Istoria noastra

Intreaga istorie a dacilor atesta vitejia, demnitatea, patriotismul si bunul simt al acestora si este, fara tagada, ca aceste nobile virtuti se datoreaza grijii si educatiei materne, care educatie este responsabila si de supravietuirea si chiar dominanta elementului dac dupa cucerirea romana si trecerea a nenumarate turme de migratori. Aceste femei, mame, surori si fiice au dus mai departe elementele de cultura si civilizatie dacice atunci cind armele barbatilor nu au mai putut opri puhoaiele de nemincati, razbunindu-i pe cei ce au cazut aparind SARMIZEGETUSA .

EXEMPLIFICARI

• BRATARI - Foarte des intilnite, numeric si tipologic, in tezaure si in sapaturi arheologice (piese izolate, intregi sau fragmentate). Prezenta masiva atesta faptul ca erau podoabe foarte apreciate de femei si barbati deopotriva si lucru deosebit, descoperirea unor exemplare miniaturale obliga sa admitem ca erau destinate si copiilor. De regula confectionate din sirma groasa de argint, mai rar de aur, cu diametrul firului de 10-13 mm dar si din mai multe fire impletite a caror sectiune nu depaseste 5 mm. Extremitatile sint lasate adesea libere si modelate in forme de capete de serpi fara ca imaginea animalului sa fie redata natural ci trecuta prin filtrul unei stilizari extreme ce in multe cazuri frizeaza schematismul geometrizant. Din material mai gros s-au gasit un numar restrins de bratari simple unispiralice sau impresionante bratari plurispiralice, aplicabile pe brat sau peste mineca hainei, piese care inmagazineaza material de pina la 300 g. La bratarile compuse din mai multe spirale o portiune de cca 10-15 cm de la ambele capete este aplatizata si pe acele portiuni sint aplicate prin stantare motive decorative in forma de palmete (frunze)
  
  
  COLIERE - Compun un lot reprezentativ de descoperiri de piese ornamentale ce erau purtate la git. Se confectionau din bare metalice, cu sectiuni variabile dar s-au gasit exemplare alcatuite din mai multe sirme impletite. Barele metalice destinate colierelor aveau o profilactura speciala constind din cresterea grosimii in zona centrala - cea mai expusa privirilor - a piesei finisate pentru ca, spre extremitati rar sa depaseasca 5mm grosime. Decorul colierelor consta cu predilectie din torsionarea materialului profilat in jurul axului longitudinal al piesei, in asa fel incit muchiile barei sa formeze o spirala. Acest tip de ornament acopera fie intregul colier fie numai parti ale acestuia.Inchiderea in jurul gitului se realiza prin mai multe procedee, cel mai frecvent fiind sistemul indoirii extremitatilor in forma de cirlige iar pentru mai multa siguranta in fixare indoiturile cirligelor se termina prin cite un buton de format conic.
  
  
  INELE - Apar des in componenta tezaurelor si se divid in doua categorii distincte
  
  
  • a)inelele purtabile pe degete formate dintr-o singura spira,dar exista si unele plurispiralice;
    b)inelele - verigi provenite din ansambluri compuse avind exemplare unispiralice, avind extremitatile infasurate pe bara spirei cu diametre mai mari decit ale degetelor si mai mici decit ale bratarilor.

Organizarea si modul de lupta al armatei geto-dace au fot determinate de cadrul geografic, demografic si spiritual al poporului dac. Conditionarea evolutiei organismului militar, bazat pe acesti factori, constituie o legitate universala si valabila in toate timpurile.

Spatiul Carpato-Danubiano-Pontic se caracterizeaza printr-o armonie si simetrie rara cit si printr-o unitate unica, toate astea regasindu-se in spiritul armatei daco-gete. Caracateristicile fizico-geografice au avut o insemnatate aparte pentru organizarea militara si modul de ducere a razboaielor, toate actiunile de lupta, din antichitatea si pina azi. Dacii fiind mai aproape de natura, au recurs la natura pentru a le da mijloacele de a-si mari puterile si de a micsora pe cele ale inamicului.

