Cei care-si sacrifica viata pentru idei gresite...

[laurastifter]

Doamne ajută!
Vă mulţumesc tuturor pentru mesaje, aţi exprimat idei deosebit de interesante! Regret că, zilele trecute, n-am mai putut scrie pe forum, dar acum voi avea posibilitatea de a comunica din nou cu dvs..
Aşa cum aţi scris, doar cu ajutorul lui Dumnezeu se poate dobândi cununa muceniciei... şi cred că sărbătoarea de astăzi poate constitui pentru noi un prilej de a medita la importanţa dăruirii de sine din dragoste faţă de Hristos. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, n-a trăit izolat de lume - sub pretextul separării de imoralitatea contemporanilor săi păgâni - ci s-a integrat în societatea timpului său, acceptând chiar o funcţie de conducere în cetatea Tesalonicului, doar pentru a putea răspândi cu mai multă uşurinţă mesajul evanghelic. El a înţeles să-şi pună toţi talanţii (inclusiv oportunitatea de a obţine un post de conducere important într-o cetate păgână) în slujba mărturisirii lui Hristos. Devenit conducător al cetăţii sale natale, n-a rămas pasiv la suferinţele creştinilor de atunci, ci a apărat Biserica şi L-a mărturisit pe Dumnezeu, dobândind astfel, drept răsplată a dragostei şi fidelităţii sale necondiţionate, fericirea comuniunii veşnice cu Cel pe Care L-a iubit până la moarte.

"Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, purtătorule de chinuri, cel ce i-ai biruit pe păgâni. Deci, precum mândria lui Lie ai surpat şi la luptă îndrăzneţ l-ai făcut pe Nestor, aşa, Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă!" (Troparul Sf. Mucenic Dimitrie)

[laurastifter]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Este vorba de situaţii diferite. În multe, însă, există ceva comun: păcătoşi (răzbunătorii care îşi sacrifică viaţa pentru răzbunare) sau ignoranţi (sectanţi, atei, musulmani) care fac acelaşi lucru. În aceste cazuri, accentul nu trebuie pus pe "îşi sacrifică viaţa", ci pe faptul că sunt păcătoşi sau ignoranţi: osânda nu vine ca urmare a primejdiuirii vieţilor lor, ci ca urmare a faptului că au fost păcătoşi sau ignoranţi (presupunând că Judecătorul, Care cunoaşte inimile, descoperă că este vorba de păcat formal şi de ignoranţă vinovată). Mai clar spus, iehovistul va fi judecat nu fiindcă a refuzat transfuzia la apendicita lui, ci fiindcă, auzind Evanghelia, a rămas iehovist.

Legat de Giordano Bruno, am observat de pe alt topic că sunteţi victima propagandei împotriva Sfintei Inchiziţii. Mă bucur că aţi recunoscut că eraţi până acum convinsă că a fost condamnat "pentru idei ştiinţifice". Nu e niciodată târziu să ne schimbăm părerile, mai ales când sunt deformate nu de noi, ci de o maşină de deformare bine pusă la punct, căreia atât de mulţi i-au căzut victime.

Există, deci, un singur fel de suferinţă şi un singur fel de moarte care mântuieşte: aceea pentru Mântuitorul şi, prin extensie, asupra icoanelor Lui care sunt oamenii. În cazul celor care suferă şi mor pentru altceva, cum ar fi Libertatea, Democraţia, Patria, Cauza, Căpitanul, Allah, Buddha-Sakya-Muni, opera lor, etc, etc, suferinţele nu sunt expiatorii şi moartea nu e mântuitoare. Dar nici nu sunt spre damnare. Ei vor fi judecaţi, spre mântuire sau spre damnare, pe alte considerente.

