Pacatul si Iertarea

[Mosh-Neagu]

Incercand sa fac bilantul anului ce se incheie, am cautat sa revad anumite momente si astfel sa incerc sa mai indrept cate ceva daca inca se mai poate. Gandul ca intr-un fel sau altul am provocat o suferinta (deci un pacat) pentru care nu mi-am cerut iertare, parca atarna greu acolo undeva...
Astfel mi-a cazut sub ochi conflictul de pe acest thread. (E foarte ciudat cum, orice incercare de a pune bazele unei idei ziditoare, este curand zguduita din temelii, ramanand doar praf si ruine! In timp ce alte threaduri despre sex, politica, teorii si paralele intre religii, se rostogolesc precum un tavalug, facand multe victime, pana cand ajung sa fie inchise, pentru ca aproape instantaneu sa ia fiinta altele cam cu aceiasi tinta!)

În prealabil postat de zaharia_2009

Citind postarea din deschidere, mi-a placut modul cum este formulata si m-am gindit sa postez si eu ceva in cel mai serios spirit ortodox .
Dar imediat mi-am adus aminte de cohorta marturisitorilor falsi, dupa ureche, si mi-am schimbat gindul . Deci am sa postez aproape serios dar alambicind si denaturind usor invatatura si marturisirea ortodoxa . Asadar :

Frate draga, pai orice pacat am fi facut noi , este destul ca sa ne pocaim si gata... suntem iertati . Si daca suntem iertati, pe cale de consecinta , ni se sterge si pacatul . Si daca si pacatul ni s-a sters ne si impartasim cu Sfintele . Si daca suntem si impartasiti ... iete , gata raiul !!! Asta in mod sigur ! Cine indrasneste sa contrazica invatatura crestina, sa intervina !
Pai nu ne spune , nu stiu care sfint parinte, ca nici macar nu suntem noi in stare sa gresim atit de rau si mult cit poate Dumnezeu sa ne ierte ?!?! Si asta nu este minciuna !
Si la urma urmei care mai este rostul lui Dumnezeu decit iubirea nemarginita fata de zidirea sa ? Pina la urma tot ne va ierta si ne va lua la El in rai . Si stim asta sigur , mai ales ca El insusi ne-a invatat sa iertam aproapelui cite 70 de 7 ori (sau invers), si daca noi facem asa care suntem mici pai atunci El, nu este clar ca ne iarta totul .
Degeaba incerci tu frate sa spui ca pacatele ramin precum tatuajele pe om deoarece sfintele canoane si sfintii parinti care le-au intocmit nu au mintit cind au spus ca un pacat marturisit , deslegat si iertat , este gata ... s-a dus la gunoi, nu mai exista, am tras apa si am scapat de el ! Cum sa ramina asa, o umbra a lui pe trupul nostru ?
Nu, nu, eu nu cred asta ! Eu cred in iubirea si puterea de iertare a lui Dumnezeu mai ales ca suntem zidirea Sa si mai ales ca El este culmea Iubirii.
Dupa sfinta spovedanie suntem curati ca lacrima caci atunci ce sens ar mai avea aceasta taina daca ar da rateuri !
Se poate sa gindim asa ?!

Iar apropos de binomul pacat-iertare , putem spune despre iertare ca daca noi iertam gresitilor nostrii (precum in ,,Tatal nostru") cu siguranta si Tatal Ceresc ne va ierta totul . Pai si ce , noi nu iertam totul aproapelui nostru pina la urma ?!?!

Deci chestia cu pacatele ar fi fost grava daca nu ar fi existat Dumnezeu , dar cum El exista atunci automat a intervenit si cea cu iertarea si lucrurile s-au reglat de la sine si putem spune cu siguranta ca Raiul este sigur al nostru !


