Istorii cu talc

[cristiboss56]

Adevarata comoară
Un tanar era foarte suparat ca nu are mai multi bani, ca nu-si poate cumpara tot ce-si dorea. Se plimba trist pe strada, nestiind cum sa iasa din aceasta situatie. Dar, cum mergea el asa, s-a lovit deodata de cineva. Mare i-a fost mirarea sa vada ca, din neatentie, a dat peste un om sarman, fara vedere. Incerca bietul om sa se ajute cu un baston si sa gaseasca drumul spre casa. Tanarul nostru l-a ajutat, conducandu-l de brat.
Vazand cat sunt altii de necajiti, tanarul nu s-a mai gandit, de atunci, decat la un lucru: cat de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce si-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpara: sanatatea cu tot ce izvoraste din ea - putere de munca, bucurie si voie buna.
Acum isi dadea seama ca sunt oameni care au ramas ologi in urma unor accidente. Dar picioarele sale il puteau duce oriunde. Altii au ramas orbi. El putea sa vada, insa, clipa de clipa, toate frumusetile din jurul sau. Exista si unii oameni care, din pacate, sunt orbi si ologi sufleteste, pentru ca sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranta si dragoste. Acestia sunt cu adevarat nefericiti.
Cu cat vei fi mai binevoitor, cu atat sufletul tau va avea mai multa liniste. Cel rau si zgarcit nu da niciodata nimic, nici macar un pahar cu apa sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalti ?
Daca ne vom uita in jurul nostru vom vedea ca nimic nu traieste doar pentru sine. Pana si un copac obisnuit. Chiar daca nu ne ofera fructe, ne da cel putin posibilitatea sa ne odihnim un minut la umbra lui.
"Cel bun vede bunatatea peste tot; cel rau, nicaieri."

[cristiboss56]

Încrederea

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.
- Ei, lasă, femeie - a încercat să o liniştească omul - lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
- Măi, omule - zise atunci femeia sa - da' ce poate fi bine când - uite! - nu avem unde sta peste noapte?!
în sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
- Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? "Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine."

"Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre
mai bine decât am putea-o face noi înşine. " (Sfântul Vasile cel Mare)

[cristiboss56]

Ascultarea

De noi depinde să creştem sau să micşorăm această lumină pe care o avem înlăuntrul nostru, adică harul. Iar aceasta vine din devotamentul, încrederea, evlavia şi respectul pe care le avem faţă de duhovnicul şi cuvântul lui Dumnezeu care ne vine prin el. Pilda de astăzi ne pune în faţă un exemplu de ascultare desăvârşită.

Un tânăr evlavios şi bogat a dorit să urmeze viaţa din pustie. A căutat până l-a găsit pe cel mai aspru eremit, cerându-i să-l primească sub ascultarea sa. „Mergi mai întâi să împarţi averile tale săracilor, ca să împlineşti porunca lui Hristos, l-a sfătuit acela, şi apoi am să te primesc. Tânărul a împlinit cu bucurie porunca, aşa cum i-a spus avva şi, eliberat acum de grijile lumeşti, s-a întors înapoi. „Acum ai să stai în acea chilie, i-a arătat iarăşi părintele, fără să vorbeşti cu cineva. Cinci ani de zile s-a nevoit tânărul în chilia sa şi nici un cuvânt nu a scos din gură. Ceilalţi fraţi, văzând evlavia şi răbdarea lui, îl respectau şi îl cinsteau. Într-o zi, părintele său l-a chemat la chilie şi i-a spus: „Văd că nu numai nu te foloseşti, rămânând în acest loc, dar eşti în primejdie să-ţi pierzi chiar şi sufletul cu laudele pe care ţi le aduc fraţii, deşi nu le meriţi. Pregăteşte-te să pleci din Egipt. Am să te trimit să stai într-o obşte.
Bunul ucenic, iarăşi, fără să scoată vreun cuvânt, a înclinat capul ca să-şi arate supunerea şi s-a pregătit de îndată pentru călătoria îndepărtată. Părintele i-a dat scrisoare de recomandare pentru egumenul mănăstirii, în care îl ruga să-l primească pe tânăr, dar a uitat să-i spună, dacă trebuie sau nu, să vorbească acolo unde urma să meargă. Astfel, tânărul, păzind cu credinţă porunca avvei, nu şi-a deschis gura nici măcar unui sunet acolo unde s-a dus. Cei mai mulţi credeau că este mut. Egumenul mănăstirii, ca să se asigure, într-o zi, l-a trimis la râu ca să treacă de partea cealaltă. Va fi nevoit să se întoarcă şi să-mi spună că nu poate, s-a gândit stareţul, fiindcă apa este adâncă. În urma sa a trimis şi pe un alt frate, ca să vadă ce face. De îndată ce ucenicul a ajuns la râu şi a văzut că nu poate să treacă, a îngenuncheat şi a început să se roage. În clipa aceea s-a apropiat de el un crocodil şi s-a aşezat în faţa sa. Tânărul s-a urcat pe spatele lui şi a trecut de partea cealaltă. Minunându-se de cele ce a văzut, fratele s-a întors la mănăstire şi a povestit toate câte se întâmplaseră. După câţiva ani, bunul ascultător a murit şi egumenul a trimis o scrisoare către părintele său: „Chiar dacă ne-ai trimis un mut, totuşi, acesta a trăit ca un înger printre noi“.
Însă, spre marea sa surprindere, egumenul a aflat de la avva că acela nu era deloc mut, ci datorită poruncii duhovnicului a stat atâţia ani fără să vorbească.