Doamne ajută!
Este foarte interesant punctul de vedere pe care l-aţi exprimat!
Mi-a atras atenţia în special acest pasaj din mesajul dumneavoastră: "Există, deci, un singur fel de suferinţă şi un singur fel de moarte care mântuieşte: aceea pentru Mântuitorul şi, prin extensie, asupra icoanelor Lui care sunt oamenii. În cazul celor care suferă şi mor pentru altceva, cum ar fi Libertatea, Democraţia, Patria, Cauza, Căpitanul, Allah, Buddha-Sakya-Muni, opera lor, etc, etc, suferinţele nu sunt expiatorii şi moartea nu e mântuitoare. Dar nici nu sunt spre damnare".
Sunt întru totul de acord cu dvs.

În privinţa "propagandei împotriva Sfintei Inchiziţii"... cred că este foarte posibil ca anumite persoane - incapabile de a urma principiul cercetării istorice "sine ira et studio" - să exagereze sau chiar să deformeze anumite realităţi din trecut (precum existenţa şi activitatea Inchiziţiei). De exemplu, cred că unii atei sunt ispitiţi să deformeze anumite adevăruri istorice legate de perioada Evului Mediu creştin, astfel încât să poată demonstra că practicarea religiei noastre ar avea efecte negative pentru progresul omenirii. Cunosc personal un ateu care, după ce a citit anumite cărţi de istorie foarte dubioase, a ajuns la concluzia (evident falsă) că Biserica ar fi ucis o mulţime de adversari ai religiei şi că, din acest motiv, promovarea ateismului ar rămâne cea mai indicată soluţie pentru combaterea acestei "atitudini extremiste" a credincioşilor. Aşa cum aţi spus, mulţi cad victime acestei mentalităţi... iar noi, credincioşii creştini (indiferent de confesiune), avem datoria de a rămâne vigilenţi faţă de încercările de manipulare exercitate asupra noastră şi de a le propune celorlalţi să observe aspectele pozitive ale istoriei creştinismului, realizările spirituale incontestabile ale Bisericii, fără de care noi, cei de astăzi, am fi rămas, probabil, păgâni politeişti, stăpâni de sclavi şi spectatori pasionaţi ai luptelor de gladiatori.
Îmi amintesc că, la topic-ul dedicat Inchiziţiei, discutasem despre păcatul de a ucide în numele religiei creştine. Ştiu că nu m-am exprimat împotriva Bisericii Catolice şi nici chiar împotriva instituţiei Inchiziţiei în sine, ci am pus accentul pe ideea că faptul de a condamna şi ucide oameni în numele credinţei noastre creştine reprezintă o crimă. Astfel, sunt gata să-mi schimb fără probleme orice opinie neconformă adevărului istoric, având în vedere faptul că, aşa cum am mai spus, ispita de a deforma realitatea în vederea susţinerii propriilor ideologii sigur i-a urmărit pe mulţi istorici. Dacă s-au realizat crime sub pretextul apărării credinţei creştine, responsabilitatea le aparţine în mod individual ucigaşilor, iar nicidecum unei întregi instituţii şi cu atât mai puţin creştinilor autentici contemporani cu acele evenimente.
Mă bucur şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi trezit în suflet dorinţa de a-mi îmbogăţi mai mult cunoştinţele despre istoria medievală a Bisericii - epocă istorică plină de evenimente interesante şi controversate, vrednice de a fi cercetate în mod serios şi aprofundat. Mă preocupă şi mă interesează foarte mult istoria, încă de când eram în şcoala generală. :)

Dumnezeu să fie cu dumneavoastră!

Cu deosebit respect,
Laura Stifter

Hristos în mijlocul nostru!

[laurastifter]

În prealabil postat de sophia

Mi se pare f.gresita ideea asta si chiar merita o discutie separata.

Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?

Sigur ca implicit iubim si pe creatorul ideii, a conceptului, dar noi iubim ideea de crestinism, de Ortodoxie in sine.
Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia?

Nu inteleg ce-ai vrut sa spui.

Acum este adevarat ca fiecare din noi iubim si o persoana sau mai multe: Iisus, Maica Sa, Sf. Nectarie, sau Ion, sau alti sfinti, dar nu pentru ei insisi, ci pentru miscarea, contextul in care au existat si actionat, ca reprezentanti ai unei credinte.
Cine stie cum aratau ei si cum erau de fapt, ca oameni?

