Iubirea - Taina sau Negot?

[cristiboss56]

Ascultam una din conferinţele Arhimandritului Teofil Părăian care se referea şi la tema de faţă, la prietenie, iubire şi sincer parcă cuvintele rostite de Teofil Părăian se intersectau perfect cu gândurile şi trăirile mele. La un moment dat Teofil Părăian exemplifică printr-o poezie atât de frumoasă încât doresc , cu voia voastră , să o reproduc aici. Dar tot el spune înainte de toate " când ai câştigat o legătură de felul acesta , eşti conştient că această legătură nu ţi-o poate nimici nimeni şi nimic". Poeta Zorica Laţcu ( spune Teofil Părăian ) , a scris o poezie intitulată "Te port în mine". Poezia aceasta exprimă afirmaţiile pe care le face persoana care iubeşte, în legătură cu persoana iubită. E sugestiv chiar şi numai titlul "Te port în mine". Poezia , în desfăşurarea ei , tocmai asta arată, că cel pe care il iubeşti nu-i numai în afară de tine , ci e şi în tine. Poţi să-i spui : te port în mine .
"Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ, / Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi, / Te port în trup, în sânii albi şi grei, / Cum poartă rodia sămânţa ei. / Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit, / Un cântec vechi, cu crai din Răsărit. / Şi port la gât, nepreţuit şirag, / Strânsoarea cald-a braţului tău drag. / Te port în mine tainic, ca pe-un vis, / În cer înalt de noapte te-am închis. / Te port , lumină rumenă de zori, / Cum poartă florile mireasma lor. / Te port pe buze, ca pe-un fagur plin, / O poamă aurită de smochin, / Te port pe braţe, borbote subţiri, / Mănunchi legat cu grijă , fir cu fir. / Cum poartă rodul floarea de cais, / Adânc te port în trupul meu şi-n vis. < Cât adevăr ! ! ! - Pe cel care îl cuprinzi în suflet, il cuprinzi în toate ale tale. De câte ori te gândeşti la un prieten, nu te gândeşti la cineva de departe, ci te gândeşti la cineva pe care îl porţi în sufltet. Adică : "Te port în mine" >

[ory]

Frumoasa poezie, frumoasa iubire...dar, oare, iubirea poate fi altfel ?
Nu stiu daca putem intalni iubirea prieteneasca la un nivel atat de superior, mai ales in jurul nostru tot mai frustrat, tot mai grabit si nesatul. Poate ca gresesc, poate sunt suflete de o asemenea valoare, poate ca sunt numai eu incapabila sa le savurez finetea.
Pe mine ma doboara cuvintele, ma doboara simtirea, atat in incertitudine, cat si in grandoare. Nu sunt capabila sa mi le asum, tocmai pentru ca le analizez intr-atat incat le pierd sensul, le ratacesc simbolul inocent pe undeva prin experiente si dezamagiri, prin neputinta proprie de-a le manifesta fara prejudecati.
Frumoasa poezie, frumoasa iubire...

[axios]

frumoasa poezie... poeti egoisti... si poate in cautarea rimei perfecte. eventual, din prima...
iubirea e o poezie insa are cuvintele amestecate ca un puzzle. unii au rabdare sa-l termine, altii nici macar sa-l inceapa cat de cat.
atunci cand nu ai cuvinte, lasa faptele, gesturile, privirea sa vorbeasca pentru tine... cuvintele pot ajuta dar si pot strica un moment. de aceea e bine sa ne oprim la timp cand debitam ceva... cred ca ni se intampla tuturor sa regretam niste vorbe, sa zicem, in plus. vorba aia: "daca taceai filosof ramaneai..."
iubirea e simpla. noi suntem cei care o complicam...
iubirea e cu liniste, cu pace... noi o cautam mai mult pe aia tulburatoare...
iubirea e altruista... noi suntem egoistii care asteptam sa ni se intoarca mereu ca un bumerang. eventual indoita...
iubirea e cer senin... noi suntem cei care cautam norii si provocam tornade...
iubirea se traieste... noi suntem cei care o mimam...
iubirea nu are granite... noi o delimitam, o facem la termen...
stim toate acestea si multe altele dar... mai greu cu practica... de teorie suntem burdusiti cu totii...
gandim prea mult. asta e problema. lucrurile se fac simplu. cu vointa si cu Doamne-ajuta!
iubiti simplu... doar iubiti...
sa fiti iubiti!

