Ce se intampla cu animalele dupa moarte?

[heaven]

Cei care inteleg animalele stiu ca ele functioneaza pe baza instinctului,insa nu se rezuma la ele.
Dupa cum explicam anterior,doar cei care gasesc un refugiu,paravan in compania animalelor pot da dovada de astfel de exagerari precum cele mentionate de tine mai sus.
O relatie armonioasa cu Creatia se bazeaza pe firesc si pe IUBIRE!
Nu ma astept sa intelegi rational aceste lucruri,pentru ca aceste comori pot fi descoperite doar cu inima,prin urmare,orice discutie in contradictoriu ar fi lipsita de sens.

[heaven]

"Omul care vorbea cu caii

Un tânăr fermier american din Ohio, John Salomon Rarey, susţinea că poate înţelege şi vorbi limba cailor. El obişnuia să se închidă în staulul unui cal, oricât de periculos sau rău ar fi fost acesta şi îi vorbea timp de o oră sau două, după care animalul devenea la fel de blând ca un miel. Faptul se petrecea în anul 1850, într-o epocă în care calul era încă principalul mijloc de tracţiune şi de locomoţie. La vârsta de 12 ani, John S. Rarey îmblânzise deja, în mai puţin de o jumătate de oră, un mânz superb pe care însă chiar şi cei mai duri dintre antrenorii sau îmblânzitorii de cai încercaseră în van să-l domesticească şi care tocmai îi rupsese piciorul tatălui său. Reputaţia tânărului John s-a extins rapid şi crescătorii de cai din toate colţurile statului au început să îi ceară ajutorul sau să-i aducă animalele ce nu puteau fi îmblânzite altfel. John se închidea cu calul în grajd şi, cel mai adesea, ieşea de acolo o oră mai târziu, călare pe calul devenit blând şi înţelegător.

La vârsta de 19 ani, el a plecat în Texas. Fermierii şi cowboy-ii doreau acum să-l vadă acţionând în acelaşi fel asupra unor autentici cai sălbatici. Dotat doar cu un sac de dormit şi cu un binoclu, John şi-a instalat tabăra în regiunile prin care se mai deplasau încă hergheliile sălbatice şi, timp de aproape 3 luni, el a studiat ce atenţie aceste animale. Întors în oraş el s-a declarat gata să facă faţă oricăuia dintre aceşti cai sălbatici.

Texanii i-au pregătit cinci cai feroce consideraţi de neîmblânzit. Patru dintre aceşti cai îşi uciseseră deja stăpânul, iar al cincilea rănise vreo trei sau patru oameni.
Reputaţia lui John S. Rarey era atât de mare încât toate ziarele din regiune îşi trimiseseră reporterii, iar o mulţime de 5.000 de persoane se strânsese pentru a-l vedea pe îndrăzneţul îmblânzitor.

Departe de a fi aplaudat, atunci când a apărut, John a fost huiduit copios, căci, în loc să se îmbrace în cowboy, el îşi pusese cel mai frumos costum al său. Surâzător, el s-a îndreptat către grajdul acoperit şi perfect închis, condiţie pe care o impusese şi în care fusese introdus, nu fără mari dificultăţi, primul dintre cei 5 cai. El a cerut cheia, căci solicitase de asemenea condiţia de a se putea închide în grajd împreună cu calul. Zidurile grajdului răsunau precum un tun de campanie sub loviturile teribile ale copitelor „bestiei”. John a întredeschis uşa şi a riscat o privire în interior, a aşteptat un moment, apoi, brusc s-a strecurat în grajd şi a închis la loc uşa.

