Poezii preferate...

De dragu tau...

De dragu tau Pamantul
De ghiocei e plin
Si vin cocori din zare
Si cerul e senin.

Si-ntaiul fir de iarba
A rasarit in prag
Si-nmugureste pomul
Sa-ti fie tie drag.

Invata-ma ce-i bine
Fereste-ma de rau
Si eu voi creste vrenic
Si bun, de dragul tau!

Aceasta e o poezie din repertoriul copiilor mici care mi-a placut mult.

[tigerAvalo9]

[SIZE=1][COLOR=navy][SIZE=3][COLOR=black]M-am descălţat
iată-mi tălpile pregătite pentru spălare!
Pentru umilinţa înţeleasă nu drept pedeapsă,
ci drept înfrângeri ale orgoliului şi vanităţii.

M-am pregătit să fiu pedepsit
nu pentru greşeală,
ci pentru încercare.
Pentru a duce mai mult decât pot duce,
fără a mă îndepărta, fără a mă prăbuşi,
fără a fugi în întuneric,
încotro o vrea
cine va mai putea să mă ţină în pază
şi veşnicie.

Smerenia, umilinţa, răbdarea, pioşenia,
îngenuncherea,
rugăciunea, speranţa, încrederea
sunt forţele mele care mă apără
şi care mă cuceresc în acelaşi timp.
Sunt forţele mele
care mă salvează de nimicnicie,
de laşitate,
de patimă şi pizmă, de gândul cel rău!

Dacă nu există Dumnezeu nu exist nici eu,
fără ca eu să fiu Dumnezeu!
Dacă nu există apă, albia tot există,
dar dacă nu există albie, nici apă nu există!

El este albia care ne susţine curgerea.
este povestea noastră de iubire,
lecţia noastră de viaţă,
ora noastră de dirigenţie,
adresantul rugilor noastre,
zidul plângerii
în care ne strecurăm rugile şi speranţele,
credinţa şi încrederea în ceva.

Avem nevoie de exemple
pentru a înţelege mai uşor
ce facem şi încotro vom ajunge.
Care ne este calea.
Care ne este drumul. Care ne este menirea.
Care ne este destinul.
Avem nevoie de firimiturile de pâine
după care să mergem.
de lumină, de căldură, de azimă,
de Cuvânt,
pentru a şti cine suntem!

Există un singur Dumnezeu
şi restul credincioşi şi necredincioşi.
Ar trebui să moară toţi pentru a descoperi
cine este cel fără de moarte,
Ar fi calea greşită şi lipsită de sens,
astfel descoperindu-L,
nu ar mai avea sens
nici rugăciunea fierbinte, dar nici pedeapsa.

acesta este singurul drum
pe care se află răspunsul la întrebarea:
Cine este Dumnezeu?!

răspunsul se află în fiecare.
Este suficient să ne ucidem îndoielile,
temerea, spaima, neîncrederea
pentru a fi siguri cine suntem
şi cine este El
Aşa cum, chipul oglindit în apă
nu poate să fie decât chipul nostru,
oricât de tulburată este apa.

M-am descălţat
iată-mi tălpile pregătite pentru spălare.
Prin preajma mea
trece stropitoarea municipalităţii,
spălându-mi-le o dată cu arşiţa verii...



Adi Cristi,preluata de pe www.poezie.ro




[/COLOR][/SIZE][/COLOR][/SIZE]

[skylimit]

