Predica de azi

[Demetrius]

Foarte sugestiv mesaj! Multumesc.

[Mihnea Dragomir]

Ieri am avut bucuria sa asist la slujba de la misiunea greco-catolica din Paris. Cei 180 de credinciosi veniti la Sfanta Liturghie mi-au lasat impresia unei comunitati inchegate, se salutau si se cunosteau intre ei, unii pastrandu-si inclusiv accentul ardelenesc. O vorbire atat de neaosa, presarata cu cate-un frantuzism acolo unde te asteptai mai putin, dadea ceva foarte amuzant.

Predica, pornind de la pericopa vindecarii copilului lunatec (Marcu 9: 14 sqq) a subliniat cateva lucruri demne de a fi retinute:
-avem aici o aluzie la moarte si la inviere. Copilul cade "ca mort", "incat multi ziceau ca a murit", dar este ridicat de Isus ("Dar Isus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare"). Nu altfel a fost si cazul cu fata lui Iair.
-cel care vindeca este Isus, iar Apostolii nu putusera sa il vindece, desi lor le fusese adus copilul mai intai. Domnul ne spune motivul pentru care nu putusera sa il vindece: acest soi de demoni trece cu rugaciuni si cu post. Or, Apostolii nu se rugau si nu posteau. Nu o facusera pana atunci. Iarasi, Domnul ne explica (in alta parte) de ce: fiindca Mirele era cu ei. Cand Mirele nu va mai fi cu ei si cand Cel Trimis se va cobori asupra lor in ziua Cincizecimii, ei vor practita rugaciunea si postul si vor face numeroase minuni de vindecare si chiar de inviere.
-pericopa mai rezolva o nedumerire a acelor protestanti care sustin ca nu se poate boteza un copil, deoarece nu crede si nu spune, cu gura lui, Crezul. Or, vedem bine aici: copilul este salvat in baza credintei. Isus spune: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede". Inclusiv vindecarea de moartea spirituala, a acestui copil care era "ca mort". Intr-adevar, el este vindecat in baza credintei, numai ca nu a lui, ci a tatalui lui care il aduce la Isus. Copilul nu spune nimic in tot acest pasaj biblic. Tatal este cel care spune: "cred, Doamne, ajuta necredintei mele!".

[adam000]

O carte f buna: Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an - Sf Teofan Zavoratul

[Mihnea Dragomir]

Predica de Duminica trecuta a abordat o tema mai rar analizata a credintei nostre, tema subscrisa suferintelor Domnului nostru.

Suferinta Lui pe Cruce a durat trei ore. "Da!" am fi inclinati sa spunem, "moartea pe Cruce e ceva teribil, totusi e vorba numai de trei ore. Nici nu se compara cu suferinta mea, cu durerea mea, cu boala mea, care de ani de zile ma tintuieste in pat!". Chiar si daca adaugam toata Calea Crucii, drumul din Pretoriu pana pe Golgota, nu ne ies mai mult de 6 ore de suferinta. Putem sa mai adaugam biciuirea, maimutarirea regalitatii Lui cu infigerea coroanei de spini, smulgerea hainelor lipite de rani. Daca adaugam si bataia de joc, sudalmele si scuiparile din Sanhedrin, care au avut loc cu ocazia acelei judecati impotriva Legii desfasurate noaptea, ajungem la putin mai mult de 12 ore de suferinta. Chiar si daca adaugam sudoratia hemoragica din timpul rugaciunii din Gradina Ghetsimani, socotita, in general, ca inceputul patimilor, chiar daca a fost vorba atunci nu de suferinta fizica, ci morala, nu ne ies nicicum mai mult de 24 de ore. Fiindca stim ca inceputul Cinei cele de Taina a fost joi la ora 18, iar vineri la ora 18 era deja asezat in Mormant, fiindca incepea Sabatul. Putina suferinta, fata de aceasta paralitica, tinutuita la pat de atatia ani. Putin, fata de suferinta morala a acestui parinte de care copiii isi bat joc de ani de zile si il abandoneaza batran si bolnav. Putin, fata de suferinta fizica si morala a acestui condamnat pe nedrept de crima, care de ani de zile e supus, fara vina, unui regim penitenciar represiv.