Timp de câteva minute nu s-a mai auzit niciun zgomot.
- Este mort, a declarat fermierul căruia îi aparţinea calul sălbatic. Trebuie să-i scoatem corpul şi să-l înmormântăm.
Judecătorii au refuzat să acţioneze. Ei îi promiseseră lui John să nu încerce să intre în grajd înainte de mai puţin de 5 ore. Pariurile au înflorit o vreme, apoi, cum timpul trecea, au devenit din ce în ce mai rare. Nimeni nu mai dorea să parieze pe John Rarey, considerat deja mort. Aşteptarea a continuat. La cererea mulţimii, unul dintre organizatori a bătut la poarta grajdului din interiorul căruia nu se mai auzea acum niciun zgomot, dar nu a aprimit niciun răspuns. Fermierii şi îndeosebi femeile s-au supărat, cerând să fie deschis grajdul în care sărmanul tânăr fără arme şi fără niciun mijloc de apărare se afla, mort sau viu la discreţia unei brute sălbatice! Nemaiştiind ce să facă şi neprimind niciun răspuns la loviturile lor, cawboy-ii au decis să smulgă uşa grajdului din ţâţâni, căci John ţinea la el singura cheie. Dar uşa s-a deschis ca prin minune. Într-o tăcere de moarte, fără să fie înşeuat şi fără frâie, calul a ieşit avându-l în spinare pe John Rarey cât se poate de surâzător. A urmat apoi un urlet şi un veritabil delir. Rarey a condus calul până în mijlocul ţarcului şi a ridicat o mână pentru a cere să se facă tăcere.

Atunci, fără cravaşă, fără pinteni, cu mâna goală, el a mângâiat gâtul calului care s-a pus în genunchi, iar apoi a alunecat pe pământ. John şi-a scos atunci pălăria şi a salutat mulţimea. A urmat un nou delir şi începutul unei cariere unice. Într-o cabrioletă condusă de doi elani pe care îi îmblânzise, John a călătorit pretutindeni în Statele Unite, ţinând conferinţe asupra dresajului prin blândeţe şi făcând nenumărate demonstraţii de îmblânzire prin forţa iubirii.

Reputaţia sa a traversat oceanul şi crescătorii de cai englezi, cât se poate de sceptici, au pus mână de la mână pentru a-l invita şi a vedea cu proprii lor ochi ce putea să facă acesta. Primind acceptul lui John Rarey, ei au întreprins o cercetare febrilă pentru a descoperi animalul cel mai furios ce exista în întreg ţinutul britanic. Alegerea s-a fixat asupra unui armăsar de curse, pe care lordul Dorchester îl cumpărase cu 4.000 de lire în anul 1853. Cruiser era un animal superb, ce atingea o viteză fantastică la finalul oricărei curse, dar care devenise subit un nebun furios. Orice grajd din lemn era făcut bucăţi în numai câteva minute atunci când Cruiser era apucat de una din crizele sale de furie, în timpul cărora ajungea, nu de puţine ori, chiar să se muşte pe el însuşi! Refuzând să-l omoare, lord Dorchester preferase să-i construiască un grajd din cărămizi şi piatră, închis cu o uşă de fier.

John Rarey a cerut să vadă mai întâi calul. Apoi, el a explicat că problema era puţin mai diferită, căci animalul nu era sălbatic, ci înnebunise. Iar cum specialiştii începuseră deja să zâmbească, el a dăugat simplu: „Totuşi, cred că pot să-l readuc la normal.”

A doua zi el a revenit împreună cu o serie de accesorii. Ca şi cum ar fi ştiut ce-l aştepta, Cruise a intrat într-una din mâniile sale teribile, dând lovituri de copite ce zgâlţâiau întreaga construcţie. Surâzând, John s-a strecurat în grajd, nu înainte de a-şi fi agăţat frumoasa pălărie într-un cui. El i-a pus calului un căpăstru şi apoi a ieşit imediat. După numai câteva minute, extenuat, calul nu mai făcea niciun zgomot. De data aceasta, John a intrat cu o curea lungă de piele, dotată cu inele, cu ajutorul căreia a legat animalul ce părea terorizat. El a trecut prin inele alte curele pe care le-a legat de copitele lu Cruiser, construind astfel un mecanism foarte simplu prin care îl putea îngenunchea în orice moment.

John a rămas astfel timp de 3 ore împreună cu armăsarul, vorbindu-i, mângâindu-l, îngenunchindu-l îndată ce acesta începea să se agite. La data de 22 aprilie 1858, la 24 de ore după intrarea sa în boxă, John Rarey a parcurs străzile călare pe Cruiser, devenit cel mai docil şi mai blând dintre cai. Mulţimea îl ovaţiona pretutindeni.