[cristiboss56]

Dumnezeu te aşteaptă să îţi aline toate rănile !

O floare în mijlocul iernii supravieţuieşte doar din adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început. Un om trist moare încet, neştiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supravieţuirii, astfel sufletul lui, împietrit de atâta suferinţă, este strivit sub greutatea propriei suferinţe, greu de descris şi de înţeles.
De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferinţa noi o alegem. Dacă nu ne-ar face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinţei,atunci am extrage din fiecare clipă, din fiecare moment în care suntem trişti, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început.
Floarea inimii noastre se ofileşte încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei înfiorătoare, frigului care muşcă din ea fără nici un strop de compasiune
Viaţa este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranţă sau pline de ură ?
Înţeleg că viaţa este grea, uneori copleşitoare, dar chiar asta este esenţa iubirii, şi anume speranţa că va fi mai bine, speranţa creaturii care se înalţă spre Creator.
În jurul meu văd doar oameni posomorâţi, fără nici un zâmbet care să le îmbrace chipul într-o frumoasă binecuvântare. În momentul în care o să înţelegem că viaţa este un dar mult prea preţios pentru a-l pierde, poate vom şti atunci să preţuim fiecare clipă, vom şti să ne ridicăm şi să înfruntăm problemele mereu cu zâmbetul pe buze, aducându-i slavă Celui ce ne-a făcut atât de frumoşi, sănătoşi şi inteligenţi, să fim asemeni florii din mijlocul iernii, razei de lumină în mijlocul întunericului.
Dacă vreodată nu veţi găsi un motiv îndeajuns de întemeiat pentru a vă schimba percepţia negativă într-una pozitivă, atunci priviţi în jurul vostru, însă încercaţi să priviţi cu ochii inimii, asemeni unui copil care abia a descoperit frumuseţile naturii iar atunci veţi fi plăcut surprinşi de tot ceea ce vă înconjoară şi în mod sigur pe buzele voastre se va naşte un zâmbet.
Uitaţi-vă la cineva mai neajutorat decât voi şi încercaţi să vă puneţi în locul lui. Dacă, pentru o secundă aţi reuşit să faceţi acest lucru atunci vă veţi da seama că problemele voastre nu sunt atât de grave precum le credeaţi. Lăsaţi-vă în mâinile Creatorului, permite-Ţi să vă atingă sufletul iar atunci veţi simţi cum inima voastră va deveni mai uşoară că un fulg de nea şi mai luminoasă decât lumina soarelui.
Omule, binecuvântarea lui Dumnezeu, ai fost creat liber! Nu îţi distruge libertatea, închizându-te singur într-o închisoare, pedepsindu-te o întreagă viaţă pentru greşelile săvârşite sau din cauza unor proleme aparent fără soluţie. Şi cea mai întunecată noapte are sfârşitul ei. De ce nu ar avea şi problemele noastre ?
Nu ştiu în ce măsură cuvintele mele te-au afectat, ţi-au atins sufletul, însă îmi doresc pentru tine o libertate divină, o inimă uşoară şi un zâmbet blând. De aceea te rog să te opreşti puţin din mersul acesta nebun al lumii şi să te gândeşti ce este mai important pentru tine, pentru ce te chinui atâta şi să încerci să deschizi această închisoare, să devii o pasăre liberă, proaspăt scăpată din spatele gratiilor reci ale coliviei şi să te înalţi într-un zbor lin spre cerul unde Dumnezeu te aşteaptă să îţi aline toate rănile.