Ca sa revin la intrebarea initiala:
Eu sunt impotriva lucrurilor facute cu forta, cu violenta, cu pretul vietii.
Orice lucru trebuie facut cu sufletul, cu pace, cu iubire.

E adevarat ca intotdeauna la o idee, actiune, institutie, etc., exista si opozitia, dar in lupta asta trebuie sa existe si niste limite, mai ales cand este vorba de ceva spiritual, de suflet, cum este credinta. Altfel se neaga chiar conceptul pentru care se lupta in sine.

A te sacrifica sau a omori in numele credintei este de fapt o aberatie, pentru ca Dumnezeu nu cere asa ceva.
Credinta nu trebuie, nu are voie sa ucida, sau sa imbolnaveasca pe om (fizic sau mental).

Am citit si eu vieti de apostoli si sfinti care au trecut prin mari incercari si au murit. Dar sa nu uitam ca a fost vorba acolo si (sau mai ales), de interese politice, de putere, a oponentilor.
A fost vorba de despoti, de oameni care vroiau putere si bani prin orice mod.
Si daca credinta, sau Dumnezeu le-ar fi asigurat asta, probabil ca ar fi imbratisat asta si n-ar fi fost oponenti si nu ar fi omorat pe unul sau altul dintre sfinti.
De multe oricredinta a fost implicata (vrand, sau intamplator) in conflicte politice. Asta a fost problema. Si atunci au cazut si vieti pasnice si nevinovate, ca unii dintre sfinti.
Dar cred ca au fost si sfinti care au murit in conditii pasnice, care nu au fost omorati pentru ceea ce reprezentau ei. Cel putin asa sper.

Iisus nu a fost judecat si omorat pentru ideile lui in sine, ci mai degraba pentru pericolul pe care il reprezenta pentru interesele altora si pentru puterile sale.
Pe atunci religiile nu prea coexistau (sau nu pasnic). Astazi in Ierusalim coexista pasnic ortodoxi, catolici, iudei, musulmani (ca biserici).

Si nici nu s-a dus singur la moarte, din proprie initiativa, sau sa omoare pe altii.

Eu cred ca nu cu trupul trebuie luptat pentru o credinta, ci cu mintea si sufletul.

In acelasi fel mi se pare gresit si contra credintei a refuza hrana, sau lume, sau tratamente medicale, dovedind prin asta o mai mare credinta.
Citesc aici povestiri despre monahi sau pustnici, sau stiu eu, care nu mananca nu stiu ce (ou, sau carne, sau etc. chiar bolnav grav fiind), sau care nu se duc la medic, se duc in pustie, etc. pentru credinta lor.
Si nu vad legatura.

Nu stiu, eu asa consider. Poarta-ti credinta cu curaj, in lume si mai ales asa cum ti se cere: cu rugaciune, iubire de aproape. Infranarea si smerenia este si ea necesara, dar cu sens si ratiune.

Este ca pentru orice alt vis, sau ideal. Il iubesti, iti pui sufletul, lupti pentru el (pe plan moral, ideatic, spiritual, dar fara arme), si pana la urma obosesti, te epuizezi (burn-out) ca lumanarea si mori.
Si cui i-a folosit moartea ta? Trebuie pastrate limite si atunci succesul va fi mai mare.

Dragă Sophia,
Doamne ajută!