Câteva zile mai târziu, auzind vorbindu-se despre această remarcabilă ispravă, regina Victoria şi-a manifestat dorinţa de a-l cunoaşte pe tânărul american şi de a-l vedea la lucru cu proprii ei ochi. John Rarey a fost invitat astfel la castelul Windsor, acolo unde se aflau grajdurile principale ale Majestăţii Sale.

Aflată în caleaşca uşoară care urma să fie botezată cu numele acestui om neobişnuit, regina Victoria s-a pregătit să asiste la spectacol. Rândaşii au adus atunci un armăsar viguros, de care nu îndrăznea nimeni să se apropie şi care azvârlea din copite în dreapta şi în stânga, ţinut cu greu în frâu de patru bărbaţi care-l legaseră cu frângii.

John Rarey a salutat, s-a scuzat şi a rugat-o pe regină să-i permită să intre cu calul într-un grajd. După numai 10 minute, nerăbdătoarea regină a ordonat să fie deschis grajdul, căci nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot.

Prin uşa deschisă ea a putu vedea armăsarul lungit pe paie şi între picioarele sale, cu capul pe umerii calului, pe John Rarey care zâmbea. El s-a ridicat atunci, a salutat din nou, s-a scuzat pentru timpul pe care i-l răpise Majestăţii Sale, iar apoi, ţinând calul de frâie, el l-a condus şi l-a determinat să o salute pe regină coborând în genunchi!

Tânărul american a plecat apoi într-un turneu european, nerefuzând niciun cal şi neîntâmpinând nici cel mai mic eşec! Nimeni nu a ştiut vreodată în ce consta cu exactitate magia lui John S. Rarey, dar au înţeles cu toţii că ea se baza pe forţa iubirii."

[IonelS]

Si animalele au suflet, insa unul mai putin pretios ca al omului. Denumirea de animal vine din latinescul "anima", care inseamna sufletel.
Nu exista informatii care sa ne spuna ce se intampla cu animalele dupa moarte, insa eu NU cred ca Dumnezeu creaza ceva fara un scop pe termen lung. Eu cred ca animalele sunt importante in creatia Domnului.

[heaven]

O teribila tragedie s-a petrecut ieri in Brasov:

http://stirileprotv.ro/stiri/evenime...comunitar.html

Au ajuns oamenii sufletisti sa ajunga sa moara pentru a apara un animal maltratat,pentru ca autoritatile refuza sa respecte si sa aplice o lege care ar sanctiona astfel de indivizi.
Nu exista decat o granitza pentru cei care ar face asta unui animal care sa ii impiedice sa faca la fel si cu un om:teama de pedeapsa!
Dumnezeu sa il odihneasca pe bietul om si sa il rasplateasca pentru sufletul sau marinimos si nobil!

[MariS_]

Eu cred ca animalele salbaticite sunt doar cele carnivore si rapitoare.
Pasarelele, iepurasii, caprioarele, gazelele, lebedele, fluturasii, etc,
etc, sunt la fel de frumoase ca si cele din Rai. Mie mi se pare ca la
cadere s-a intamplat oarecum simetric cu ce s-a intamplat in ceruri
atunci cand au cazut ingerii. Satan si-a atras de partea sa doar o
treime din ingeri. Tot asa cred ca a fost si cu caderea de pe pamant,
adica doar o treime din vietuitoare au fost afectate de caderea lui
Adam, restul ramanand in mare parte la fel. Nu total, pentru ca prin
caderea lui Adam a patruns si moartea ca si consecinta a acesteia.
O caprioara cred ca e la fel de nevinovata ca si atunci cand era in Rai.
Plus ca salbaticirea unora nu se datoreaza lor ci tot omului si a sa
cadere. S-a salbaticit intai omul si mai apoi o parte dintre animale,
dar ca procent pare sa respecte acea o treime cum s-a intamplat si
in Cer. Nu stiu ce se va intampla cu ele, nu stiu daca cele salbaticite
vor fi recuperate sau nu, dar in nici un caz nu ajung in Iad pentru
ca nu au cazut din proprie vointa.
Oare omul nu are chiar nimic de invatat de la o caprioara, o lebada
sau de la o privighetoare??? Dar de la calul cel ce cu slujire-l poarta
si de la cainele cel ce cu credinciosie il apara???
De la primele are de invatat neprihanirea si bucuria vietii simple, iar
de la ultimele slujirea, jertfa si credinciosia. Ne pot da chiar lectii!
Har, smerenie si jertfa de sine.