Da, toate aceste suferinte sunt mari si vedem ori auzim adesea de asemenea cazuri teribile. Nu avem voie sa minimalizam suferinta nimanui. Cu atat mai mult, nu avem voie sa minimalizam suferinta Domnului nostru. Noi, care pentru o durere de masea alergam la dentist, protestand ca, neintelegandu-ne durerea, nu ne primeste deindata, noi, care fiindca avem somnul tulburat ori ne-a contrariat vecina alergam la doctor sa ne dea o pastila care sa ne rezolve problemele, nu avem voie sa minimalizam suferintele celor care patimesc cu mult mai mult decat noi.

Ce anume face ca o suferinta sa fie mai mica sau mai mare ? Primul lucru la care ne gandim e intensitatea ei. Una este sa ne ardem la varful unui deget, alta este sa suferim o arsura pe o jumatate de corp, caz in care putem lesina de durere. Mai este si durata. Intr-adevar, unele suferinte sunt mai indelungate, altele de mai mica durata. Acesti factori sunt obiectivi. Dar mai sunt factorii subiectivi, pe care adesea ii uitam. Unii oameni sunt mai sensibili la suferinta decat altii, din pricina unei constitutii mai delicate a lor. In cazul altora, pot sa se expuna la raniri sau la temperaturi extreme fara sa simta mare lucru. Domnul noastru a avut un corp perfect. Muschii Sai erau perfecti, nervii Sai erau perfecti. Sensibilitatea Lui era deplina. Pacatul Originar a facut ca trupurile noastre sa fie mai grosiere si toata materia sa devina astfel. Dar Domnul nostru, nascut fara de pacat, avea un trup perfect. Pe cat a devenit de impasibil dupa inviere, pe atat era de sensibil inainte de moarte.

Un alt lucru de ordin subiectiv care amplifica suferinta este caracterul ei injust. Cel condamnat pentru crima in urma unei erori judiciare, sufera din cauza detentiei, cu tot ce inseamna ea. Dar sufera, inca cel putin pe atat, deoarece se stie nevinovat. Cu atat mai mult Domnul nostru, care nu a avut nici pacat ancestral, nici pacate personale trebuie sa fi suferit din cauza nedreptatii. Iar suferinta morala a tatalui care se vede abandonat si batjocorit de copiii lui, in ciuda sacrificiilor pe care le-a facut pentru ei, ar fi si mai mare daca ar intrevedea intreaga nenorocire la care copiii lui vor ajunge peste ani. Asa a intrevazut Domnul nostru in Gradina Ghetsimani. Asa a intrevazut si pe Calvar, cand a fost coplesit de greutatea pacatelor noastre.

Inca mai sunt oameni care nu se dau in laturi in fata pericolului. Unii o fac fiindca sunt inconstienti de pericolele la care se expun. Acestia sunt temerarii. In asemenea cazuri de fals eroism, vorbim mai degraba de inconstienta. Nu asa sunt curajosii. Curajosii realizeaza intregul pericol, si totusi socotesc ca datoria lor, importanta indeplinirii misiunii lor depaseste riscul la care se expun, cu toate consecintele lui. Curaj nu inseamna sa nu te temi, ci sa iti invingi teama. Domnul nostru a intrevazut, in Gradina Ghetsimani, tot ce se va intampla. Domnului nostru i-a fost teama. Ar fi vrut ca Tatal sa indeparteze de la El paharul acesta. Dar Domnul nostru, plin de curaj, si-a invins teama, spunand "nu vointa Mea, ci a Ta sa se faca".

