Te cunosti pe tine?

[bin000]

Sunt foarte mulţi oameni, din câte ştiu eu, care cred în Dumnezeu, care merg la biserică, se împărtăşesc, se spovedesc şi care, deşi aud şi citesc Evanghelia, deşi citesc textele patristice şi vieţile Sfinţilor, deşi vor să sporească în viaţa duhovnicească, vor să încerce şi ei ceva, în cele din urmă nu izbutesc nimic.
Lucrurile dovedesc că, în ciuda dorinţei lor, în ciuda eforturilor lor, în ciuda faptului că citesc mult, voiesc mult şi lucrează nu ajung acolo unde doresc să ajungă, acolo unde trebuie să ajungă, acolo unde sunt chemaţi să ajungă. Fireşte, rezultatul, finalul acestei situaţii este deznădejdea, este izolarea, este dezamăgirea, este o convingere subconştientă că nu se întâmplă nimic. Este convingerea că nimănui nu i s-a întâmplat nimic din cele câte se spun.
Ştiţi, astăzi acest sentiment îşi găseşte loc, larg, în sufletele creştinilor. Se poate ca teoretic, logic, să credem, dar înlăuntrul nostru, în adâncul inimii noastre nu avem convingerea, nu avem încredinţarea că acela s-a sfinţit cu adevărat, că a trăit viaţă sfântă, că acel mare păcătos a devenit un mare sfânt, sau că acea mare pacatoasa s-a sfinţit. Nu avem aceasta incredintare înlăuntrul nostru astăzi. Aşadar, îşi face loc îndoiala şi ajungem să credem, în adâncul nostru, în subconştientul nostru, că numai în cărţi sunt scrise acestea, dar că nu se întâmplă întocmai. Sau, ajungem în punctul - foarte adesea - ca cineva să se excludă pe sine. Adică, despre toţi ceilalţi crede că Dumnezeu a făcut minuni cu ei, dar despre sine este convins că nu i se pot întâmpla minuni. Crede, se străduieşte, se nevoieşte, citeşte, se împărtăşeşte, se spovedeşte, dar nu vede nici o sporire, ajunge să creadă că: se întâmplă doar oamenilor care au trăit în alte vremuri, sau altor oameni care trăiesc astăzi, dar pentru mine nu există sporire, pentru mine nu există speranţa de a mi se întâmpla o asemenea minune”, deşi Hristos a venit să mântuiască toţi oamenii, prin urmare şi pe el.

Dacă omul are în adâncul lui, în subconştient, această reţinere, această îndoială, este închisă complet, uşa sufletului său prin care să treaca harul lui Dumnezeu, care-l va elibera, îl va învia şi-l va face om duhovnicesc. Unui astfel de om, care nu-şi bate joc de sine, care se nevoieşte cu adevărat şi cu adevărat ceva face, dar nu ajunge acolo unde este chemat să ajungă şi unde trebuie să ajungă, cred că aşa trebuie să i se întâmple. Adică, nu are în el iubire adevărată şi se mişcă greşit către ceilalţi. Ori se ataşează de cineva, ori ia o poziţie duşmănoasă faţă de ceilalţi oameni, ori este închis faţă de ceilalţi, este izolat de ceilalţi şi înlăuntrul lui se cuibăreşte iubirea de sine, dăruirea pentru sine şi nu deschi derea faţă de ceilalţi.Oricine poate fi victima acestei realităţi care există în el, fără ca măcar să bănuiască. Acesta este motivul pentru care, chiar în ceasul acesta,cele auzite nu ajung până la uşa acestei stări bolnăvicioase, nu dau la o parte vălul care acoperă această reali tate, cât să descopere ochilor noştri starea bolnăvicioasă în care ne aflăm şi, astfel, să hotărâm să cerem vindecare şi, în cele din urmă, să ne vindecăm, să ne eliberăm de boală. Să nu fie în zadar dorinţa, iubirea, strădania, nevoinţa, lectura şi orice ascultăm şi vedem, ci să rodească în fiinţa noastră.
( Arhim. Simeon Kraiopoulos)

[Mosh-Neagu]

Am citit aceasta postare cu un interes din ce in ce mai sporit si pe timp ce citeam imi veneau in minte fel si fel de ganduri, astfel incat abia asteptam sa termin si sa indraznesc sa raspund la un mesaj atat de bine pus la punct. Abia la sfarsit am vazut ca autorul era... un mare monah. Si iata si revelatia: oare mesajul in sine nu contine EXACT raspunsul indoielilor, frustrarilor si temerilor noastre? Toate aceste cuvinte asezate in pagina, detin in sine harul lui Dumnezeu, si vin dintr-un suflet mult ostenitor si iubitor de aproape. Si totusi, desi toate ne trec pe dinainte, cu ce ne alegem? Ce retinem? Ce anume folosim ca metoda de indreptare in propria noastra viata?
Sa incepem de undeva!...