[WhiteChakra]

În prealabil postat de IonelS

Si animalele au suflet, insa unul mai putin pretios ca al omului. Denumirea de animal vine din latinescul "anima", care inseamna sufletel.
Nu exista informatii care sa ne spuna ce se intampla cu animalele dupa moarte, insa eu NU cred ca Dumnezeu creaza ceva fara un scop pe termen lung. Eu cred ca animalele sunt importante in creatia Domnului.

Exact, oamenii se pot atasa de animale precum si animalele de oameni, daca acestea sunt tratate cu iubire, desigur. Un exemplu perfect este cainele, care la un moment dat, isi poate da chiar si propria viata pentru a o salva pe a stapanului (am citit cateva povestiri pe internet). Cum explicati un astfel de gest ? E pur si simplu.. intamplator ?? Vorbind de ratiune, mai e un caine in fata blocului meu care, spre deosebire de unii oameni, nu l-am vazut niciodata mergand pe o anume carare, intodeauna ocoleste cararea si merge pe trotuar. Foarte civilizat catelul. Cred ca orice animal salbatic poate fi domesticit daca este tratat cu iubire si respect (desigur, in unele cazuri poate fi prea tarziu daca animalul respectiv s-a adaptat deja mediului salbatic).

Orice fiinta creata de Dumnezeu are in ea o particica din duhul lui Dumnezeu, nu cred ca le va lasa la voia intamplarii si a neantului.Am avut mereu animale si am vazut cat ce ascultatoare sunt fata de Creatorul lor si fata de noi oamenii,cat de resemnate sunt in fata mortii si cum ne lasa sa facem ce vrem cu ele.

[WhiteChakra]

Mda, in dimineata asta a murit si hamsterul meu, il aveam din 2009 iar din cate am citit, ei nu traiesc mai mult de 2-3 ani. A murit de batranete, arata foarte rau, ii cazuse aproape tot parul si slabise foarte mult. Noaptea trecuta, pe la ora 00:30 l-am luat in mana, l-am mangait de cateva ori apoi l-am bagat inapoi in cusca. Astazi, cand l-am luat in mana, mi s-a facut mila de el, mai ca plangeam. L-am invelit intr-un material, l-am bagat intr-o cutiuta si m-am dus in spatele blocului sa il ingrop. In prima faza, am zis ca renunt deoarece pamantul era foarte tare si nu puteam sa sap groapa. Insa cand am vrut plec, am dat de o portiune foarte mica de pamant moale si culmea, langa acel loc era un tapus de lemn (cu care am sapat groapa), un copacel cazut cu frunze foarte uscate (pe care le-am smicurat peste mormant) si niste bolovani pe care i-am pus deasupra mormantului pentru a evita animalele pradatoare. Parca totul a fost planuit dinainte, asa mi se pare. In orice caz, o sa-mi lipseasca foarte mult.

[mirceapascutiu]

Voiam sa aflu in ce masura sunt printre cei ce sunt siguri ca spiritul animalelor pe langa care traim, dainuieste si dupa pierderea corpului fizic... Pentru aceasta am pus aceasta intrebare pe net ajungand la aceste comentarii.
Avem fiecare dintre noi opinii formate in functie de afinitatile , legaturile, informatiile despre animale.
Eu doar am sa descriu trecerea in nefiinta a catelusei noastre Coker spaniel.