[cristiboss56]

Aşa cum un izvor al unui râu nu poate să fie întrerupt în curgerea sa, nu poate să fie astupat , sau chiar dacă-l astupi , îşi găseşte loc în altă parte şi tot curge, tot aşa e şi iubirea. Iubirea nu poate fi oprită. Da, întradevăr , avem de multe ori acest "dar" de a complica mai mult decât trebuie lucrururile, de a face din ceva simplu şi firesc , ceva ieşit din tiparele fireşti unde firea noastră pătimaşă le cam îmbălmăjeşte cam pe toate. "Noi spunem la rugăciunile noastre, vorbind cu Dumnezeu : <<Precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta>>" . Deci iubirea lui Dumnezeu e ca mărirea lui Dumnezeu, şi toate ale lui Dumnezeu sunt infinite. Aşa trebuie să fie şi " iubirea omului, desigur, la măsurile lui" . Spunea odată un părinte :"Dragă , pe om, dacă-l cauţi de bun, bun îl găseşti, şi dacă-l cauţi de rău , şi rău îl găseşti". Într-o relaţie adeverată de prietenie , important ca ambele părţi să caute partea bună, creându-se un echilibru, o armonie, ce dă durabilitate acestei relaţii . Dacă atunci când oferi iubire şi respect, calculezi şi aştepţi iubire şi respect din partea celuilalt şi calculezi cât oferi şi cât primeşti, nu poate fi vorba despre o prietenie. Cineva spunea : << Iubirea nu calculează>> şi tot acela spunea mai departe : << Numai iubirea calculează. Dei iubirea, când oferă, nu se gândeşte " Am dat prea mult", pentru că cel care iubeşte are bucuria de a oferi şi oferă >>, împreună cu iubirea lui şi cu respectul lui, chiar inima lui. Cineva compara prietenia "cu confluenta a două râuri." De fapt prietenia este confluenţa între iubiri, între iubirea celor care sunt prieteni. << Aşa cum două râuri pornite de pe povârnişuri de munte diferite pot ajunge să se întâlnească într-un loc şi apoi merg împreună în amestecul apelor, încât nu se mai poate face deosebire între apa care vine dintr-un râu şi apa care vine din celălalt râu, ci este o amestecare de ape, tot aşa -i şi în ceea ce priveşte iubirea şi respectul între prieteni>>.

[cristiboss56]

Când iubeşti înveţi să trăieşti, să te bucuri de viaţă, iar îmbrăţisarea persoanei iubite devine scutul tău împotriva suferinţei, a tot ceea ce ar putea rupe din sufletul tău floarea inocentă sădită iubire. O persoană fericită , căci iubirea e simbolul împlinirii sufleteşti şi al iubirii, emite în jurul ei energie ca har şi vibraţii puternice care-i molipsesc pe cei din jur, determinându-i să fie la fel de veseli şi încrezători în viaţă. Când iubeşti , înveţi să-i citeşti gândurile celui iubit printr-o singură privire, înveţi să descoperi o rază de lumină în fiecare zâmbet al său şi să te bucuri de fericirea sa.
Când iubeşti , devii capabil să dăruieşti tot ce îţi aparţine şi se naşte în tine puterea de a merge până la capătul pământului, de a învinge orice obstacol când simţi mâna celui iubit ţinându-te strâns. Iubirea e un dar divin, o binecuvântare ce îţi regenerează fiecare colţ ascuns al sufletului şi care te învaţă să descoperi în fiecare lucru o scurgere repetată, un ritm care se repetă ciclic. Iubirea este singurul mod prin care te poţi cunoaşte mai bine, prin care te poţi maturiza şi prin care îl poţi cunoaşte pe cel de lângă tine.