Sa meditam, in aceasta sfanta perioada, la toate aceste lucruri legate de patimile Domnului nostru. Si, in necaz si suferinta daca vom fi, sa ne rugam ca si El: Doamne, la care toate sunt cu putinta, de voiesti, indeparteaza de la mine paharul acesta. Dar nu voia mea, ci voia Ta sa se faca!

[GMihai]

Nu măsurăm în ore, minute sau mai ştiu eu ce unitate de măsură.

Execuţia capitală pe cruce era, în antichitatea romană, cea mai dureroasă, cea mai dezumanizantă, cea mai crudă metodă de execuţie.

Condamnatul putea petrece ore, zile în şir, în dureri atroce, ştiind că urmează să moară în curând, dar nu suficient de în curând.....

O fotografie (FOTOGRAFIE !!!!) a unei execuţii prin crucificare: https://en.wikipedia.org/wiki/Crucif...rucifixion.jpg

Dumnezeu, omorât de oameni, astfel. Nu pentru greşeala Lui, ci pentru greşelile celor care L-au legat de Cruce.

[Mihnea Dragomir]

Aceasta Duminica a Bunul Pastor este si Duminica Indurarii, dupa cum spune explicit Introitul (rubrica de deschidere a Liturghiei publice in ritul apusean traditional, cand preotul urca la altar, n.m). Exista o logica liturgica aici. Iata ca, dupa ce Dumnezeu isi descopera Trinitatea Sa, schimb etern de iubire in cadrul substantei divine, apoi se incarneaza fiind deliciul Sau sa locuiasca intre oameni si, in sfarsit, Rascumpararea, fiindca a coborat pe pamant pentru a satisface propria sa justitie in locul nostru, lasand astfel mainile libere dumnezeiestii Sale Indurari.

Cu toate acestea, exista inca un obstacol in planul sau de iubire. Daca Mantuitorul ofera salvarea Sa tuturor oamenilor, nu toti profita de ea. Din pacate, nu vom merge toti in Paradis. Vai! O mare multime de oameni nu va merge acolo. In ziua Judecatii, intr-o parte vor fi tapi si capre cum nu vrem sa ajungem, iar in alta parte oile lui Cristos. Cum se face diferenta ? Scrie in Evanghelia de azi. "Oile Mele ma cunosc si Eu cunosc oile Mele. Ele asculta de vocea Mea". Deci, pentru a beneficia de dumnezeiasca Indurare trebuie sa ascultam de vocea Bunului Pastor si sa ne lasam condusi de El. Duminica trecuta, Duminica Tomei, noi am vazut ca primul act al acestui parcurs este actul de credinta: "Domnul meu si Dumnezeul meu!". A fost Duminica credintei. Iar acest act de credinta ne aduce, azi, sa vedem cum Bunul Pastor si-a dat viata Sa pentru oile Sale. A facut-o pe Golgota, dar a facut-o si la Sfanta Cina si la prima comuniune a Apostolilor. Continua sa o faca prin intermediul pastorilor carora le incredinteaza salvarea sufletelor.

Dar, vai! Cine sunt bunii pastori printre preoti ? In aceste vremuri de criza a credintei, acest lucru a devenit marfa rara. Bunul pastor este acela care ia ca model pe Isus Cristos. Viata preoteasca este o viata facuta din renuntarea interioara spre a face voia Tatalui. Iar aceasta renuntare poate merge pana la moarte. Bunul pastor isi da viata pentru oile sale. Asa cum a facut Parintele Voyneau, parohul din Lacul Mic, care a facut pasul inainte cu semnul crucii pentru a proteja turma sa. Iar ochii credintei ne arata ca a facut-o bine, din moment ce toti au luat cununa de martiri (este vorba de un sat din Vandeea exterminat complet de trupele republicane in 1794, n.m.).