Am crescut-o de cand avea doar o luna. Am adus-o acasa cu fica mea, din piata de caini, cu toate ca sotia ne tot ameninta ca ne scoate pe toti afara, cu tot cu cainele, daca facem asa ceva.... Am riscat si am scapat!
In urmatoarea luna, deja catelusa noastra ne-a "dresat" pe toti din familie cu caldura ochilor ei, cu ghidusiile , joaca si cumintenia ei. Sigur, mai facea si nazbatii dar ne-am atasat deja de ea si treceam (nu totdeauna!?) cu vederea. Pe masura ce crestea si se maturiza , comunicarea cu ea era tot mai consistenta , dovedind o inteligenta si un devotament iesit din comun.O iubeam cu totii (si nu numai noi cei din familie) iar ea ne dovedea zilnic ca intelege tot ce dorim de la ea, simtea starea noastra sufleteasca, ne turna mereu un benefic balsam atunci cand eram obositi sau necajiti...
Ajunsese la maturitate sa inteleaga o groaza de cuvinte, dar mai mult, simtea cam ce gandim si raspundea la aceste ganduri..
Eu citisem despre aceste calitati ale unor caini insa acum chiar eram impresionat de aceste capacitati ale lor. Am testat de multe ori aceste aspecte prin diferite metode. Ii vorbeam fiind cu spatele la ea, o chemam in gand sa mergem afara etc. Imi raspundea aproape de fiecare data. Sigur, avea si momente cand nu voia sa faca ce vreau eu, insa stiam ca de inteles a inteles...
Nu mai aveam nevoie de ceas desteptator !!! Venea in fiecare dimineata, la ora 6.00 (+/- 10 min) si zgaria usor usa dormitorului (ea nu avea voie in dormitor). Daca nu reactionam, dadea cu laba in usa si o deschidea (avem usi cu bila de inchidere). Ajunsese sa stie sa manance din furculita, prindea mancare din zbor, lua lesa singura din cui.... Era incredibil ce putea sa faca, in multe alte situatii, dar nu am sa le povestesc pe toate...
A! doar inca ceva! La cabinetul doamnei doctor, (unde din pacate a si facut trei operatii cu anestezie generala) , mergeam destul de des, pentru vaccinuri, scos ariste din urechi etc. La fiecare vizita , inca de cand era mica o tot punea pe platforma cantarului pentru urmarirea greutatii. Dupa o perioada, la fiecare vizita , fara a-i cere cineva asta se ducea si se aseza pe cantar, chiar daca era nevoie sau nu. Noi ziceam ca ea alege ce e cel mai simplu de facut pentru ea, in acel cabinet...
A venit si momentul cand simteam ca se apropie sfarsitul. Se deplasa greu din cauza picioarelor din spate, apoi cazand sia luxat si o labuta din fata.... Era batrana (11 ani) si simteam ca se apropie inevitabilul...