CADRUL NATURAL

Cimpul de actiuni al armatei geto-dace ,aria geografica locuita de ei,este identica cu zona lor de etnogeneza,zona in care s-a dezvoltat societatea autohtona, de la triburile comunei primitive si pina la statul dac centralizat si mai departe pina la noi, vadeste o permanenta legatura cu cu pamintul devenit vatra stramoseasca. Astfel toate bataliile lumii geto-daco-rominesti sint definite cu aceleasi repere: Carpatii, Dunarea, Marea Neagra. Faptul ca oastea daca nu a luptat intr-un spatiu "neutru" sau strain, ci pe solul genezei sale, fiindu-i permanent aliat in lungile si grele confruntari cu armate straine, de regula mai numeroase si mai dotate, a avut o insemnatate cardinala in balanta raportului de forte si in deznodamintul bataliilor. Vatra de locuire a geto-dacilor a cunoscut un continuu proces de pregatire in vederea apararii, prin perpetuarea unui sistem defensiv existent, prin completarea si aducerea lui in stare functionala ceruta de necesitatea rezistentei in fata primejdiilor externe. Primele celule ale acestui sitem au aparut atunci cind fiecare familie si mai tirziu fiecare trib au pus bazele asezarilor intarite si au creat fortificatii de refugiu.

SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICATIIMUNTII –rolului sistemului muntos in istoria daco-rominilor i s-a consacrat o intreaga literatura,ale carei aprecieri sintetizeaza adevarul istoric potrivit caruia istoria noastra este strins legata de munti, de Carpati, care au rolul de coloana vertebrala. Muntii sint simburele geografic al spatiului daco-get si fac temelia, sprijinul, apararea, adapostul, frumusetea, mindria dacilor si din ei si-a tras neamul rominesc legendele, vigoarea si poezia. Posadele dacice sau salba de batalii date in cetatea carpatina reprezinta cele mai de impresionante pagini de epopee istorica.

DUNAREA—De cind se pomenesc ei dacii,si noi rominii, Dunarea a fost "riul parinte" care a vazut pe ambele sale maluri, din valea panonica si pina la delta sa, unul si acelasi neam. Acest curs de apa denumit fie Donaris, fieDanubiu, fie Istru sau mai tirziu Dunarea, a facut parte organica din viata geto-dacilor constituind un briu protector, un aliniament greu de depasit si usor de aparat. Dunarea a avut permanent o mare insemnatate militara strategica fiind granita si bariera de aparare sau cale de penetrare pe vaile ei, a numeroase expeditii militare, tarmurile ei, nu odata, constituind teatru unor razboaie crincene. In organizarea apararii geto-dacii au apelat permanent la briul de ape ce a incins Dacia.

PADURILE—Reprezentind cam 80% din suprafata Daciei, padurile au constituit un factor important in stabilirea formelor de organizare militara cit si in ducerea operatiunilor de lupta. Existenta masiva a padurilor a impus constituirea unor formatiuni suple si manevrabile,usor fractionare si lesne de reintrunit in raport cu evolutia situatiei strategice si tactice. Natura si extinderea padurilor au compartimentat directiile strategice de patrundere si pe cele de interzis de catre armata geto-daca,usurind in mod deosebit gruparea fortelor si mijloacelor proprii. Ele au servit ca zone favorabile dispunerii rezervelor in lupta, ca spatiu de manevra discret si baze de riposta ofensiva executate prin surprindere in flancurile si spatele inamicului,precum si locuri favorabile organizarii ambuscadelor. Facilitata de paduri, hartuirea a capatat un statut de permanenta in practica militara locala,limitind spatiul de manevra al armatelor invadatoare. Padurea favoriza lupta de aparare si permitea atacul brusc si nu in ultimul rind asigura, in caz de necesitate retragerea. Majoritatea bataliilor dacilor s-au dat la adapostul padurii si cu ajutorul ei.

