Vrea sa se termine - Nu vad nici o iesire

[ioan89]

Va rog din suflet pe cei slabi de inger - nu vreau sa va incarc cu trairile mele. Indreptati-va privirea spre alte postari mai pozitive.

De cam 1 an si ceva frecventez una din manastirile din Bucuresti. Am un duhovnic pe care il ascult. Ma spovedesc, ma impartasesc, am un loc de munca. Mama este alaturi de mine cu tatal meu nu mai vorbesc. Imi doresc din toata inima mea sa vorbesc cu oamenii, cu cei de un crez ca si mine, crestini ortodocsi insa nu reusesc. Sunt singur de atatia ani si simt ca nu mai pot sa vad nimic la orizont. Ma simt manipulat, ma simt mintit. Nu stiu ce sa fac. Este realitatea chiar atat de crunta? Nu mai pot de singuratate... Daca ii spun asta imi spune sa zic multumesc ca am un duhovnic si ca il am pe Dumnezeu... Am ajuns sa ma simt ca o carpa in voia sortii...cum ar trebui sa ma raportez la duhovnic? Dar la cei de la munca?

Am mai avut perioade in care am avut ganduri de sinucidere, insa acum mi se pare ca sunt din ce in ce mai aproape de concluzia ca viata nu merita traita. Gandul la iadul vesnic? Ma lupt cu propriile mele ganduri de necredinta...credinta mi-e slaba si nu stiu ce sa zic in legatura cu asta...l-am intrebat daca sa merg la ASCOR ca poate reusesc sa leg prietenii cu cei de acolo si mi-a zis ca nu, ca o sa te certi cu ei. Nu stiu daca o spune ca sa ma tina departe de oameni sau ca sa ma protejeze. Nu stiu ce sa fac. Nu stiu care este adevarul. Ma simt manipulat si simt ca sinele meu nu mai exista. Nu mai pot.... In acelasi timp ma simt foarte prost pentru ca este un nimic ce traiesc eu, insa stiu ca alti oameni au probleme mult mai mari decat mine, insa nu suntem toti la fel...nu stiu ce sa fac. Ma gandesc ca vor sa ma manipuleze ca sa scape de mine, in sensul in care sa ma imbolnaveasca de cap si sa ma autodistrug....nu stiu ce vor cu mine. Am avut o personalitate mai rebela pentru ca am fost rasfatat cand am fost mic si acum acomodarea la noua realitate e foarte grea insa eu nu mai pot si ma gandesc sa imi pun o sfoara de gat insa imi e frica si nu vrea sa o fac pe mama sa sufere. Imi doresc sa stau de vorba cu cineva...sa imi fac un prieten, insa sunt asa un caracter ciudat incat nu stiu cine m-ar putea accepta si intelege. Ma gandesc sa-mi schimb duhovnicul...dar poate problema nu e acolo...nici nu stiu....

Am ganduri chinuitoare in care vad o batranete plina de suferinta si de singuratate si ma gandesc...la ce bun totul....e chinuitor...ma gandesc sa se termine.

Duhovnicul meu nici nu sta de vorba cu mine. Asculta plictisit ce am de spus cu un aer de "iar a venit asta la mine si nu mai termina o data".....si cam asta este tot. Imi zice hai mai repede ca sunt si altii la rand, desi incerc sa-i citesc de pe telefon ce am de spus si cand il intreb de un feedback imi zice hai termina si iti zic la sfarsit. Inteleg ca nu ii pasa...dar ma gandesc ca asa sunt toti si apoi...ma gandesc ce am de facut?

Nu am nici o multumire, nimic. Cariera zero, sunt singur, financiar traiesc de pe o zi pe alta....social ma degradez pe zi ce trece...