NB : 1. intr-un registru f.f. serios frate, imi poti spune cite erezii am strecurat eu in postarea mea ??? si ca mai ales asemenea greseli se fac pe forum zilnic cu nemiluita !
2 in functie de evolutia discutiilor pe thread am sa dau insa si un raspuns serios care va viza faptul ca desi iertate si deslegate pacatele, ele lasa totusi o amintire pe sufletul omului asa cum lasa petele de singe pe halatul alb si nespalat bine... pete eterne. Aproape toti sfintii au avut asa ceva(evident , gravitatea depindea de la unul la altul) si pt aceasta si le-au plins toata viata ! De pacate ne vatamam mereu dar de umbra lor nu mai scapam nici o data , lucru hotarit de Dumnezeu spre multa noastra smerenie !

Ma intreb, cum s-a intamplat de m-am lasat dus de val? In felul tau caracteristic, (dealtfel m-ai si avertizat din start) ai scos in evidenta cat se poate de clar nuantele ce se cereau a fi punctate. Iar eu m-am legat de... "cohortele" la care faceai aluzie, aproape neluand in seama intregul ansamblu de idei...
Cred ca cel mai mare paradox al fiintei umane este acela ca, cu cat se crede mai destept, cu atat e mai inselat (ca sa nu spun mai prost). Daca macar ar incerca sa vada in cel de langa el "un frate", tot ar mai fi ceva, fiindca ar fi macar tentat sa-i respecte punctul de vedere, fara sa-l suspecteze de rautate...
Vorbim de iertare... Si nu oricum, ci de 70 de ori cate 7. Practic la nesfarsit... Dar putem face asta? Celui ce ne greseste repetat, oare de cate ori suntem noi in masura sa iertam? Bine, ideea este ca cel ce greseste, sa-si mai ceara si iertare, pentru a-si face... loc pentru o noua greseala!...
Si iarasi il aduc in discutie pe Parintele duhovnic: "Trebuie sa iertam, fiindca altfel, la fiecare rugaciune domneasca, ne cerem noi insine osanda cand rostim ~...si ne iarta noua, precum si noi iertam~ Toti gresim si avem nevoie de iertare. Pe care o vom primi numai daca oferim iertare la randul nostru si nu altfel."

În prealabil postat de zaharia_2009

De pacate ne vatamam mereu dar de umbra lor nu mai scapam nici o data , lucru hotarit de Dumnezeu spre multa noastra smerenie !

A mai trecut un an peste noi... Poate am mai invatat ceva... Fie ca anul care vine sa ne aduca dragoste si pace, iar cei mai mari dusmani ai nostri sa ne fie propriile noastre slabiciuni; sa ne dea bunul Dumnezeu ochi sa ni le putem vedea.

Tuturor le cer iertare pentru orice remarca spusa mai nelalocul ei.
La multi ani, fratilor!

[Marinescu]

Interesant subiect si extraordinar de important pentru orice om din lumea asta caci fara iertare suntem pierduti.
Am o nedumerire: te iert pentru ce ai gresit fata de mine si imi cer iertare pentru ce am gresit fata de tine dar, pacatul meu ramane. Ce ramane de fapt? Cum imi dau seama ca el ramane? Cum imi dau seama ca am pacatuit? Ce fac cu pacatul acesta sau pacatele acestea? Cine ma absolva de ele? Ce trebuie sa fac eu? de unde stiu ca sunt iertat de Dumnezeu?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Marinescu

Am o nedumerire: te iert pentru ce ai gresit fata de mine si imi cer iertare pentru ce am gresit fata de tine dar, pacatul meu ramane. Ce ramane de fapt?

Consecinta spirituala. Un fel de negreala asupra sufletului. Pacatul nu este ofensa fata de aproapele, ci fata de Dumnezeu. Cerandu-mi iertare fata de aproapele, am facut un lucru bun. Dar, inca nu am cerut iertare lui Dumnezeu. Ne lamureste Domnul aceste aspecte printr-o pilda cu un om certat cu fratele lui si care aduce jertfa de iertare la templu.

Cum imi dau seama ca el ramane? Cum imi dau seama ca am pacatuit?