Ai întrebat aşa: "Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?".
Suntem legaţi de Dumnezeu (Sfânta Treime), prin credinţă. Într-una dintre scrierile sale, Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte credinţa astfel: "Credinţa este o putere de legătură, care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut" - Citatul este aproximativ, redat din memorie. AStfel, credinţa ne uneşte cu Dumnezeu, Care ne-a poruncit să-L iubim în primul rând pe El şi pe semenii noştri. Iubim creştinismul pentru Hristos, nu invers! Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Întemeietorul creştinismului, nu poate fi comparat cu niciun alt sfânt sau întemeietor de religie, căci El este Creatorul, Mântuitorul şi Judecătorul întregii omeniri. Creştinismul este - aşa cum îi spune şi denumirea - credinţa în Hristos, relaţia de comuniune cu El.
Mai întrebi: "Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia".
Dacă n-ar fi fost Iisus, dacă nu S-ar fi întrupat şi nu ar fi venit pe pământ, n-ar mai fi existat creştinismul (implicit, nici Ortodoxia). Care sunt dogmele fundamentale ale credinţei noastre? Dogma trinitară şi dogma hristologică. Cum enumţăm, în câteva cuvinte, dogma Sfintei Treimi? "Dumnezeu este unic în Fiinţă şi întreit în Persoane". Cum ar mai fi putut exista acest adevăr fundamental de credinţă, fără existenţa Sfintei Treimi? Dogmele se referă tocmai la Fiinţa şi Persoanele Sfintei Treimi, la mântuirea dăruită nouă de Hristos şi, în general, la tot ceea ce ţine de legătura noastră cu Dumnezeu. Iubim creştinismul, adică pe Hristos, căci ideea de creştinism este ideea că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu. :) Sper că ai înţeles, cât de cât, ce-am vrut să spun căci, la ora aceasta, mă exprim destul de laconic şi neclar, după cum poţi observa. :)
Îţi recomand, pentru înţelegerea tainei Sfintei Treimi şi a relaţiei noastre cu Aceasta, să citeşti "Teologia dogmatică ortodoxă" de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Limbajul este foarte dificil de înţeles pentru cei nefamiliarizaţi cu termenii teologici, dar merită să faci acest efort... Te vei maturiza mult duhovniceşte după citirea acestei lucrări fundamentale pentru teologia creştin-ortodoxă.

Ai mai spus că "A te sacrifica sau a omori in numele credintei este de fapt o aberatie, pentru ca Dumnezeu nu cere asa ceva".
A omorâ în numele credinţei este, într-adevăr, o aberaţie şi chiar o crimă, o blasfemie, o încercare de a implica învăţătura revelată în crimele şi josniciile oamenilor.
A te sacrifica în numele credinţei este altceva. În anumite situaţii, aşa cum ai scris şi tu, au existat anumite persoane care, din diverse motive, s-au opus cu atâta vehemenţă creştinismului, încât i-au persecutat cu fanatism pe toţi cei care doreau să practice această religie. De exemplu, anumiţi împăraţi romani (Nero, Traian, Decius, Diocleţian ş. a.) îi condamnau la moarte pe toţi cei care, pentru credinţa în Hristos, refuzau să se închine zeilor veneraţi oficial în Imperiul Roman. Creştinii de atunci, departe de a fi extremişti sau teribilişti, erau puşi, fără voia lor, în faţa unei cumplite alegeri: credinţa în Hristos şi acceptarea morţii, sau renegarea lui Hristos şi rămânerea în viaţă. Evident, creştinii înţelepţi încercau să-şi apere viaţa, să evite această situaţie critică. De exemplu, Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, a fugit din cetatea sa, ascunzându-se de autorităţi, pentru a nu suporta consecinţele edictului anticreştin al împăratului Decius (249-251). Cu toate acestea, acelaşi ierarh al Cartaginei avea să fie ucis pentru credinţa sa, doar câţiva ani mai târziu. La fel, Sfântul Policarp al Smirnei (ale cărui moaşte au fost aduse la Iaşi săptămânile trecute) a fugit iniţial de prigonitori, ascunzându-se undeva la ţară. Despre acel moment, actul său martiric precizează: "Căci noi nu-i cinstim ca martiri pe cei care se predau singuri prigonitorilor" (citat aproximativ).
Cu toate acestea, atunci când nu le mai rămânea nicio posibilitate de a-şi apăra viaţa şi credinţa, atunci când ajungeau, fără voia lor, în situaţia critică de a alege între viaţă şi credinţă, alegeau credinţa, primind astfel moartea martirică pentru Dumnezeu. Sfinţii Policarp şi Ciprian, pe care i-am menţionat mai sus, au încercat să fugă din faţa pericolului, apărându-şi atât credinţa, cât şi viaţa. Ei n-au fost inconştienţi sau extremişti! În schimb, atunci când au fost prinşi şi obligaţi să renunţe la credinţa creştină, au preferat să moară, decât să-L trădeze pe Hristos.