În prealabil postat de silverstar

[COLOR=green]Batea la poarta Cerului o raza… [/COLOR]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]Batea la poarta Cerului o raza
Batea sfios si-ncet, ca o straina…
Tarziu, un inger a deschis sa vaza
Si-a stat uimit - de palida lumina.
Era o biata raza scaparata
Dintr-un adanc de minte omeneasca,
Ce strabatuse Calea-nfricosata
De la pamant la granita cereasca.
Parea atat de trista si umila
Dar totusi credincioasa si curata
Ca ingerul a tresarit de mila
Si-a prins-o bland de mana tremurata.
Apoi grabit, a luat-o-n Cer cu dansul
Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora:
I-a podidit pe toti, vazand-o, plansul
Si-au strans-o-n brate-ndata ca pe-o sora.
Ea le-a zambit stergandu-le sudoarea
Si s-a rugat apoi de ei, fierbinte
S-o-nfatiseze Bunului Parinte
Ca sa primeasca Binecuvantarea;
Stapane, Vesnic Datator de Viata
Din ce-ntuneric, ma-naltai la Tine!
Din ce prapastii crancene de ghiata!
Din ce vartej de patimi si ruine!
Cat am luptat cu oarba ratacire!
Cu nebunia surda si pacatul!
Dar n-am putut sa seman o sclipire,
In largul noptii stapanind de-a latul!
Ca o umila, biata, lumanare,
Am ars in van, in minte ne-ndurata!
Invinsa, goala, stinsa, spulberata.
Doar in surghiun gasesc acum scapare.
Sa pot s-ajung la Cerurile-albastre
Ca dintr-o grea catuse ce ma strange,
Am strabatut prin veacuri de dezastre
Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!
Cum sta smerita-n fata Stralucirii,
Silita ochii serbezi sa si-i plece,
Sarmana raza - far al omenirii,
Parea o umbra lanceda si rece.
Tu vii aicea singura si-nvinsa?
Grai Cel Vrednic, Nevazutul Tata.
Tu fugi, de teama sa nu fii atinsa?
Dar cand s-a stins Lumina-adevarata?
De te-am trimis in lumile-nvrajbite,
Nu te-am chemat cu pumnii stransi si goi,
Ca pe-un manunchi de Raze impletite,
Eu te-asteptam s-aduci pe toti la Noi!
Dintr-un biet sambur-nabusit in fasa,
Din stralucirea unei minti senine,
Sa fi crescut o mare uriasa,
Sa porti pamantu-ntreg pana la Mine!
Plangand stinghera si tremuratoare,
C-ai fost infranta, vii sa-mi dai de stire?
Nu te primesc saraca si datoare!
Cui ai lasat bogata Mostenire?
Mergand spre raza, jos ingenunchiata
I-a sarutat obrajii amandoi.
Copila mea, fii binecuvantata!
I-ati deci puteri si-ntoarcete- napoi!
Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina,
Sa-l paraseasca Ostile Ceresti,
Tu sa ramai! Caci tu esti doar Lumina
Si nu traiesti, decat cand stralucesti![/COLOR]
[COLOR=green][/COLOR]
[COLOR=green]Vasile Voiculescu[/COLOR]

Buna seara.
Vreau sa va spun ca mi-am facut special cont pt. a va spune cat de mult imi place aceasta minunata poezie, in special versurile care o incheie.

Asa e: nu traim decat atunci cand stralucim ca o raza de soare. De fapt, lumea e asa cum suntem si noi: adica buni sau rai. Unii sunt doar lumina - sfintii, altii doar intuneric, altii din ambele cate putin, depinde ce lasam sa predomine in noi: intuneric sau lumina. Important este sa tanjim dupa Lumina mereu caci si Mantuitorul ne zice: "Indrazniti, Eu am biruit lumea" - Ioan 16:33

Doamne ajuta!

[skylimit]

În prealabil postat de silverstar

Draga Silverstar, eu nu stiu pt. cine ai lasat acest martisor cu ghiocei dar il iau eu!
E superb si ... oricum nu am primit martisor de la nimeni anul acesta, nici anul trecut ...

Ba anul asta am avut parte si de unul amar, rau de tot ...


Va multumesc frumos.

[tigerAvalo9]

Putea-vei, oare, întelege
Că mai presus de orice lege
E-o taină, încă, nepătrunsă
Cu har si cu lumină unsă?

Putea-vei, oare, întelege
C-acele spirite betege
Să dea sperantă nu-s în stare
Ci doar o crudă nepăsare?

Putea-vei, oare, întelege
Că cine vrea să se dezlege
De starea neputintei crude
Va trebui, mereu, s-asude?

Putea-vei, oare, să-ntelegi
Că doar atunci poti răni să legi
Când pregătit esti cu balsam
Cu tonele, nu doar un gram?

Putea-vei oare, să-ntelegi
Că doar atunci poti să culegi
Mărgăritarele iubiri
Când esti mai sus de legea firii?

[romantic]

În prealabil postat de tigerAvalo9

Putea-vei, oare, întelege
Că mai presus de orice lege
E-o taină, încă, nepătrunsă
Cu har si cu lumină unsă?

Putea-vei, oare, întelege
C-acele spirite betege
Să dea sperantă nu-s în stare
Ci doar o crudă nepăsare?

Putea-vei, oare, întelege
Că cine vrea să se dezlege
De starea neputintei crude
Va trebui, mereu, s-asude?

Putea-vei, oare, să-ntelegi
Că doar atunci poti răni să legi
Când pregătit esti cu balsam
Cu tonele, nu doar un gram?

Putea-vei oare, să-ntelegi
Că doar atunci poti să culegi
Mărgăritarele iubiri
Când esti mai sus de legea firii?

Draga Tiger, poezia aceasta este ... nu gasesc un cuvant potrivit si stii doar ca numai lucrurile mari nu se exprima in cuvinte caci ar face doar sa le micsoreze.

Si mai inteleg ca tu insuti ai compus-o.