Prin examenul de constiinta (cercetarea cugetului).

Ce fac cu pacatul acesta sau pacatele acestea?

Daca este vorba de pacate mici (veniale sau lesne iertatoare), negreala a imbolnavit doar sufletul, care isi mentine insa legatura cu Dumnezeu, principiul vietii, adica "sufletul este viu". Prin urmare, simpla pocainta este suficienta pentru ca Doctorul Sufletelor si a Tot Trupul sa-mi curateasca, din nou, sufletul.

Daca este vorba de pacate mari (capitale, de moarte), negreala a ucis sufletul, adica a intrerupt legatura cu Dumnezeu. In acest caz am nevoie de "Sacramentul pentru cei morti" care este Taina Spovezii (Sacramentul Penitential).

Cine ma absolva de ele?

Numai Dumnezeu poate ierta pacatele. Dar Dumnezeu a delegat acest minister unor oameni care actioneaza in baza unui mandat primit.

Ce trebuie sa fac eu?

Periodic (zilnic, daca se poate) sa imi fac examenul de constiinta. Eu, fiind mai lenes, mi-l fac saptamanal, in ziua dinaintea Sf Liturghii.
-daca am pacate de moarte trebuie sa ma abtin de la Sf Impartasanie si sa ma spovedesc mai intai.
-daca am numai pacate veniale ma pocaiesc, spunand in genunchi o rugaciune numita "Actul de cainta", dupa care ma impartasesc. Daca pacatele veniale respective sunt din aceeasi specie cu pacate precedente, adica e vorba de o recidiva, atunci ma programez la cancelaria parohiala pentru o discutie cu preotul, fiindca e un semn de lipsa de progres spiritual.
-daca nu am nici pacate de moarte, nici veniale in saptamana respectiva, atunci ma bucur, dar numai pe jumatate, fiindca inca se poate sa fi uitat un pacat. In asemenea cazuri il rog pe Dumnezeu sa-mi aminteasca eventuale pacate uitate, repet examenul de constiinta in ziua de Duminica si spun, totusi, Actul de Cainta in timp ce sunt aliniat la coada pentru primirea Sf Trup si Sange.

de unde stiu ca sunt iertat de Dumnezeu?

Din aceste doua semne: 1) aud preotul spunand cuvintele "te dezleg" si 2) sufletul se umple de bucurie si devine mai usor, incat parca ar avea aripi.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Marinescu

Am o nedumerire: te iert pentru ce ai gresit fata de mine si imi cer iertare pentru ce am gresit fata de tine dar, pacatul meu ramane. Ce ramane de fapt? Cum imi dau seama ca el ramane? Cum imi dau seama ca am pacatuit? Ce fac cu pacatul acesta sau pacatele acestea? Cine ma absolva de ele? Ce trebuie sa fac eu? de unde stiu ca sunt iertat de Dumnezeu?