[eulaura]

"1. De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.
2. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
4. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
5. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
6. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
7. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
8. Dragostea nu cade niciodata. Cat despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi;
9. Pentru ca in parte cunoastem si in parte proorocim.
10. Dar cand va veni ceea ce e desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta.
11. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil; judecam ca un copil; dar cand m-am facut barbat, am lepadat cele ale copilului.
12. Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu.
13. Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea."

cat de frumos....:-< asta e iubirea la care toti visam desi unii nu recunosc.

dar eu am o problema cu dragostea la oameni: nu cred ca oamenii pot iubi cu adevarat absolut, total neconditionat. si nu ma refer neaparat la interese, ci mai ales la faptul ca in general nu prea suntem capabili sa iubim pe cineva cu adevat si pentru totdeauna cu acelasi devotament , indiferent de orice. iubim pe cineva, si la un moment dat greseste, face lucruri care ne ranesc tare, pe care nu credeam ca ar putea sa le faca, ne face sa suferim multi ani in sir(cum sunt de exemplu unele casnicii)... in conditiile astea mai ramane iubirea aia enorma pe care o declarasem la inceput? mai suntem in stare sa iubim la fel si in conditiile astea, total neconditionat si sa-i ramanem alaturi persoanei respective tot restul vietii indiferent de suferinta provocata? mai putem sa simtim si sa ne comportam asa cum scrie in epistola catre corinteni? am observat ca in general nu. si atunci ce fel de iubire e asta?! doar iluzie? sau oamenii in general nu pot iubi decat intr-un mod egoist? nici asa nu merge. iubirea nu are nimic de-a face cu egoismul, de fapt sunt total opuse. atunci cum e? chiar nu putem iubi? un alt exemplu mai sunt si cazurile tragice in care unul din soti moare. celalalt sufera o vreme si apoi se recasatoreste si ii spune altcuiva "te iubesc"... mi se pare atat de ipocrit si trist...cum sa iubesti pe cineva cu adevarat daca inima ta a fost daruita deja altcuiva? unde e iubirea pt persoana aia? sau pur si simplu faptul ca a plecat, s-a mutat la Domnul , a facut sa plece si "iubirea" ta? nu pot sa inteleg... sau de ce nu putem iubi pentru totdeauna pe cineva chiar daca nu suntem iubiti de acel cineva? sau cum e moda asta cu o gramada de relatii in cursul unei singure vieti? te daruiesti cate un pic fiecaruia sau cum? unde e iubirea de care toata lumea vorbeste? asta e? nu cred...

Uneori tind sa cred ca nici rudele, parintii nu iubesc chiar absolut neconditionat, desi probabil e cea mai curata dintre iubiri. zic ca nici ei nu iubesc total neconditionat pt ca au unele asteptari,care daca nu sunt implinite....nu e bine. si te iubesc pt ca esti sau nu esti intr-un fel.

Iubim imagini pe care noi le avem despre ceilalti. de ce?

gandindu-ma la toate astea, incep sa cred ca iubirea adevarata e doar un privilegiu divin, pe care doar Dumnezeu il simte cu adevarat...si poate il mai gusta si cei care locuiesc langa El.

Sper sa nu va plictisesc cu ideea asta a mea. Mi-as dori sa stiu ce parere aveti despre ce am zis si daca aveti ceva raspunsuri pt intrebarile mele. Ma preocupa mult subiectul asta si doresc mult sa gasesc raspunsuri. Si probabil nu-s singura care-si pune intrebarile astea...
Mi-as dori mult sa stiu si parerea lui geo.nektarios despre ce am spus, pentru ca apreciez mult modul in care a deschis acest subiect si din cate commenturi am mai citit, ii apreciez mult felul de a gandi. Multumesc anticipat.:)

[cristiboss56]