[cristiboss56]

Tanara cea credincioasa

O fata frumoasa dar foarte credincioasa, mergand odata pe strada, fu intampinata de un tanar, care ii sopti:
- As vrea sa te insotesc ..
Fata se opri - si-i raspunse:
- Primesc sa ma insotesti, dar sa-mi fagaduiesti ca vei intra unde voiu intra eu..
Tanarul zise:
- Iti dau cuvantul meu ca voi intra..
Si asa, mersera impreuna o bucata de loc, dupa care fata se opri in fata unei biserici, unde intra.
Tanarul, deodata, nu vru sa intre, dar aducandu-si aminte de fagaduiala data, intra dupa ea.
Acolo, parintele se afla tocmai intr-o predica prea frumoasa asupra datoriilor crestinesti ale tinerilor.
Atat de mult fu atins tanarul in suflet de vorbele preotului, incat asculta predica pana la sfarsit, iar la plecare zise fetei:
- Iti multumesc pentru binele ce mi-ai facut, - si te rog sa ma ierti pentru necuviinta mea ...
Fata surase prieteneste - si-i raspunse:
- Nu mie, ci Domnului Hristos sa-i multumesti, caci El mi-a dat gandul sa te aduc aici...

[cristiboss56]

Dumnezeu locuieşte în inimile noastre!

Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat.
Printr-o minune dumnezeiască, copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:
– Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
– De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.
– Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
– Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:
– Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
– Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
– Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:
– Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă.
– Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:
– Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia
– Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
– Hm… Dumnezeu toate le poate.
– Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
– Acolo, sus în cer
– Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.
– Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
– Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame… Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.
– Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa Te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.

[cristiboss56]

"Dacă vrei să legi pe veci de tine pe cineva, fă-i bine. Fă-i bine cât poţi. Dezinteresat. Dacă va înţelege ceva din gesturile tale, fii fericit. Ai învăţat pe un om recunoştinţa. Dacă nu va înţelege nimic şi doar va profita din relaţia ta, nu înceta să-i faci bine. Chiar dacă binele săvârşit nu va mai lucra asupra aproapelui tău cu eficienţă maximă, tu vei fi beneficiarul principal al binelui făcut.
Pilda pe care vreau să v-o spun astăzi ne pune în faţa ochilor două surori. Urmărindu-le, aproape că nu ne putem da seama care din ele iubeşte mai mult, cea mare care are grijă de surioara ei mai mică, sau dimpotrivă cea care vrea ca din puţinii săi bani să cumpere un cadou celei mai mari. Răspunsul îl veţi da dumneavoastră.
La biroul său din lemn preţios stătea un bijutier privind plictisit prin vitrina elegantului său magazin. O fetiţă lipindu-şi nasul de geam se uita cu ochii miraţi la obiectele expuse. Intră hotărâtă în magazin şi arătă cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre.
„Aş dori să-l cumpăr pentru sora mea. Puteţi să mi-l împachetaţi frumos, fiindcă aş vrea să-l ofer cadou?“ Patronul magazinului o fixă perplex pe micuţa clientă şi o întrebă: „Câţi bani ai?“
Fără să pregete, ridicându-se pe vârfuri, fetiţa puse pe marginea biroului o cutie de tablă, o deschise şi o goli. Din ea au căzut câteva bancnote de mică valoare, un pumn de monede, câteva scoici şi nişte figurine de plastilină.
„Ajung?“, întrebă ea cu mulţumire. „Vreau să fac un cadou pentru sora mea mai mare. De când mama nu mai este, ea e cea care îi ţine locul şi niciodată nu are nici măcar o clipă pentru ea. Astăzi este ziua ei de naştere şi sunt sigură că o voi face fericită cu acest cadou. Pietrele acestea au aceeaşi culoare ca şi ochii ei.“
Omul a dispărut în spatele magazinului şi a revenit cu o hârtie de împachetat foarte frumoasă, roşie cu auriu, cu care a învelit cutia unde era colierul. „Ia-o, spuse el fetiţei, şi du-o cu grijă.“ Fetiţa plecă ţinând pachetul ca pe un trofeu.
Dar nu trecu decât o oră după aceea, când în acelaşi magazin intră o fată frumoasă, cu părul de culoarea mierii şi cu nişte ochi albaştri minunaţi. Puse cu hotărâre pe masa unde stătea lupa bijutierului pachetul pe care acesta îl făcuse cu atâta grijă şi întrebă: „Colierul acesta a fost cumpărat de aici?“ „Da domnişoară.“ „Şi cât a costat?“ „Preţurile practicate în acest magazin sunt confidenţiale: nu privesc decât pe client şi pe mine.“
Fata avea replica pregătită, anume că sora ei nu ar fi putut cumpăra cu bănuţii ei colierul ce stătea în cutia dinaintea celor doi. Dar bijutierul i-o luă înainte, închise pachetul, refăcu ambalajul cadoului şi-l înapoie fetei spunându-i: „Sora dumneavoastră a plătit. A plătit preţul cel mai mare pe care-l putea oferi cineva: a dat tot ce avea." (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Viaţa e tot ce avem“, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007)