Ai mai scris aşa: "In acelasi fel mi se pare gresit si contra credintei a refuza hrana, sau lume, sau tratamente medicale, dovedind prin asta o mai mare credinta". În această privinţă, sunt întru totul de acord.

Dumnezeu să fie cu tine!

[fallen]

Buna seara.
Si eu cred ca sunt foarte multi aceia care sunt gata sa se sacrifice pentru niste idei gresite.
In primul rand, ideea in sine de sacrificiu, presupune un act voluntar, facut de o persoana din dragoste si din credinta pentru o cauza, si nu ceva facut de o persoana ca urmare a faptului ca i-a fost cerut sau impus de o anumita structura sociala sau chiar religioasa, iar persoana s-a conformat pentru a nu face opinie separata de un grup, sau pentru a "da bine", pentru a fi apreciata, etc. Asta nu inseamna neaparat ca (scuzati) cauza in sine ar fi gresita, ci motivatia persoanei care a urmat cauza.
In al doilea rand cred ca exista indivizi sau miscari (manipulate de fortele raului, probabil) care, in mod deliberat sau nu, se folosesc de principii religioase, enuntandu-le uneori doar partial, sau chiar deformandu-le usor, in scopul de a manipula oamenii bine-credinciosi intr-o directie gresita pentru acestia, dar profitabila pentru ei.
Un alt exemplu de alegere gresita este aceea de a-ti sacrifica viata personala si familia pentru o cariera (nu neaparat profitabila financiar). Nu e nimic rau sa te sacrifici pentru omenire, dar e gresit sa crezi ca tu ca persoana nu contezi, nu esti important, nu meriti iubirea (nici macar) a ta si a semenilor, si ca tu nu poti fi apreciat pentru ceea ce esti (fiu, sot, sotie, mama, prieten, sora, frate, etc) ci doar pentru ceea ce faci, pentru actiunile tale, pentru profesia ta (adica cu alte cuvinte poti fi oricand inlocuit cu un robot de bucatarie sau o masina de spalat). Si tu esti tot creatia lui Dumnezeu si probabil El te iubeste chiar daca nu esti supererou. Ba din contra, s-ar putea sa-ti dea peste nas daca crezi asta. Trebuie sa nu uitam ca tot ceea ce reusim sa realizam, se intampla prin bunavointa Lui.
Deci, in concluzie, "submit" ce au mai spus si altii, un sacrificiu nu e bun decat daca e facut din dragoste pentru Dumnezeu.

[laurastifter]

Doamne ajută!
Observ că toţi cei care au răspuns la acest thread au evidenţiat un aspect esenţial al problematicii jertfei de sine pentru un ideal: faptul că unicul sacrificiu mântuitor şi sfânt este cel realizat în numele şi de dragul lui Dumnezeu, precum şi cel săvârşit din iubire faţă de semeni - acest din urmă act de eroism fiind, în mod indirect, tot o jertfă realizată pentru Dumnezeu, Care Se implică într-o atât de mare măsură în viaţa noastră prin iubirea Sa, încât se identifică practic cu noi.
Exact aşa gândesc şi eu. Am convingerea că adevăraţii martiri şi eroi sunt aceia, care şi-au dăruit viaţa lui Hristos (direct, sau sacrificându-se pentru semenii lor).
Atunci când am iniţiat topic-ul, mi-am pus următoarea întrebare: ce se va întâmpla, oare, cu sufletele celor care, din neştiinţă sau fanatism, au ales să moară pentru ceva total nesemnificativ, sau chiar pentru o idee incorectă şi dăunătoare, contrară voii lui Dumnezeu? Oare aceştia, pentru sinceritatea lor (în mintea lor întunecată de ignoranţă, au crezut că acea cauză este pozitivă) vor fi răsplătiţi de Dumnezeu, sau vor fi judecaţi, pentru că "ochi au avut şi n-au văzut şi, având urechi, n-au înţeles"?
La această întrebare, am primit deja câteva răspunsuri deosebit de interesante din partea colegilor Mihnea Dragomir, Ioanna,, Glykys, Marius22, Fallen (sper să nu fi uitat pe cineva!). :) Aştept cu drag şi opiniile altor useri de pe forum. :)

O seară binecuvântată tuturor!