Bunul pastor, episcop sau presbiter, este si omul Sfantului Sacrificiu al Liturghiei. In Joia Sfanta, la Cina cea de Taina, Domnul nostru a realizat in mod mistic si fara sangerare Misterul Rascumpararii pe care il va savarsi in suferinta si sange, pe Cruce. Liturghia este acest Mister inefabil in care Cristos vine in mod real, dandu-se ca victima oferita pentru a umple de Gratie pe cei care asista la ceremonie si pe cei pentru care Sacrificul este oferit. Astfel, fiecare Liturghie este o vizita a Bunului Pastor care isi da viata Sa pentru noi. Este Lumina lui Cristos, mort si inviat, care vine sa lumineze viata noastra zilnica.

Bunii pastori, episcopi ori preoti, trebuie sa ofere Sacramentele. Este marea misiune pe care Cristos o traseaza apostolilor : faceti discipoli si botezati ! Bunul pastor boteaza spre salvarea sufletelor, pentru ca ele sa fie spalate de pacatul ancestral si integrate in Corpul Mistic al lui Cristos asa cum mielul nou nascut este integrat turmei. El mirunge (daca a primit aceasta delegatie) pentru a preface mielul in oaie, pentru a face din crestini oameni impliniti, soldati ai lui Cristos. Bunul pastor asculta confesiunile pentru a readuce la viata de har oaia ratacita in pacat. Distribuie Sfanta Impartasanie, fiindca Bunul nostru Pastor nu vrea sa se multumeasca sa traiasca printre oameni, ci vrea sa traiasca in ei. El vrea sa uneasca Carnea Sa cu carnea noastra, Sangele Sau cu sangele nostru, Sufletul Sau cu sufletul nostru deoarece Indurarea Sa doreste sa ne divinizeze. Fata de Eva, ispititorul stie ce spune : "veti fi ca Dumnezeu". E chiar aceasta chemarea noastra comuna, doar ca drumul pe care il arata el este gresit. Dar, pentru a fi divinizat prin Sfanta Euharistie e necesar sa o primim cu demnitate, atat din punct de vedere corporal (post, imbracaminte corecta, comportament de reculegere) cat si din punct de vedere spiritual (stare de gratie, vointa de a cumineca spre a placea lui Dumnezeu, a fi in pace cu aproapele nostru).

Vedem bine, deci, ca, daca Bunul Pastor ne copleseste cu binefacerile Sale, exista mereu aceasta conditie, aceea pe care ingerii o canta de Craciun : sa fim oameni de bine, adica sa vrem binele, sa vrem ceea ce Dumnezeu vrea. Cu cat vointa noastra va fi mai conforma vointei Bunului Pastor, cu atat Indurarea Sa ne va coplesi cu gratiile Sale.

[Mihnea Dragomir]

Predica de azi a fost despre democratie.
Ideea fundamentala a democratiei este aceea ca puterea vine de la popor. Dar Domnul a invatat o cu totul alta doctrina. Dezbatand cu Pilat din Pont, care spune ca putere are sa il condamne sau sa il elibereze, Domnul raspunde ca nu ar avea nicio putere daca aceasta nu ar veni de sus. Iata deosebirea, enorma, dintre doctrina democrata si doctrina crestina. Noi credem ca toata darea cea buna de sus este, de la parintele luminilor. Legitimitatea cuiva nu este data de popor, ci de conformitatea cu parintele luminilor.