În prealabil postat de bin000

Sunt foarte mulţi oameni, din câte ştiu eu, care cred în Dumnezeu, care merg la biserică, se împărtăşesc, se spovedesc şi care, deşi aud şi citesc Evanghelia, deşi citesc textele patristice şi vieţile Sfinţilor, deşi vor să sporească în viaţa duhovnicească, vor să încerce şi ei ceva, în cele din urmă nu izbutesc nimic.
Lucrurile dovedesc că, în ciuda dorinţei lor, în ciuda eforturilor lor, în ciuda faptului că citesc mult, voiesc mult şi lucrează nu ajung acolo unde doresc să ajungă, acolo unde trebuie să ajungă, acolo unde sunt chemaţi să ajungă. Fireşte, rezultatul, finalul acestei situaţii este deznădejdea, este izolarea, este dezamăgirea, este o convingere subconştientă că nu se întâmplă nimic. Este convingerea că nimănui nu i s-a întâmplat nimic din cele câte se spun.

"...convingerea ca nimanui nu i se intampla nimic din ceea ce spun... " Da. Uneori este acest sentiment ca cineva blufeaza, se lauda, exagereaza, sau dimpotriva gandul ca altul este atat de mult avansat incat tu nu vei putea ajunge niciodata pana acolo. Si un gand si celalalt ne catapulteaza undeva in urma si toata osteneala noastra se risipeste intr-o clipa, mai ales in primul caz.

În prealabil postat de bin000

Ştiţi, astăzi acest sentiment îşi găseşte loc, larg, în sufletele creştinilor. Se poate ca teoretic, logic, să credem, dar înlăuntrul nostru, în adâncul inimii noastre nu avem convingerea, nu avem încredinţarea că acela s-a sfinţit cu adevărat, că a trăit viaţă sfântă, că acel mare păcătos a devenit un mare sfânt, sau că acea mare pacatoasa s-a sfinţit. Nu avem aceasta incredintare înlăuntrul nostru astăzi. Aşadar, îşi face loc îndoiala şi ajungem să credem, în adâncul nostru, în subconştientul nostru, că numai în cărţi sunt scrise acestea, dar că nu se întâmplă întocmai. Sau, ajungem în punctul - foarte adesea - ca cineva să se excludă pe sine. Adică, despre toţi ceilalţi crede că Dumnezeu a făcut minuni cu ei, dar despre sine este convins că nu i se pot întâmpla minuni. Crede, se străduieşte, se nevoieşte, citeşte, se împărtăşeşte, se spovedeşte, dar nu vede nici o sporire, ajunge să creadă că: se întâmplă doar oamenilor care au trăit în alte vremuri, sau altor oameni care trăiesc astăzi, dar pentru mine nu există sporire, pentru mine nu există speranţa de a mi se întâmpla o asemenea minune, deşi Hristos a venit să mântuiască toţi oamenii, prin urmare şi pe el.

Daca am privi cu alti ochi, am reusi sa vedem in jurul nostru nu numai rataciti sau pierduti de-abinelea, ci oameni sporiti, discreti, oameni normali ca si noi, dar care nu prea vorbesc neintrebati, au intotdeauna un zambet curat si o privire sincera, lipsita de ironie, ipocrizie, vulgaritate, egoism, etc... Si fara sa stim de ce, le oferim tot respectul si parca ne face placere sa fim in preajma lor fiindca, desi firavi in aparenta, par sa detina o putere nevazuta in a da siguranta, incredere si a... deschide drumuri curatate de balarii! Da, ei sunt aici, in jurul nostru, si nu-s putini! Doar noi suntem prea critici cu ei si prea blanzi cu noi. Odata ce-i recunoastem, suntem deja de cealalta parte a baricadei, ducand o altfel de lupta si avand altfel de arme!