[glykys]

Poate ca e bine si sa exemplificam si niste acte martirice pentru Hristos si pentru semeni. Incep eu cu sfantul pe care l-am sarbatorit ieri si cu unul care isi asteapta canonizarea:


Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si il invatau parintii in camara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a inceput a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul crestea cu anii si cu intelepciunea, urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume.

Deci, Maximian imparatul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul pe fiul acestuia si, cunoscandu-i intelepciunea, l-a facut voievod in locul tatalui sau. Si a fast primit Sfantul cu mare cinste de cetateni, iar el carmuia cu multa vrednicie poporul, propovaduind pe fata dreapta credinta si aducand pe multi la Hristos.

Deci, nu dupa multa vreme, a cunoscut imparatul ca voievodul Dimitrie este crestin si s-a maniat foarte. Drept aceea, intorcandu-se biruitor dintr-un razboi cu scitii, Maximian a poruncit sa se faca praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor, si a venit imparatul si la Tesalonic. Si, Dimitrie fiind intrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dansul, a raspuns cu indrazneala, marturisind ca este crestin si a defaimat inchinarea paganeasca. Si indata, imparatul a poruncit sa-l inchida in temnita, pana la incheierea jocurilor in cinstea venirii sale.

Si se bucura imparatul, mai ales, vazand pe un luptator vestit. Lie, vandal de neam, inalt, puternic si infricosator la chip, ca se lupta cu cei viteji si-i ucidca, aruncandu-i in sulite. Deci, era acolo un tanar crestin, anume Nestor, cunoscut Sfantului Dimitrie. Accsta, vazand pe Lie ucigand fara crutare pe oameni, mai cu seama pe crestini, s-a aprins de ravna. Si vrand sa se lupte cu Lie a alergat la Sfantul, in temnita, cerand de la dansul rugaciuni si binecuvantare ca sa-l poata birui pe acel ucigas de oameni. Si, insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!"

Deci, intrand in lupta cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!" Si indata, trantandu-l jos pe Lie, l-a omorat. Si s-a intristat imparatul de moartea lui Lie. Afland insa ca Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat pe Nestor sa se lupte cu Lie, imparatul a trimis ostasi, poruncindu-le sa-l strapunga cu sulitele pe Sfantul, in temnita, ca a fost pricina mortii lui Lie. Si aceasta, facandu-se indata, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezcu. Si s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Tot atunci, din porunca imparatului, s-a taiat capul si Sfantului Nestor.


Streptomicina lui Gafencu i-a salvat viața Pastorului Wurmbrand


Treptat apele tulburi din sufletul lui Wurmbrand se limpezeau. Atmosfera de pace si dragoste care domnea printre detinutii din camera 4 era ca un balsam pe zbuciumarile lui launtrice. Dar înca nu vazuse tot. Urma să fie martorul unui gest care avea sa-i salveze viata si sa-i faca înca o data dovada adevaratului crestinism.

In calculele tactice ale politrucilor din Targu-Ocna intrau si elemente socante. Asa se explica faptul ca au permis să patrunda în sanatoriu 10 grame de streptomicina pentru Richard. A fost un adevarat pelerinaj. Toti bolnavii se duceau să o vada ca pe o minune, iar medicii savarseau un întreg protocol când o manevrau. Richard a decis să dea aceasta streptomicina lui Valeriu.

- Iti multumesc din suflet, dar nu o pot primi, de ea depinde sanatatea ta! i-a zis emotionat Valeriu.

- Eu nu sunt atât de grav bolnav si condamnarea mea este mica. Am toate sansele să supravietuiesc. Deci te rog să o primesti! a insistat Richard.

B. a auzit si a spus :

- Avem datoria sa-l salvam pe Wurmbrand! El este un apostol al lui Hristos si poate fi de folos oamenilor. Propun deci sa-i dam lui streptomicina.