Vad ca toata lumea este preocupata de vot. Chiar si pe crestinii parohiei acesteia ii vad discutand mai ales despre vot. Dar, intr-o Duminica, alegerile, fie ele si pentru functia suprema in stat, intr-o republica ce nu are niciun fel de legitimitate, sunt mult mai putin importante decat un singur Rozariu spus din inima. "Da, dar sunt mai urgente, parinte!" mi s-a spus. Asa sa fie, oare? Daca in casa cuiva ar fi inundatie, daca apa ar tasni fara oprire, umpland subsolul si amenintand fundatia casei, ati avea o parere modesta despre inteligenta cuiva care s-ar repezi sa evacueze apa inainte de a inchide robinetul uitat deschis sau de a astupa spartura tevii prin care se revarsa apa. Fiindca, oricat de spornic ar fi gospodarul care evacueaza apa revarsata, demersul lui nu ar folosi la nimic daca inundatia continua. Dar daca, de fapt, nimeni nu s-ar repezi nici macar sa evacueze apa, ci cei adunati si-ar pierde timpul in dezbateri despre cum ar fi mai bine sa fie evacuata ? Daca unii ar spune ca trebuie sa o evacuam singuri, in timp ce altii ar spune ca trebuie sa antrenam vecinii in munca aceasta ? Daca unii ar spune ca trebuie sa folosim cratitele existente, in timp ce altii ar spune ca trebuie mai intai sa ne imprumutam ca sa ne cumparam niste galeti noi, care ar fi mai eficiente decat cratitele din bucatarie ? Si toate acestea in timp ce apa, din robinetul deschis, tasneste in continuare, atunci precis ca vi s-ar forma convingerea ca traim intr-o lume nebuna.
Ei bine, iubiti frati si surori, acesta este adevarul. Traim intr-o lume nebuna. O lume in care se dezbate despre cum ar fi mai potrivit sa se evacueze mocirla in timp ce nimeni nu se gandeste sa stopeze cauzele revarsarii. Fiindca un lucru trebuie sa ne fie clar si oricine il poate vedea cu ochiul liber, in afara de cazul in care are solzi pe ochi: mocirla asta are o cauza si nu exista urgenta mai mare decat a-i opri cauza. Nu intensitatea unei inundatii, ci vechimea ei este ceea ce ameninta fundatia casei. Or, mocirla asta are deja cateva decenii, e drept ca nicicand nu am perceput-o ca acum, deoarece mizeria s-a tot acumulat strat peste strat si se va acumula in continuare atata timp cat oamenii gasesc urgente in alta parte si lucreaza, ori se fac ca lucreaza, in alt punct decat ar trebui.

Dar, despre ce cauza vorbim ? Iubiti credinciosi, cauza mocirlei este necredinta. Inca de acum mai bine de doua secole, cand "republica" si "democratia" au inceput cu uciderea preotilor, calugarilor si credinciosilor am avut semnul inundatiei. Cand s-a continuat cu jefuirea bisericilor si profanarea mormintelor, cand prin "declaratia drepturilor omului" s-a inteles evacuarea drepturilor lui Dumnezeu, noi nu am urmarit imparatia lui Dumnezeu, nici dreptatea Lui. Ce vom manca, ce vom bea, cu ce ne vom imbraca ? Iubiti credinciosi, sa cautam mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea ni se vor adauga noua cu asupra de masura. Aceasta este Sfanta Doctrina despre bunastare. Iar aceasta Sfanta Doctrina am nesocotit-o tot mai mult. Nu mai cautam imparatia lui Dumnezeu, de aceea avem nu numai ateism, ci tot mai mult paganism. Oamenii sunt mai preocupati de zodiace decat de Rozarii, iar numarul celor care cauta sa citeasca Horoscopul Zilei il excede cu mult pe al acelora care cauta sa citeasca Evanghelia Zilei. "Da, parinte, dar totusi unul dintre candidati e mai putin rau decat celalalt!" mi se spune. De acord, se prea poate, dar prea putin conteaza. Atata timp cat niciunul nu cauta sa opreasca sursa mocirlei, care este necredinta, nu are niciun rost sa va puneti sperante in vreunul din ei mai mult decat in altul. Dar are rost sa faceti in viata voastra, a familiei voastre, a copiilor vostri ceea ce e, cu adevarat, mai urgent. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si tot ce va trebuie, si mancare, si bautura, si haine si atatea altele pe care Tatal le stie mai bine decat voi vi se vor adauga voua cu asupra de masura.

[Mihnea Dragomir]

Predica de azi fost adresata in principal copiilor care au primit prima sfanta impartasanie. Dar, din ea, cu totii am avut de invatat: copii si oameni care ne socotim mari.