În prealabil postat de bin000

Dacă omul are în adâncul lui, în subconştient, această reţinere, această îndoială, este închisă complet, uşa sufletului său prin care să treaca harul lui Dumnezeu, care-l va elibera, îl va învia şi-l va face om duhovnicesc. Unui astfel de om, care nu-şi bate joc de sine, care se nevoieşte cu adevărat şi cu adevărat ceva face, dar nu ajunge acolo unde este chemat să ajungă şi unde trebuie să ajungă, cred că aşa trebuie să i se întâmple. Adică, nu are în el iubire adevărată şi se mişcă greşit către ceilalţi. Ori se ataşează de cineva, ori ia o poziţie duşmănoasă faţă de ceilalţi oameni, ori este închis faţă de ceilalţi, este izolat de ceilalţi şi înlăuntrul lui se cuibăreşte iubirea de sine, dăruirea pentru sine şi nu deschiderea faţă de ceilalţi.

Oare cine, dintre cei care isi doresc cu adevarat sa ajunga undeva, isi bate joc de sine in mod constient? Aceasta lipsa de spor in propria lucrare este de fapt rezultatul unei strategii haotice, dar mai ales nerenuntarea la unele slabiciuni care inseamna uraciune in fata lui Dumnezeu. E adevarat, harul nu vine peste noapte, si nici nu are un termen anume. El vine pe nesimtite, dupa un timp indelungat de "trepte" in urcusul ispitelor care ne-au fost trimise si in care nu numai ca nu am mai cazut, dar avem nadejdea ca nici nu vom mai cadea vreodata. Nu pentru ca suntem noi puternici, nu pentru ca ne-a ridicat Dumnezeu acele ispite definitiv si iremediabil, ci fiindca ne recunoastem slabi, iar singurul si cel mai eficient sprijin este mila lui Dumnezeu. Avand in minte acest "Nu eu, Doamne, ci Tu invingi in mine!", oricat ar fi ispita de mare, se risipeste instantaneu. Si astfel nici marirea de sine nu mai da tarcoale, fiindca nu-si gaseste culcusul vanitatii!

În prealabil postat de bin000

Oricine poate fi victima acestei realităţi care există în el, fără ca măcar să bănuiască. Acesta este motivul pentru care, chiar în ceasul acesta,cele auzite nu ajung până la uşa acestei stări bolnăvicioase, nu dau la o parte vălul care acoperă această realitate, cât să descopere ochilor noştri starea bolnăvicioasă în care ne aflăm şi, astfel, să hotărâm să cerem vindecare şi, în cele din urmă, să ne vindecăm, să ne eliberăm de boală. Să nu fie în zadar dorinţa, iubirea, strădania, nevoinţa, lectura şi orice ascultăm şi vedem, ci să rodească în fiinţa noastră.

Sa nu fie in zadar, dar cum? Cum, cand toate zilele par a fi la fel, parca trase la indigo! Cum, cand una gandim si spunem, si alta este atitudinea finala, fata de pacat, fata de aproapele, fata de toate invataturile sfintilor parinti! Nu cei din jur trebuie sa se schimbe pentru ca noi sa ne ridicam incet-incet, ci doar noi sa fim mai atenti la detalii, in raport cu ceilalti si cu noi insine!
Nimic nu e intamplator pe lumea asta. Iata, mesajul de mai sus!... Ce altceva poate sa insemne decat "Glasul celui ce striga in pustie: Pregatiti calea Domnului" Drepte faceti cararile Lui!"

[tabitha]

Din viața și lucrarea Cuviosului Stareț Visarion de la Mănăstirea Agaton

Odată s-au auzit niște cuvinte rele despre un preot dintr-un sat. Din gură în gură, cuvintele acestea au ajuns și la urechile mele. Într-o zi l-am întrebat pe Părintele Visarion să-mi spună adevărul despre acel preot.
- Ce se întâmplă, Părinte? Ce sunt cele care se aud despre cutare preot?
- Îl cunosc, fiule, mi-a răspuns el. Și un lucru am să-ți spun despre el: Nu am cunoscut un preot mai bun decât acela.
- Da, dar știi, Părinte, lumea vuiește auzind cele care se spun despre acest preot.
- Ascultă-mă, fiule, îți vorbește Părintele Visarion și-ți spune că nu există un preot mai sfânt decât el.
- Bine, Gheronda, iertați-mă! N-o să mai spun nimic.
După puțin s-a apropiat de mine și mi-a spus:
- Să nu-i judeci niciodată pe preoți, pentru că atunci când se dărâmă un preot în conștiința lumii, împreună cu el se dărâmă și mulți creștini. Să ocrotești rasa, fiul meu, căci, făcând așa, să știi că și Dumnezeu te va ocroti pe tine.