Omul contemporan se află într-o stare de criză şi soluţia ieşirii din această stare nu poate consta decât în întoarcerea omului la starea lui firească, iar starea firească a omului este aceea care îl defineşte ca om adevărat. Omul adevărat este omul Iubirii, al comuniunii şi al dialogului cu Dumnezeu şi cu semenii, omul virtos, statornic în bine, dovedind tărie în împotrivirea faţă de păcat. Dar
alegerile noastre eronate afectează societatea nu numai prin efectele lor directe, răcind relaţiile între oameni , ci şi indirect, căci ele afectează mai întâi pe cel ce le săvârşeşte, iar acesta , la rândul său, contribuie la îmbolnăvirea societăţii. Astfel şi ea iubirea capătă alte dimensiuni , de multe ori, devine ceva condiţionat, ieşită din firescul ei, devenind o iubire pocită şi complet denaturată, de nerecunoscut. O trăsătură caracteristică a societăţii de azi este aceea că omul se simte în ea tot mai sigur, pe măsură ce se preocupă tot mai puţin de nevoile sale sufleteşti, în goana după bunuri materiale pe care adesea nici nu le foloseşte pentru sine, ci doar pentru a hrăni orgoliul personal.

[laurschepsis]

În prealabil postat de eulaura

"dar eu am o problema cu dragostea la oameni: nu cred ca oamenii pot iubi cu adevarat absolut, total neconditionat.

Uneori tind sa cred ca nici rudele, parintii nu iubesc chiar absolut neconditionat, desi probabil e cea mai curata dintre iubiri.

Iubim imagini pe care noi le avem despre ceilalti. de ce?

gandindu-ma la toate astea, incep sa cred ca iubirea adevarata e doar un privilegiu divin, pe care doar Dumnezeu il simte cu adevarat...si poate il mai gusta si cei care locuiesc langa El.

.:)

Doamne-ajuta!

Draga Laura,
Am citit cele scrise de tine si mi-am adus aminte de ganduri care mi-au ravasit ani de-a randul convingeri mai vechi si mai noi. Imi revin in memorie momente cand vedeam in fata mea raul manifestandu-se in forme din cele mai urate si ma intrebam cum trebuie sa fac ca sa pot sa-l iubesc si pe cel care imi facea rau. Imi spuneam ca din moment ce nu simteam nici o urma de atasament fata de cel care imi facea rau nici sa incerc a-l iubi nu pot sa o fac pentru ca, nefiind o reactie naturala, spontana, fireasca, nu as fi sincer nici macar cu mine insumi. Si atunci, cum sa fac? Era evident ca nici sa astept ca sa se intample o minune cu persoana mea - sa ma culc asa cum eram si sa ma trezesc ziua urmatoare atotiubitor de oameni - nu este solutia corecta. Si atunci, unde este Adevarata dragoste?

Nu pot sa-ti spun decat ce raspunsuri am primit pana acum la nelinistile mele, din care unele vad ca sunt si ale tale.

Un prim pas este sa-ti intorci privirea catre tine. Sa vezi tot ce ai facut rau si pentru care te-ai cait si asa cum ai cautat iertare pentru tine sa acorzi iertare neconditionat si anticipat si pentru ceilalti.

Apoi cu rabdare sa inveti a sta senina in fata raului. Cel pe care il vezi ca iti face rau, sa fii convinsa ca ai putea fi chiar tu. Daca azi poti sa-l intelegi pe cel care greseste fata de tine este pentru ca Dumnezeu, in marea sa mila fata de noi toti pacatosii, a avut rabdare si ne-a asteptat sa ne descoperim si sa ne curatim petele de pe fire. Si atunci daca avem credinta si spunem ca il iubim pe Iisus Hristos, ca o iubim pe Sfanta Lui Maica si pe atatia sfinti in fata carora defilam zilnic in toata "splendoarea" pacatoseniei noastre, atunci ar trebui sa-l iubim si pe aproapele nostru, care, nestiutor de bine fiind, ne face rau. Si, daca firea noastra pacatoasa nu il poate iubi, macar sa avem si intelegerea, si rabdarea, si compatimirea pentru a-l intelege si a nu propaga raul iscat de el.