Parintele a plecat de la cuvantul latinesc ARDOR (ardoare pe romaneste, ardeur pe frantuzeste). ARDOR, care nu e fara legatura cu verbul a arde, se refera la focul ce cuprinde inima si o inflameaza de iubire fata de Dumnezeu, sursa vietii ei. Este, in principal, ceea ce trebuie sa cerem in rugaciune si, mai ales, in sfanta cuminecare. Setea de Dumnezeu corespunde setei lui Dumnezeu pentru noi. Ceea ce luam in Sfanta Impartasanie este Sfantul Sau Trup pe cruce, cand a spus "Mi-e sete!". El vrea nu numai sa il urmam, el vrea ca Trupul Sau se se amestece cu trupul nostru, Sangele Sau sa se amestece cu sangele nostru, setea Sa sa se oglindeasca in setea noastra, in ardoarea noastra pe care El singur, ca aducator al Apei Vii o poate potoli.

Dar acest cuvant, ARDOR, format din cinci litere, ii poate ajuta pe copii, asa cum ne poate ajuta si pe noi, sa tinem minte in ce fel trebuie sa ne impartasim.
-A vine de la adorare. Gradul suprem de cinstire, pe care o acordam lui Dumnezeu si numai Lui.
-R inseamna "remerciement". Adica sa-i multumim lui Dumnezeu pentru ce a facut si face pentru noi, in special pentru acest mare dar care este El Insusi, in jertfa sa euharistica.
-D inseamna "demande". Cand ne cuminecam este un bun moment ca sa cerem, binestiind ca El a promis ca ne va asculta rugaciunile.
-O vine de la "offrir". De la a oferi. De fiecare data cand ne impartasim, sa oferim aceasta cuiva. Cuiva drag, cuiva care are nevoie. Primim un mare dar, sa oferim la randul nostru.
-R vine de la "resolution", adica de la "hotarare". Nu e de ajuns ca impartasania sa fie valida, ea nu opereaza fara hotararea noastra de a schimba viata noastra, de a-L urma pe El. La prima Liturghie, doisprezece Apostoli s-au impartasit, iar ceea ce au luat ei a fost insusi preacinstit Trupul Domnului si Preascump Sangele Lui. Dar unul dintre cei doisprezece nu a luat hotararea de a-L urma pe Dumnezeu, dimpotriva, luase hotararea sa Il vanda si aceluia Sfanta Cuminecare nu i-a adus nimic bun. Asa ne-a creat Dumnezeu, incat atotputernicia Sa nu poate nimic fara hotararea noastra, fara acest "R" final care incoroneaza ardoarea noastra.

Cred, Doamne, ajuta necredintei mele! Fa-ma sa ard de iubire pentru Tine!

[cristiboss56]

Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor
L a marea trecere a pragului dintre viaţa pământească şi veşnicie, dacă vom fi rânduiţi în ceata drepţilor, sufletele noastre, însoţite de sfinţii îngeri, se vor bucura de marea întâlnire în ceruri cu Dumnezeul Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu Sfânta Fecioară Maria, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi strămoşii noştri, cu toţi cei dragi care s-au săvârşit mai înainte de noi.
Aceasta este, credem, cea mai mare fericire a Raiului: să te întâlneşti şi să comunici, faţă către faţă, cu vieţuitorii cerului, cunoscuţi sau necunoscuţi înainte. Căci, aşa cum ne învaţă Scriptura şi Părinţii Bisericii, după moartea noastră cu trupul noi nu încetăm să fim persoane, care văd, aud, vorbesc.
Cum va fi dincolo vorbirea, auzul, vederea, este un lucru de taină, a cărui cunoaştere ne va fi dată doar după plecarea de aici. Căci zice Sfântul Apostol Pavel: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (I Cor. 13, 12).
Crezând, astfel, în această mare întâlnire, nădăjduim să-i vedem, în lumina Preasfintei Treimi, împreună cu Maica Domnului, pe toţi sfinţii rânduiţi de Biserică în calendarele noastre şi pe care noi îi pomenim cu toată cuviinţa: îngeri, prooroci, apostoli, mucenici, cuvioşi, ierarhi ş.a., adeverindu-se în faţa ochilor noştri spusele psalmistului: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Psalm 67, 36).
Timp a-i vedea şi a vorbi cu ei va fi din belşug: veşnicia nu este în nici un fel supusă vreunui ceasornic, nici ameninţată de venirea serii, căci „ziua” ei este fără de sfârşit, fiind „neînserată”, cum frumos se exprimă cărţile noastre de slujbă: „Ziua cea neînserată a Împărăţiei...”.
Această „zi” numită de părintele apostolic Barnaba „a opta” (Epistola XV, 9), este descrisă astfel de părintele Dumitru Stăniloae: „Viaţa viitoare va fi o duminică fără de sfârşit, sau paradisul regăsit şi eshatologia inaugurată, clipa aurorii cu al ei minunat deodată şi lumina fără asfinţit a zilei a opta în care Dumnezeu va fi totul în toate...” (Dogmatica, III, 6).
Mare bucurie, iubiţi fraţi, vom trăi, astfel, întâlnind pe Maica Domnului, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Apostoli, dimpreună cu toţi ceilalţi sfinţi despre care citim atâtea lucruri minunate în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor.
Bucuria va fi sporită, însă, de întâlnirea cu sfinţi de care n-am mai auzit, dar a căror vedere va constitui pentru noi o surpriză aparte a zilei a 8-a. Căci este pe înţelesul oricui că în calendar nu sunt cuprinşi toţi sfinţii bine plăcuţi lui Dumnezeu, ci doar un număr limitat al lor.
Ei bine, la sfinţii necunoscuţi s-au gândit Părinţii Bisericii când au fixat în calendar şi o duminică „a tuturor sfinţilor”, duminica de astăzi, întâia după Rusalii. Este o sărbătoare comună a tuturor sfinţilor ale căror nume şi urme s-au pierdut, s-au uitat, sau au rămas neînregistrate şi necunoscute.
Aşezarea acestei pomeniri îndată după Rusalii nu s-a făcut, însă, la întâmplare: dumnezeieştii noştri Părinţi au voit să arate că Pogorârea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi a înţelepţit pe cei de un aluat cu noi, aducându-i, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii prin mucenicie şi sânge, pe alţii prin trăire şi viaţă virtuoasă, Duhul Sfânt săvârşind, astfel, fapte minunate, mai presus de fire.
Pomenirea sfinţilor necunoscuţi în această duminică nu exclude, fireşte, cinstirea celor cunoscuţi. De aceea, calendarul nu zice „duminica tuturor sfinţilor necunoscuţi”, ci, simplu, „a tuturor sfinţilor”, pentru că ei nu pot fi despărţiţi: toţi au vieţuit şi luptat pentru un singur Hristos. Cinstirea lor este mult şi bine plăcută Domnului, noi urmând îndemnul proorocului David Psalmistul: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui!” (Psalm 150, 1).
Mărturisim, în consecinţă, cu durere sfâşietoare, că mare greşeală săvârşesc acei fraţi ai noştri, aşa-numiţi „sectari”, care nu cinstesc pe sfinţi pe motiv că prin pomenirea lor s-ar micşora închinarea adusă lui Dumnezeu. Nici vorbă de aşa ceva.