∗ ∗ ∗

Într-o după-amiază spălam intrarea Mănăstirii cu un furtun. Lângă mine a oprit o mașină în care era un tânăr la volan și o tânără lângă el. Tânărul a coborât, lăsând-o în mașină pe tânără, care probabil era prietena lui. A luat o înfățișare evlavioasă și s-a îndreptat spre biserica Mănăstirii. Eu l-am urmat, pentru că mi-am dat seama că venise să ceară bani de la Părintele Visarion. Și într-adevăr, l-a întâlnit pe Părintele și după o scurtă convorbire, Starețul i-a pus ceva în mână, după care a plecat. Plecând, a trecut pe lângă mine, iar eu supărat de cele pe care le văzusem, i-am spus:
- Cu banii aceștia du-te acum și te distrează și vei vedea pricopseala ta.
- Tu să-ți vezi de treaba ta și să nu te interesezi de mine! mi-a răspuns acela.
Atunci am alergat la Părintele Visarion și i-am spus supărarea mea:
- Gheronda, tânărul acela și-a lăsat prietena în mașină și a venit să te prade.
Părintele m-a certat și mi-a spus:
- Altădată să nu mai spui astfel de cuvinte. Ai înțeles, fiule?
Am plecat capul și smerit m-am întors la treaba mea.
După puțin timp a venit Starețul acolo unde eram ca să mă liniștească și mi-a spus:
- Fiule, în persoana fiecărui om eu Îl văd pe Hristos. Mi-a spus că îi este foame și l-am ajutat. Dacă mi-a spus minciuni, atunci se va socoti cu Domnul.
- Iertați-mă, Părinte, și vă mulțumesc pentru lecție.

∗ ∗ ∗

La 6 Septembrie 2013 a venit la Mănăstirea noastră doamna B. K. Venise să se închine la Moaștele nestricate ale Părintelui Visarion. După ce s-a închinat, a venit la cancelarie și a spus egumenului următoarea mărturie:
„Când eram mică – aveam în jur de zece ani -, în centrul satului nostru l-am întâlnit pe Părintele Visarion. Era în perioada Postului Mare și venise să-i spovedească pe săteni. M-am apropiat de el, i-am sărutat mâna și fără să mă gândesc i-am spus să vină acasă la noi.
- Dar unde este casa ta? Hai să mergem împreună.
Eu mergeam înainte, iar Părintele după mine, și după puțin am ajuns acasă. De îndată ce ne-a văzut tatăl meu, m-a chemat în camera alăturată și m-a certat:
- Ce va fi cu tine? Orice preot găsești pe drum îl aduci acasă? Ai întrebat-o pe mama ta dacă îl poate primi? Noi nu avem mâncare nici pentru noi, iar tu aduci oameni străini!
Eu am plecat capul și nu am scos nici o vorbă. Ne-am așezat cu toții în săracul nostru salon, iar eu ascultam discuția lor. Mi-au plăcut mult cuvintele Părintelui Visarion. Nu mă săturam să-l ascult. Încălțămintea pe care o purtam era veche și ruptă. Părintele Visarion a observat asta, dar nu a spus nimic. Când s-a ridicat să plece, i-a dat tatălui o mie de drahme, poruncindu-i să-mi cumpere mie și fraților mei încălțăminte nouă.
- Vreau să le poarte de Paști. Eu vă voi vedea de departe și mă voi bucura.
Cu acești bani tatăl meu ne-a cumpărat încălțăminte, precum și mielul de Paști. A fost cel mai frumos Paști pe care l-am trăit în viața mea”.

Sursa: Povestiri minunate și întâmplări din viața și lucrarea Cuviosului Stareț Visarion Agatonitul, luate din Cartea sub tipar a egumenului Sfintei Mănăstiri Agaton, Arhim. Damaschin Zaharakis.

Traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

[hurricane]

În prealabil postat de mirela.t

Din viața și lucrarea Cuviosului Stareț Visarion de la Mănăstirea Agaton

Odată s-au auzit niște cuvinte rele despre un preot dintr-un sat. Din gură în gură, cuvintele acestea au ajuns și la urechile mele. Într-o zi l-am întrebat pe Părintele Visarion să-mi spună adevărul despre acel preot.
- Ce se întâmplă, Părinte? Ce sunt cele care se aud despre cutare preot?
- Îl cunosc, fiule, mi-a răspuns el. Și un lucru am să-ți spun despre el: Nu am cunoscut un preot mai bun decât acela.
- Da, dar știi, Părinte, lumea vuiește auzind cele care se spun despre acest preot.
- Ascultă-mă, fiule, îți vorbește Părintele Visarion și-ți spune că nu există un preot mai sfânt decât el.
- Bine, Gheronda, iertați-mă! N-o să mai spun nimic.
După puțin s-a apropiat de mine și mi-a spus:
- Să nu-i judeci niciodată pe preoți, pentru că atunci când se dărâmă un preot în conștiința lumii, împreună cu el se dărâmă și mulți creștini. Să ocrotești rasa, fiul meu, căci, făcând așa, să știi că și Dumnezeu te va ocroti pe tine.

∗ ∗ ∗

Într-o după-amiază spălam intrarea Mănăstirii cu un furtun. Lângă mine a oprit o mașină în care era un tânăr la volan și o tânără lângă el. Tânărul a coborât, lăsând-o în mașină pe tânără, care probabil era prietena lui. A luat o înfățișare evlavioasă și s-a îndreptat spre biserica Mănăstirii. Eu l-am urmat, pentru că mi-am dat seama că venise să ceară bani de la Părintele Visarion. Și într-adevăr, l-a întâlnit pe Părintele și după o scurtă convorbire, Starețul i-a pus ceva în mână, după care a plecat. Plecând, a trecut pe lângă mine, iar eu supărat de cele pe care le văzusem, i-am spus:
- Cu banii aceștia du-te acum și te distrează și vei vedea pricopseala ta.
- Tu să-ți vezi de treaba ta și să nu te interesezi de mine! mi-a răspuns acela.
Atunci am alergat la Părintele Visarion și i-am spus supărarea mea:
- Gheronda, tânărul acela și-a lăsat prietena în mașină și a venit să te prade.
Părintele m-a certat și mi-a spus:
- Altădată să nu mai spui astfel de cuvinte. Ai înțeles, fiule?
Am plecat capul și smerit m-am întors la treaba mea.
După puțin timp a venit Starețul acolo unde eram ca să mă liniștească și mi-a spus:
- Fiule, în persoana fiecărui om eu Îl văd pe Hristos. Mi-a spus că îi este foame și l-am ajutat. Dacă mi-a spus minciuni, atunci se va socoti cu Domnul.
- Iertați-mă, Părinte, și vă mulțumesc pentru lecție.

∗ ∗ ∗

La 6 Septembrie 2013 a venit la Mănăstirea noastră doamna B. K. Venise să se închine la Moaștele nestricate ale Părintelui Visarion. După ce s-a închinat, a venit la cancelarie și a spus egumenului următoarea mărturie:
„Când eram mică – aveam în jur de zece ani -, în centrul satului nostru l-am întâlnit pe Părintele Visarion. Era în perioada Postului Mare și venise să-i spovedească pe săteni. M-am apropiat de el, i-am sărutat mâna și fără să mă gândesc i-am spus să vină acasă la noi.
- Dar unde este casa ta? Hai să mergem împreună.
Eu mergeam înainte, iar Părintele după mine, și după puțin am ajuns acasă. De îndată ce ne-a văzut tatăl meu, m-a chemat în camera alăturată și m-a certat:
- Ce va fi cu tine? Orice preot găsești pe drum îl aduci acasă? Ai întrebat-o pe mama ta dacă îl poate primi? Noi nu avem mâncare nici pentru noi, iar tu aduci oameni străini!
Eu am plecat capul și nu am scos nici o vorbă. Ne-am așezat cu toții în săracul nostru salon, iar eu ascultam discuția lor. Mi-au plăcut mult cuvintele Părintelui Visarion. Nu mă săturam să-l ascult. Încălțămintea pe care o purtam era veche și ruptă. Părintele Visarion a observat asta, dar nu a spus nimic. Când s-a ridicat să plece, i-a dat tatălui o mie de drahme, poruncindu-i să-mi cumpere mie și fraților mei încălțăminte nouă.
- Vreau să le poarte de Paști. Eu vă voi vedea de departe și mă voi bucura.
Cu acești bani tatăl meu ne-a cumpărat încălțăminte, precum și mielul de Paști. A fost cel mai frumos Paști pe care l-am trăit în viața mea”.