[cristiboss56]

Trupul si sufletul
Doi oameni stateau de vorba. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinta.Era mereu preocupat sa nu-i lipseasca nimic lui si familiei sale. Dupa aceea,prietenul sau l-a intrebat:
- Spune-mi, daca ai avea doi copii, dar l-ai hrani doar pe unul, pe celalalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?
- Bineinteles ca nu, a raspuns .bogatasul.
- Dar daca l-ai imbraca tot pe acela, in timp ce al doilea ar tremura de frig,cum ar fi?
- Ar fi, desigur, o nedreptate.
- Si atunci, daca tu singur spui ca asa ceva este o nedreptate, de ce procedezi m felul acesta?
- Cum? - se indigna omul. Pe copiii mei ii tratez la fel, le arat aceeasi dragoste. De ce spui asa ceva?
- Nu m-am referit la copiii tai, ci la alti doi frati buni, de care tu ar fi trebuit sa ai grija de-a lungul intregii vieti: sufletul si trupul tau. Iar tu nu esti drept cu acesti frati. Te ocupi doar de unul, neglijandu-l cu totul pe celalalt.
Aveti haine frumoase si sunteti bine hraniti, tu si ai tai, dar sufletul de ce are nevoie, nu va intrebati? El nu poate purta decat haina credintei, de care tu nu te-ai ingrijit si nu se poate hrani decat cu dumnezeiasca invatatura, cu dragoste si mila. Deci, nu uita de celalalt frate, fiindca trupul si sufletul sunt ca doi frati buni, de nedespartit. Unul nu poate trai fara celalalt, ingrijeste-i pe amandoi si atunci vei fi, cu adevarat, drept si fericit. Fereste-te sa fii asemenea pacatosului care traieste doar cu trupul in timp ce sufletul ii este mort.
"Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu si nimic mai mic ca omul fara Dumnezeu. " (Sfantul Tihon)

[cristiboss56]

O femeie era stăpânită de patima grăirii deșarte. Ea vorbea în dreapta și în stânga de rău pe vecinele ei. Preotul acelei parohii a auzit aceasta și a mers să o cerceteze. În convorbirea dintre cei doi, el i-a spus să ia una din micile ei perne cu fulgi și să o verse în bătătură, ca o mică jertfă materială, și i-a făgăduit mare răsplată duhovnicească. Femeia așa a și făcut. Preotul i-a spus apoi:
– Strânge acum toți fulgii!
− Una ca asta este cu neputință!, i-a răspuns ea.
− Tot astfel tu nu vei putea să aduni nici cuvintele pe care în fiecare clipă le împrăștii din gura ta, nici să întorci înapoi vorbirea ta de rău și bârfa la adresa vecinelor tale!
Femeia a fost uimită de această lecție practică, mai cu seamă când preotul a adăugat că, în ciuda neputinței noastre de a aduna cuvintele pe care le-am spus mai înainte și care zboară, Dumnezeu le adună pe ele și după aceasta ne va osândi în ziua Judecății.
(Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 53-54)

[cristiboss56]

Odată un pastor protestant s-a întâlnit cu un preot rus ,credincios și evlaios i-a zis :
- Noi facem fapte filantropice ,aziluri,cămine ,săli, spitale ,organizăm spectacole cu muzica pop si rock si stadioanele sunt pline de tineri . Facem drumetii,alpinism ,turism ,ne implica chiar si in viata politica ,suntem plini de viata si activitate . Voi ce faceti ?
Preotul ar fi putut sa-i spuna ca si Biserica are activități filantropice si sociale ,începând cu Vasiliada până la infaptuirile fiecărei mitropolii in parte,dar n-a făcut-o ci i-a răspuns așa ;
- Ce facem noi ? Noi săvârșim Sfânta Liturghie cu Sfânta Jertfă care umple Raiul si golește iadul .