Sa nu ma intelegi gresit. Eu, un pacatos, nu sunt in stare de aceste "performante" totdeauna. Dar, har Domnului, au fost momente in care, macar am avut rabdarea sa tac si sa astept ca Dumnezeu sa aseze lucrurile la locul lor, eu considerand ca nu sunt in stare.

As mai spune ca preocuparea fata de spatiul sfant daca se opreste la aflare si intelegere nu este suficienta pentru a putea ajunge in preajma iubirii adevarate. Este nevoie si de multa, multa, multa incercare de a pune in fapta cele aflate si pricepute. Sa faci dovada in fapt a intelegerii daca vrei sa mergi catre dragostea deplina. Odata, un mare regizor m-a intrebat daca stiu ce este generozitatea. M-a surprins acesta interogatie, dar si mai tare m-a surprins raspunsul lui: "generos este in primul rand cel care STIE sa primeasca si abia apoi cel care doreste sa dea."

Iubim imagini despre ceilalti cand avem doar imagini despre noi. Iubim cu adevarat pe ceilalti cand incepem sa ne vedem cu adevarat pe noi insine, cand ne intoarcem in inima noastra si incepem sa o curatim pentru a o face vas curat in care Dumneseu Tatal si Fiul sa vina sa se odihnesca. Eu cred ca dragostea deplina este un deziderat accesibil noua si nu un privilegiu divin, in masura in care incercam sa fim si noi desavarsiti asa cum Tatal nostru este.

Doamne-ajuta!

[eulaura]

laurschepsis multumesc ca incerci sa m-ajuti sa ma lamuresc... dar tot n-am reusit inca. din cate am inteles, tu spui ca daca ma voi cunoaste cu adevarat pe mine si-mi voi recunoaste pacatele si greselile, voi fi mai toleranta cu ceilalti,voi putea sa iert mai usor si sa fiu mai aproape de dragostea adevarata. numai ca eu sunt mai greu de convins si tot am semne de intrebare: adica, iertam pentru ca speram sa fim iertati si asta ne face sa fim mai aproape de iubire?poate gresesc, Dumnezeu sa ma ierte si tu la fel, dar mi se pare usor ipocrit sa facem asa... deci daca n-am stii ca si noi suntem iertati, n-am mai ierta? n-am mai face face fapte bune daca n-am sti ca e Cineva care sa ne rasplateasca pentru ele? nu mi se pare bine... dar in fine, asta e alta problema despre natura moralei pe care nu cred c-are rost s-o incep acum.

Sper doar sa ma ajute Dumnezeu sa cunosc cat mai bine iubirea adevarata,sa stiu s-o pastrez si sa ma bucur de ea indiferent de greutati. si mai ales, sa ma ajute sa devin vrednica de-a ma numi copilul Lui, sa nu ma mai indepartez de El...

[laurschepsis]

Doamne-ajuta!

Draga Laura,
eu sunt de vina pentru ca am scris foarte mult si nu indeajuns de clar.

Am incercat sa spun ca in toti cei care gresesc ma regasesc pe mine. Nu ca as fi facut eu toate greselile posibile, dar asa cum eu am gresit si mai gresesc inca, asa si ceilalti. Si atunci, cum mie imi pare sincer rau de cele cate am facut asa imi pare rau si de cele stramb facute de ceilalti. Cum ma caiesc si ma rog pentru mine ca sa fiu iertat asa ma rog si pentru ceilalti sa le fie iertate greselile (in loc de a riposta sau a condamna). Devine atunci un act firesc, natural ca sa te vezi pe tine cat esti de pacatos si sa iti dai seama ca cel care greseste fata de tine o face asa cum si tu ai gresit de nenumarate ori fata de altii. Adica, TU ESTI NOI.

Oricum, dragostea fata de aproape vine ca o incununare a smereniei noastre. Smerenie mica, dragoste mica. Smerenie mare, dragoste mare. Un abis de smerenie, un pod de dragoste catre Dumnezeu.

Doamne-ajuta!