Omule, incotro?

[Ioan_Cezar]

Pe vremea când în România funcţiona din plin telefonul cu taxă inversă (nu ştiu dacă mai e de actualitate), un domn, filolog şi poet de oarece stimă printre poeţi, era foarte apreciat de o doamnă, filoloagă şi poetesă... Cu sau fără vreo inspiraţie deosebită, poeta îl suna uneori (iar cu vremea a început să-l sune deseori) şi stăteau la taclale nevinovate, îndeosebi noaptea... De-ale poeţilor!
De la o vreme, domnul se cam săturase însă de clişeul discuţiilor pe care nu le declanşa, dar pe care, din amiciţie, delicateţă ori din spirit de breaslă, le suporta. A încercat să-i sugereze doamnei că ar fi bine să o mai rărească, un pic. Măcar că domnul mai avea şi familie şi obligaţii profesionale şi noi apucături literare (începuse să lucreze la un roman), precum şi-un început de cardiopatie (care, am aflat de curînd, l-a şi răpus). Inutil demers, telefoanele reveneau şi, ca un făcut, parcă chiar se prelungeau. Uneori pe banii domnului, alteori pe cheltuiala doamnei.
În fine, sătul de atâtea delicateţuri şi nereuşind omul să spună clar ce îl supăra (ciudate inhibiţii au şi poeţii ăştia uneori! - mai ales când e vorba de admiratoare înfocate), domnul a hotărât să încheie în forţă toată tărăşenia. A procedat astfel:
Într-o seară, motivînd că nu poate suporta băneşte convorbirea din motivul x, a rugat-o pe admiratoare să accepte o convorbire "numai 5 minute, dragă!" cu taxă inversă. Era în jur de opt, ora locală, la munte. I-a "mărturisit" doamnei că avea o revelaţie, o viziune, o inspiraţie colosală care se cere musai împărtăşită etc. - altfel spus i-a livrat, cunoscîndu-şi bine omul, o chestie care place mult amatorilor şi amatoarelor de pretext de poezie. Şi a subliniat că ar dori ca ea să fie prima (evident!) care să afle "taina". Căzînd în plasă, doamna s-a arătat foarte fericită de întâmplare şi s-a grăbit să fie confidenta norocoasă. Atunci, omul, un orator extraordinar (l-am auzit nu o dată vorbind ore, fără să ai impresia că au trecut mai mult de câteva minute; rămâneam cu toţii cu gura căscată şi cu regretul că maestrul s-a oprit), s-a apucat să "meşterească" o snoavă cum numai el ştia... Un roman consumat oral, pe care, dacă-l scria, ar fi luat o menţiune, ceva, la vreun concurs cu chiolhanuri prin provincie... E drept că n-a dormit omul toată noaptea, dar în dimineaţa zilei care a urmat a lăsat prin nordul Moldovei, total bulversată şi ultraindignată, şi evident vindecată, o doamnă cu o notă de telefon care depăşea pe atunci cel puţin două salarii de profesoară....
Aşa s-a încheiat, în sfârşit, povestea cu telefoanele nocturne. Ştiu păţania asta mai întâi de la doamna - care nu reuşise să îl ierte nici după ani buni de la păţanie. Ulterior mi-a confirmat-o, cu un aer încă plictisit de acele vremuri, însuşi poetul.
Curioase lucruri se petrec uneori între oameni. De dragul poeziei şi nu numai. Pe firul telefoanelor nocturne.