de comportamentul lui, sau sa te simti tu rusinat ca nu are el rusine). Uneori ceea ce noua ni se pare rautate, este doar prostie sau nesimtire.

[costel]

"Ridicati-va, macar pentru o clipa, din mlastina intereselor voastre imediate. Luati un pic de inaltime! Luati un pic de distanta! Desprindeti-va, intr-un minim elan igienic, de maruntaie, de idiosincrazii, vorbe goale, obsesii, nevroze. Respirati mai amplu, priviti, scurt, spre mijlocul cerului, reinvatati sa suradeti. Exista si alte bucurii decat bucuria de a-ti strangula dusmanul. Exista si alte placeri decat placerea de a rani, de a calomnia. Nu va mai conduceti viata din subteranele sufletelor voastre agitate. Asezati-va, la rastimpuri, pe un loc mai inalt decat voi insiva. Sus inima! Si capul! Viata, viata adevarata e in alta parte..." (A. Plesu).

[adam000]

Plin de elan mesajul (nu o spun cu ironie), dar daca vrem sa ne inaltam spre ceva, trebuie intai sa cunostem pe unde stam, care sint limitele proprii si dreapta socoteala. Altfel risti sa cazi mai rau decat unde erai. In acest sens (si nu e o aluzie catre Mosneagu sau catre tine, ci o tema de reflexie pt fiecare din noi) citeam aici o povestioara:

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...ea-virtutilor/

„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.
Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.

[Ekaterina]

Minunat cuvantul Parintelui Paisie, a trait aceasta noblete si toti cei ce l-au cunoscut sau au citit cartile aparute despre Parintele, au simtit din plin aceasta virtute a Parintelui.

Am gasit la Parintele Sofian Boghiu un cuvant despre ce conteaza foarte mult in post.

"In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame - nu are nici un rost postul tau pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci o iertare din toata inima. Numai atunci postul va fi cu adevarat de folos".