Sursa: Povestiri minunate și întâmplări din viața și lucrarea Cuviosului Stareț Visarion Agatonitul, luate din Cartea sub tipar a egumenului Sfintei Mănăstiri Agaton, Arhim. Damaschin Zaharakis.

Traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

multumesc, multumesc si iarasi multumesc!

[forever...]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Oare cine, dintre cei care isi doresc cu adevarat sa ajunga undeva, isi bate joc de sine in mod constient? Aceasta lipsa de spor in propria lucrare este de fapt rezultatul unei strategii haotice, dar mai ales nerenuntarea la unele slabiciuni care inseamna uraciune in fata lui Dumnezeu. E adevarat, harul nu vine peste noapte, si nici nu are un termen anume. El vine pe nesimtite, dupa un timp indelungat de "trepte" in urcusul ispitelor care ne-au fost trimise si in care nu numai ca nu am mai cazut, dar avem nadejdea ca nici nu vom mai cadea vreodata. Nu pentru ca suntem noi puternici, nu pentru ca ne-a ridicat Dumnezeu acele ispite definitiv si iremediabil, ci fiindca ne recunoastem slabi, iar singurul si cel mai eficient sprijin este mila lui Dumnezeu. Avand in minte acest "Nu eu, Doamne, ci Tu invingi in mine!", oricat ar fi ispita de mare, se risipeste instantaneu. Si astfel nici marirea de sine nu mai da tarcoale, fiindca nu-si gaseste culcusul vanitatii!

[/i]

Bun acest topic, bună această întrebare, dacă ne cunoaştem sau nu pe noi înşine.
Bună şi conştientizarea faptului că orice lucru bun din noi vine de la Domnul.
Eu nu mă cunosc pe mine, căci pot face lucruri pe care nu mi le doresc. Cei apropiaţi mă văd şi se plâng că sunt dură. Ar trebui să fim duri cu păcatele (noastre) şi nu cu oamenii, dar nu sunt capabilă să trasez liniile de separaţie.
Să ne ajute Domnul să ne vedem aşa cum suntem, şi să ne lăsăm transformaţi de El.

[tabitha]

În prealabil postat de hurricane

multumesc, multumesc si iarasi multumesc!

Cu mult drag, să vă fie de folos! :)

[tabitha]

În prealabil postat de forever...

Bun acest topic, bună această întrebare, dacă ne cunoaştem sau nu pe noi înşine.
Bună şi conştientizarea faptului că orice lucru bun din noi vine de la Domnul.
Eu nu mă cunosc pe mine, căci pot face lucruri pe care nu mi le doresc. Cei apropiaţi mă văd şi se plâng că sunt dură. Ar trebui să fim duri cu păcatele (noastre) şi nu cu oamenii, dar nu sunt capabilă să trasez liniile de separaţie.
Să ne ajute Domnul să ne vedem aşa cum suntem, şi să ne lăsăm transformaţi de El.

Eu nu cred că facem lucruri pe care nu ni le dorim. Ah, că mai târziu le regretăm (unele), e altceva.
Si nu cred că ar trebui să dăm vina pe faptul că nu ne cunoastem îndeajuns. Părerea mea..

[florin.oltean75]

Daca Dumnezeu salasuieste inlauntrul nostru, atunci, fundamental, suntem incogniscibili, un adanc fara margini in care ne putem cufunda doar apofatic.

Cand Bodhidharma a fost intrebat de imparatul chinez Wu Liang cine este, acesta a replicat ca nu stie - in celebrul dialog dintre cei doi din anul 527 e.n.

secvente ecranizate din viata primului Patriarh chinez.

[tabitha]

Who cares about Bodhidharma?? Florin, zău asa, give us a break..

[florin.oltean75]

Tabitha, daca ne uitam cu atentie, Hristos poate fi zarit oriunde, nu depinde de spatiu, natie, cultura sau timp.

Doar trebuie sa fim suficient de flexibili sa vedem ca frigiderul este atat de mare incat poate sa incapa lejer o girafa.