Dincolo de reguli si tipic, mai intai zic eu sa privim in noi insine. Suntem orgoliosi si vanitosi, iar de aici porneste intreg arsenalul de slabiciuni. De cele mai multe ori NU ne certam cu strainii, fiindca pe ei ii respectam neconditionat si tinem legile lui Dumnezeu atat cat le intelegem noi: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!". Daca il iubim sau nu, e o chestiune de perceptie dar mai ales de relationare sociala: pentru unii parca avem o placere sa-i vedem, in timp ce fata de altii am dori sa stam cat mai departe, chiar daca practic nu ne-a facut niciodata vreun rau. Probabil e vorba de self-control sau incompatibilitate.
Eu as dori mai degraba sa vorbesc de "disputa" dintre cei ce..."se iubesc". E paradoxal, dar in mod firesc, cerem de la cei de langa noi mai multa intelegere, iar daca n-o primim, izbucnim fara prea mari retineri, fiindca... "ne permitem". Intoarcem subiectul si pe fata si pe dos, cautand parca sa punem in valoare anumite nuante care ne avantajeaza punctul de vedere. Cu un strain nu facem acest lucru, fiindca nu ne pasa nici ce crede nici ce viata duce. Daca n-am ierta sau nu ne-am cere iertare, unde-am ajunge?
Pacatul spovedit este sters, sau cel putin asa suntem incredintati. Ceea ce ramane, poate fi "eliberarea" constiintei, dar in aceiasi masura trebuie sa ramana cainta asupra propriilor slabiciuni, cu atat mai mult cu cat stim ca suntem permanent supusi tirului nevazut de capcane iar noi cadem in majoritatea dintre ele. Ne "spalam" intr-o parere, dar curatenia nu este niciodata certa, iar daca uitam ceea ce-am fost, riscam sa ne trufim si sa credem ca suntem mai vrednici decat cel de langa noi, oricare-ar fi el. De aici vine cel mai mare pericol. Faptul ca cei din jurul nostru pacatuiesc la randul lor, este pentru noi de doua ori un risc de sminteala, fiindca dintr-o data ne ridicam deasupra lor si ii vedem "mai" rataciti decat noi, iar pe de alta parte ne trufim si ne pretindem infailibili, ca si cum noua nu ni se poate intampla sub nici o forma sa cadem intr-o astfel de ispita, cand de fapt noi suntem deja cazuti intr-alta, pana la gat!!!
Constientizarea pacatelor proprii, chiar spovedite, trebuie sa ne lamureasca pe deplin pozitia fata de Dumnezeu, iar faptul ca ne-a iertat, nu e meritul nostru, ci doar bunatatea Lui. "A uita" peste noapte ce-am fost inainte de a ne spovedi si a pretinde ca spovedania ne da dreptul de a ne crede deasupra celorlalti, cred ca este de departe cea mai perfida arma a ispititorului. Si din pacate am observat ca marea majoritate cadem in aceasta capcana!
Sa ne dea Dumnezeu timp si destula intelepciune sa acceptam fiecare lectie trimisa de El, si sa putem deveni astfel corecti cu noi insine.

[Marinescu]

Prin examenul de constiinta (cercetarea cugetului).



De unde stiu ca constiinta nu ma inseala?
Am citit undeva ca Legea celor zece porunci ne descopera daca am pacatuit sau nu. Mi se pare ca undeva in Sfanta Scriptura, in Romani capitolul 7 cu versetul 7. E ca o oglinda care imi arata cat de curata e inima mea. Ce parere aveti de asta?
Si atunci, stau si ma gandesc : fac examen de constiinta dar bazandu-ma pe oglinda celor zece porunci. Caci altfel ma pot insela.

[Noiembrie]

Cred ca neiertarea este un PACAT in sine...Cine zice ca iarta dar nu uita, pacatuieste iarasi...Iar daca nu ierti, inseamna ca nu iubesti...Si daca nu iubesti nu ai pe Domnul cu tine...Deci iar pacatuiesti....Fiecare trebuie sa ierte, sa se ierte si atunci Dumnezeu va ierta si El...iar pacatul va pieri.

[Marius22]

Unde exista greseala si pacat, exista si premisele iertarii, ale impacarii, altfel spus, ale biruintei iubirii. Noi ne-am obisnuit ca un pacat sa dea nastere doar la dezbinare, la alte pacate etc. Mantuitorul ne arata ca desi suntem supusi greselii, desi nu exista om fara de pacat, totusi, cerand si oferind iertare, putem fi izbaviti de povara raului.

Nu cunoastem ce mare dar face Dumnezeu omului sub chipul iertarii... A ierta este prin excelenta un act dumnezeiesc. Dar Dumnezeu ne cheama pe toti la asemanarea cu Sine, ca iertand sa ne aratam dumnezei dupa har. De aceea ne si indeamna Domnul sa iertam de "saptezeci de ori cate sapte", ca sa cunoastem ca fara experienta iertarii nu se poate pune inceput mantuirii sufletului nostru.