Situatia era delicata, căci atât pastorul cat si Valeriu erau primii candidati la moarte apropiata.

- O voi da lui Valeriu, a hotarat stapanul medicamentului.

Valeriu a ascultat linistit si a spus :

- Iata un prilej în care ne putem arata dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui fata de Hristos. Sunt deci de parere sa-i dam lui Wurmbrand streptomicina.

- Nu! s-a impotrivit Richard. Raman la prima mea hotarare. Dorim să traiesti, avem nevoie de astfel de oameni!

- Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina si-ti multumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta.

A luat deci streptomicina si a daruit-o, la rândul sau, lui Wurmbrand. Era atât de ferm în gestul lui, încat nici Richard si nici nimeni altcineva nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicina au salvat viata lui Wurmbrand. El traieste, iar Valeriu s-a stins din viata.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

[Patrie si Credinta]

am si eu o intrebare.pana unde se poate duce sacrificiu pe sine cu pierderea vietii fara a fii sinucidere?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Patrie si Credinta

am si eu o intrebare.pana unde se poate duce sacrificiu pe sine cu pierderea vietii fara a fii sinucidere?

Sacrificiul înseamnă să vizezi un câştig: câştigul celuilalt. Celălalt poate fi Dumnezeu sau oamenii.

Sinucidere înseamnă să vizezi o pierdere: pierderea propriei vieţi.

Este pe rol procesul de canonizare a unei tinere călugăriţe moldovence, de numai 23 de ani, care s-a opus violului. Agresorul a ameninţat-o cu un cuţit. Călugăriţa, care abia votase pentru căsătoria perpetuă cu Isus, s-a opus mai departe. Agresorul a sfârşit prin a o omorî cu 42 de lovituri de cuţit. Potrivit judecăţii Bisericii, asta înseamnă sacrificiu, nu sinucidere.

[laurastifter]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Sacrificiul înseamnă să vizezi un câştig: câştigul celuilalt. Celălalt poate fi Dumnezeu sau oamenii.

Sinucidere înseamnă să vizezi o pierdere: pierderea propriei vieţi.

Este pe rol procesul de canonizare a unei tinere călugăriţe moldovence, de numai 23 de ani, care s-a opus violului. Agresorul a ameninţat-o cu un cuţit. Călugăriţa, care abia votase pentru căsătoria perpetuă cu Isus, s-a opus mai departe. Agresorul a sfârşit prin a o omorî cu 42 de lovituri de cuţit. Potrivit judecăţii Bisericii, asta înseamnă sacrificiu, nu sinucidere.

Foarte impresionant... Cu adevărat o moarte martirică!

[laurastifter]

În prealabil postat de glykys

Poate ca e bine si sa exemplificam si niste acte martirice pentru Hristos si pentru semeni. Incep eu cu sfantul pe care l-am sarbatorit ieri si cu unul care isi asteapta canonizarea:


Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si il invatau parintii in camara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a inceput a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul crestea cu anii si cu intelepciunea, urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume.

Deci, Maximian imparatul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul pe fiul acestuia si, cunoscandu-i intelepciunea, l-a facut voievod in locul tatalui sau. Si a fast primit Sfantul cu mare cinste de cetateni, iar el carmuia cu multa vrednicie poporul, propovaduind pe fata dreapta credinta si aducand pe multi la Hristos.

Deci, nu dupa multa vreme, a cunoscut imparatul ca voievodul Dimitrie este crestin si s-a maniat foarte. Drept aceea, intorcandu-se biruitor dintr-un razboi cu scitii, Maximian a poruncit sa se faca praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor, si a venit imparatul si la Tesalonic. Si, Dimitrie fiind intrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dansul, a raspuns cu indrazneala, marturisind ca este crestin si a defaimat inchinarea paganeasca. Si indata, imparatul a poruncit sa-l inchida in temnita, pana la incheierea jocurilor in cinstea venirii sale.