Dumnezeu nu este singur, izolat. El este un Dumnezeu al comuniunii şi dragostei, de-a pururi înconjurat de îngeri şi sfinţi. De aceea psalmistul ne îndeamnă să-L lăudăm întru sfinţii Lui. Şi pentru că Părinţii Bisericii celei nedespărţite au prevăzut rătăcirile sărmanilor sectari de astăzi cu privire la cinstirea sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, au redactat un document bazat pe învăţătura Scripturii, încă din anul 787, la Sinodul al VII-lea ecumenic.
Redăm un fragment din el: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor. Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinţi, să fie anatema! (Cuvântul „anatema”, amintim, înseamnă „lepădat, blestemat”)”.
Ne îngăduim o întrebare acum: cunosc fraţii sectari această hotărâre a Bisericii celei una, care nu era numită atunci nici ortodoxă, nici catolică, nici protestantă, ci, simplu, BISERICA, mamă a tuturor, inclusiv a „bisericilor” rupte din ea astăzi? Credem că nu. De aceea, ne revine nouă, drept credincioşilor, datoria de a face cunoscută învăţătura cea dreaptă, potrivit Scripturii şi Părinţilor.
O dată cu aceasta, ne vom strădui să trăim în conştiinţa că, atunci când vom părăsi acest pământ, ne vom întâlni la judecată nu numai cu Dumnezeu ci şi cu sfinţii, căci El va ţine seamă de mărturiile lor atunci când va „cântări” faptele noastre. Sfântul Apostol Pavel o spune lămurit: „Nu ştiţi oare că sfinţii vor judeca lumea?” (I Cor. 6, 2).
Iar dacă, în viaţă fiind, i-am cinstit şi le-am imitat virtuţile, ne vom învrednici să fim şi noi în ceata lor, fericiţi să-i cunoaştem pe fiecare în parte, să vorbim cu ei, să ne minunăm de vederea chipului lor de cerească frumuseţe.
Pentru împlinirea acestei doriri, vieţuirea noastră trebuie să se asemene cu a lor. Căci spre sfinţenie suntem chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48).
Spre imitarea virtuţilor ne îndeamnă Sfinţii Apostoli: „Fiţi mie următor, precum şi eu sunt lui Hristos” (II Cor. 11, 1) şi urmaşii Apostolilor, Sfinţii Părinţi: „Dacă-i iubim pe sfinţi, să-i imităm... . În grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor” - zice, de exemplu, Fericitul Augustin.
Şi lucru minunat, această imitare ne creează obişnuinţe evlavioase, în vorbă, gândire, fapte, manifestări. Iar obişnuinţa nu ne va fi doar ca o „a doua natură” cum adesea se spune, cu oarecare omenească dreptate, ci ne va modela propria natură, zidită de Dumnezeu.
Căci sfinţenia nu este ceva impropriu omului, sau adăugat, ci împlinirea umanului, cum atât de inspirat a zis Nichifor Crainic. Iar în clipa morţii, spune, potrivit învăţăturii Bisericii, părintele Seraphim Rose (1934-1982), sufletul nostru „se află pe sine în mijlocul altor spirite, bune şi rele. Iar el înclină spre cele cu care a dobândit mai multă asemănare în duh, iar dacă încă din trup a fost sub influenţa vreunora dintre ele, apoi cu acelea va şi rămâne la ieşirea din trup” (Sufletul după moarte, Apostol X).
Cât de preţios este, iubiţi fraţi, acest avertisment!
A noastră este, aşadar, alegerea şi voinţa, cu ce fel de persoane vrem să ne asemănăm şi să ne întâlnim la trecerea pragului: cu cele luminate, sfinţii, sau, Doamne păzeşte, cu cele întunecate, diavolii!
O dată cu aceasta, să ne întrebăm: voim să ne vedem părinţii, strămoşii, sau să nu-i mai vedem niciodată? Răspunsul se află în totala noastră libertate de alegere! De aceea, în ziua de azi (şi în toate zilele) să zicem cu evlavie: toţi sfinţii (cunoscuţi şi necunoscuţi) rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, să ne învrednicim a fi asemenea vouă. Amin.

Preot Vasile Gordon

[cristiboss56]

"Cei ce sunteți între apostoli, mai întâi pe scaun șezători și lumii învățători, stăpânului tuturor rugați-vă, pace lumiii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă"

Predică la Preznicul Sfintilor Apostoli Petru și Pavel – Mănăstirea Vlădiceni 2017
https://www.youtube.com/watch?v=1kfP...ature=youtu.be