Am copiat-o si am asezat-o pe biroul meu, asa ca o vad in fiecare zi ...
Acelui sau aceleia caruia/careia ii este dedicata, indraznesc sa spun ca este norocos/norocoasa.

Dar cum este dedicata noua tuturora de pe acest forum, personal, iti multumesc frumos.

A reusit sa ma-nlacrimeze destul!

Multa inspiratiune in continuare iar muza ta este a unui poet genial.

Zi buna!

[anne]

[SIZE=4]Propozitii circumstantiale de cauza[/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
[SIZE=4]"Ghiocelul e alb pentru ca e inocent,[/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
[SIZE=4] Cerul e albastru pentru ca a visator,[/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
[SIZE=4]Soarele e rosu pentru ca are viata,[/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
[SIZE=4]Viata e dulce pentru ca e efemera.[/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
[SIZE=4]Clipa e pretioasa pentru ca e numarata,[/SIZE]

[SIZE=4]Despartirea-i dureroasa pentru ca ramane pustiu...[/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
[SIZE=4]Iubirea e scumpa pentru ca nu e vesnica,[/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
[SIZE=4]Noi suntem rai...pentru ca nu vedem toate acestea!"[/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
(poezie compusa de un elev de clasa a VIII-a)
[SIZE=4][/SIZE]

[silverstar]

În prealabil postat de anne

[SIZE=4]Propozitii circumstantiale de cauza[/SIZE]


[SIZE=4]"Ghiocelul e alb pentru ca e inocent,[/SIZE]

[SIZE=4]Cerul e albastru pentru ca a visator,[/SIZE]

[SIZE=4]Soarele e rosu pentru ca are viata,[/SIZE]

[SIZE=4]Viata e dulce pentru ca e efemera.[/SIZE]


[SIZE=4]Clipa e pretioasa pentru ca e numarata,[/SIZE]

[SIZE=4][COLOR=green]Despartirea-i dureroasa pentru ca ramane pustiu...[/COLOR][/SIZE]

[SIZE=4]Iubirea e scumpa pentru ca nu e vesnica,[/SIZE]

[SIZE=4]Noi suntem rai...pentru ca nu vedem toate acestea!"[/SIZE]

(poezie compusa de un elev de clasa a VIII-a)

[COLOR=green] [/COLOR][COLOR=green][SIZE=3]Romanţa ultimei scrisori...
[/SIZE]
Da, am să plec
şi-acuma la sfârşit
primeşte-această ultimă scrisoare
de la femeia cea mai tristă
care te-a iubit.

Ca să te simt din nou aproape
la fel ca-n nopţile păgâne
deschid albumul
ce-l păstrez sub pleoape
şi retrăiesc o clipă lângă tine.

Nimic de-atunci nu s-a schimbat,
E-aşa cum ştim cetatea,
doar glasul vântului
îmi pare-a fi mai apăsat
şi parcă-i mai îngălbenită cartea.

Aleile sunt tot atât de drepte
şi-aceleaşi frunze cad,
- a câta toamnă?
nu ne mai ştie seara
nici banca unde-ntâi ne-am sărutat
şi nici un cântec
numele-ţi nu-mi aminteşte.

Închid albumu-ncet
sub pleoapa tremurândă,
te las cu bucuria
ce-ţi creşte din pupile
şi crede-mă, nu simt nici un regret
că mâine ai să strângi la piept
buclele blonde ale altei zile.

Da, am să plec
şi-acuma după ce-ai sfârşit
această ultimă scrisoare
de la femeia cea mai tristă
care te-a iubit
aprinde sub tavan o lumânare
şi arde-n ceea ce-ai citit.[/COLOR]

[romantic]

Celei care minte

Ion Minulescu

Eu ştiu c-ai să mă înşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert-
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...


În cinstea ta,
Cea mai frumoasă dintre toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci-
Tot flori însângerate-
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrva binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert-
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...


De ce nu-ţi cer vorbe-mperecheate de săruturi,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi-n priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa, tăcuţi-
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori-
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

. |

[romantic]

Ion Minulescu

De vorbă cu mine însumi

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

Armurile alt'dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucişată-n luptă de-atătea ori,
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada.

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De ce mă minţi
De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare,
Că-n gestul tău palpită străvechile altare,
Iar vasta catedrală, zidită de părinţi,
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi,
O poţi schimba-ntr-o clipă,
De nu ţi-ar fi ruşine
De bărbile lor albe,
De mine
Şi de tine?

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De-atâţia ani,
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs -
Citit pe buze de josnici curtezani?
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet
Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine,
Şi-mi zic:
- Ascultă, frate,
Ascunde-ţi rana,
Uită c-ai fost rănit şi tu -
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: "Nu".