Acest inevitabil s-a produs.. a facut stop cardio-respirator si a murit foarte repede... Macar atat... Nu a suferit mult!
Acum ajungem la subiectul propus...
Inca de la disparitia tatalui meu, imediat dupa inmormantare, in urmatoarele nopti aproximativ la aceiasi ora (23-24 ) cand eram aproape de a adormi, auzeam un pocnet in mobilier (acelasi dulap, acelasi colt al dulapului). La inceput nu am dat importanta acestui fapt crezand ca sunt contractii ale lemnului. Dar repetandu-se zilnic, si la aceeasi ora aproximativ am inceput sa fiu foarte atent, asteptand sa se produca sunetul. Si sunetul se producea invariabil.... Si nu se repeta in cursul noptii. (Am stat in asteptare si pana la ore tarzii !)
Stiam ca sufletul celui decedat ramane pe pamant timp de 40 de zile... Stiam asta pentru ca sunt crestin si cunosc astfel de lucruri. Pe masura ce ma apropiam de cea de-a 40 zi curiozitatea mea era din ce in ce mai mare ! Se va produce sunetul si dupa cele 40 de zile?
In exact cea de-a 40-a noapte a fost ultima data cand s-a auzit acest zgomot... Dupa aceea, liniste totala si definitiva.
Exact ca multi dintre voi nici nu-mi pusesem problema despre ce se intampla cu animalutele dupa moarte lor, insa avand experienta celor 40 de zile dupa moartea tatalui meu, antenele mele erau in functiune..si..... surpriza !! Acelasi dulap din dormitor. acelasi loc unde pocneste !
Si asa incepe o noua perioada de 40 zile de atentie sporita....
Vreti sa stiti insa la ce ora se aude acest zgomot? (cred ca banuiti) - ORA 6 +/- 15 MIN !!!.
Asteptam acum sa vad daca e la fel cu episodul trecut si se va incheia dupa 40 de zile. Da , sa terminat la 40 de zile. Convingerea mea acum era clara!!
Povestea insa nu se termina aici!!!
Dupa cateva zile de pauza in producerea zgomotelor, SPIRITUL CATELUSEI MELE SE INTOARCE. Aceiasi ora aproximativa si aproape zilnic. E foarte interesant ca in timpul celor 40 de zile nu a lipsit decat o singura data, sau de doua ori, dar nu sunt convins ca nu eram prea obosit si sa nu fu auzit... Acum vine foarte des, dar sunt si doua-trei zile cand lipseste.
Nu prea pot sa stiu de ce... doar pot sa emit supozitii.
Toate aceste lucruri le tineam doar pentru mine pana cand mi-am facut curaj sa le povestesc sotiei si ficei mele. La inceput m-au privit cu dragoste si "intelegere" considerand ca e o urmare a faptului ca eram necajit de disparitia catelusei.... Am simtit asta (de ce-mi era teama nu scapasem). Cu toate astea la urmatoarele zgomote am atentionat-o si pe sotia mea (care are un somn mai greu). A auzit si ea zgomotele, acum e si ea mai atenta si le aude mereu! Deci nu sunt suferinte psihice personale.... Facem fiecare teste ,sa vedem daca functioneaza :
Sotia mea mea a "trimis-o " pe catelusa noastra "sa ma trezeasca" dupa ce mai atipisem dimineata... Da! a venit si pocnetul din dulap m-a trezit!
Eu am "trimis-o" in dormitorul ficei mele, care doarme adanc si nu aude zgomote. A visat-o ! Nu-mi venea sa cred cand a venit fica-mea sa-mi spuna ca a visat-o ! Eu nu-i spusesem ca am trimis-o la ea....
Asta ne-a adus o bucurie imensa in casa ! Acum constientizam cu totii din familie ca dupa moarte nu pierim, ci doar disparem dintr-o dimensiune si intram in alta.
Asta ne face sa fim mult mai atenti la tot ce se intampla in jurul nostru, sa cautam semne si "dovezi" ale celorlalte planuri pe care inca nu le putem accesa. Asa ne putem apropia pas cu pas de Dumnezeu, asa ne dispar fricile de tot felul, asa reusim sa comunicam cu cineva, chiar daca nu suntem in aceeasi dimensiune.
Cred ca toti avem capacitatea de a experimenta astfel de lucruri. Trebuie doar sa ne dorim sa stim ce vrem si acele lucruri le vom afla !

[Yasmina]

Ma doare sufletul si nu ma pot opri din plans caci am calcat pe un melc din greseala...
Unii isi pot reface carapacea,daca nu sunt storciti tare dar in cazul asta nu arata ca s-ar mai reface(una este sa fie crapata si alta este sa fie numai fragmente).
Asa ca m-am hotarat sa-l eutanasiez,sa nu mai sufere alte ore;am asezat un ghiveci pe el si am plecat la serviciu...

Cand m-am intors,am ridicat ghiveciul iar melcul se mai misca,apoi ochii i-au iesit afara si ma privea sa vada si el sarmanul cine oare ii provoaca atata rau si durere...

Daca ar fi murit atunci cand am calcat pe el,nu m-ar mai fi durut atat de tare,dar faptul ca s-a chinuit atatea ore si apoi iar a trebuit sa-l storcesc iar cu un ghiveci,este f traumatizant!Nu-mi pot reveni,sa provoci chinuri unei fiinte nevinovate si fara aparare este marcant!