Si se bucura imparatul, mai ales, vazand pe un luptator vestit. Lie, vandal de neam, inalt, puternic si infricosator la chip, ca se lupta cu cei viteji si-i ucidca, aruncandu-i in sulite. Deci, era acolo un tanar crestin, anume Nestor, cunoscut Sfantului Dimitrie. Accsta, vazand pe Lie ucigand fara crutare pe oameni, mai cu seama pe crestini, s-a aprins de ravna. Si vrand sa se lupte cu Lie a alergat la Sfantul, in temnita, cerand de la dansul rugaciuni si binecuvantare ca sa-l poata birui pe acel ucigas de oameni. Si, insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!"

Deci, intrand in lupta cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!" Si indata, trantandu-l jos pe Lie, l-a omorat. Si s-a intristat imparatul de moartea lui Lie. Afland insa ca Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat pe Nestor sa se lupte cu Lie, imparatul a trimis ostasi, poruncindu-le sa-l strapunga cu sulitele pe Sfantul, in temnita, ca a fost pricina mortii lui Lie. Si aceasta, facandu-se indata, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezcu. Si s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Tot atunci, din porunca imparatului, s-a taiat capul si Sfantului Nestor.


Streptomicina lui Gafencu i-a salvat viața Pastorului Wurmbrand


Treptat apele tulburi din sufletul lui Wurmbrand se limpezeau. Atmosfera de pace si dragoste care domnea printre detinutii din camera 4 era ca un balsam pe zbuciumarile lui launtrice. Dar înca nu vazuse tot. Urma să fie martorul unui gest care avea sa-i salveze viata si sa-i faca înca o data dovada adevaratului crestinism.

In calculele tactice ale politrucilor din Targu-Ocna intrau si elemente socante. Asa se explica faptul ca au permis să patrunda în sanatoriu 10 grame de streptomicina pentru Richard. A fost un adevarat pelerinaj. Toti bolnavii se duceau să o vada ca pe o minune, iar medicii savarseau un întreg protocol când o manevrau. Richard a decis să dea aceasta streptomicina lui Valeriu.

- Iti multumesc din suflet, dar nu o pot primi, de ea depinde sanatatea ta! i-a zis emotionat Valeriu.

- Eu nu sunt atât de grav bolnav si condamnarea mea este mica. Am toate sansele să supravietuiesc. Deci te rog să o primesti! a insistat Richard.

B. a auzit si a spus :

- Avem datoria sa-l salvam pe Wurmbrand! El este un apostol al lui Hristos si poate fi de folos oamenilor. Propun deci sa-i dam lui streptomicina.

Situatia era delicata, căci atât pastorul cat si Valeriu erau primii candidati la moarte apropiata.

- O voi da lui Valeriu, a hotarat stapanul medicamentului.

Valeriu a ascultat linistit si a spus :

- Iata un prilej în care ne putem arata dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui fata de Hristos. Sunt deci de parere sa-i dam lui Wurmbrand streptomicina.

- Nu! s-a impotrivit Richard. Raman la prima mea hotarare. Dorim să traiesti, avem nevoie de astfel de oameni!

- Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina si-ti multumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta.

A luat deci streptomicina si a daruit-o, la rândul sau, lui Wurmbrand. Era atât de ferm în gestul lui, încat nici Richard si nici nimeni altcineva nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicina au salvat viata lui Wurmbrand. El traieste, iar Valeriu s-a stins din viata.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

Da, ar fi foarte frumos să dăm exemple de martiri autentici. Sfântul Mucenic Dimitrie şi Valeriu Gafencu sunt, cu adevărat, modele de curaj creştinesc şi dragoste jertfelnică pentru Dumnezeu şi pentru aproapele!

Un sfânt martir din Biserica primară, pe care-l cinstesc în mod deosebit, este Sf. Arhidiacon Laurenţiu (Lavrentie) care, în a doua jumătate a sec. al III-lea, şi-a jertfit viaţa pentru Hristos.
Despre "naşterea în ceruri" a acestui tânăr mucenic, pomenit de Biserica noastră pe data de 10 august, am scris câteva rânduri aici:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=13539

Doamne ajută!