MAREA NEAGRA---Existenta iesirii la Marea Neagra a determinat manifestarea unor preocupari ce vizau construirea si utilizarea unor mijloace adecvate, care sa permita controlul si apararea litoralului maritim.

Arheologia este în masura astazi sa atace existenta principalelor etape ale procesului evolutiv al umanitatii si în spatiul etnogenetic românesc de la începuturile, databile cu cca 2 200 000 de ani în urma, pe baza resturilor fosile si a uneltelor-arme descoperite în Valea lui Grauceanu-Bugiulesti (comuna Tetoiu, jud. Vâlcea) român la sfârsitul vechii epoci a pietrei cioplite (cca 10. 000 î. e. n. ) prin: resturi umane si animale, unelte-arme apartinând "culturii de prund" descoperite pe vaile Dârjovului, Dâmbovnicului, Argesului, la Ciuperceni (Turnu Magurele), etc.; marturii ale "civilizatiei" musteriene, furnizate de pesterile de la Ohaba-Ponor; Cioclovina, Baia de Fier, Ripiceni-Izvor, Cheia, Nandru, etc.; urme ale locuirii permanente ale teraselor râurilor si, ca emotionante marturii ale unor înclinatii artistice legate de principala ocupatie - vânatoarea, picturile rupestre din pesterile de la Baia de Fier, Vaidei (jud. Gorj), Pescari (jud. Caras-Severin), Limanu (jud. Constanta), Cuciulat (jud. Sibiu) sau din defileele Polovragi si Sohodol. Confruntarea permanenta a oamenilor cu lumea animalelor care le furniza cea mai mare parte a hranei si care reprezenta totodata principalul pericol, le-a stimulat continuu imaginatia în directia perfectionarii uneltelor-arme (pentru împuns, lovit, taiat si razuit), din piatra, lemn, os sau corn si a perfectionarii, prin repetare rituala, a unor tehnici si metode de vânatoare care, în epocile urmatoare, vor pune treptat bazele "artei militare" a oamenilor neolitici si a purtatorilor civilizatiei bronzului si fierului. Mostenite din practica vânatoarei, utilizarea terenului, îndeosebi muntos si împadurit, arta deplasarii în ascuns, a mascarii, urmaririi, încercuirii, atragerii în ambuscada si a atacului prin surprindere, transmise din generatie în generatie, se vor preface în timp, ca o dovada în plus a continuitatii oamenilor locului, în procedee si principii tactice de lupta.

Tranzitia spre epoca pietrei slefuite (10. 000 - 5. 500 î. e. n. ), marcând începutul procesului de sedentarizare a comunitatilor umane prin trecerea de la stadiul de vânator si culegator ocazional la acela de recoltator, pescar "specializat" si crescator de animale a generat, o data cu aparitia unui surplus de produse, de unelte-arme diversificate, tipologic incluzând ca noutate propulsorul si arcul cu sageti si de obiecte de podoaba, de cult sau de marcare a importantei indivizilor (susceptibile de a fi însusite), ca noua forma de activitate umana, conflictele armate. Arheologic, pot fi sugerate primele ciocniri intercomunitare, în diferite zone ale spatiului românesc si, cu certitudine identificat, "razboiul" local de la Schela Cladovei (Drobeta-Turnu Severin) unde un grup pradalnic a fost surprins în ambuscada si nimicit de arcasii localnici cu aproape 6. 000 de ani î. e. n. "Revolutia neolitica" (5. 500-2. 500/2. 200 î. e. n. ) înfaptuita în cadrul marilor culturi Cris-Starcevo, Turdas-Vinca, Dudesti, Boian, Hamangia, Cucuteni, Gumelnita, etc., atesta deja existenta, ca îndepartati înaintasi ai nostri în spatiul etnogenetic românesc, a unor oameni harnici si priceputi care, în timp, învatasera sa prefaca stepele sau câmpurile mlastinoase si codrii seculari în ogoare, sa dea suflet lemnului, lutului si pietrei, sa supuna vietatile pamântului si forta apei, sa smulga muntelui metalele din care încep sa-si faureasca uneltele, podoabele si armele.

Perfectionarea uneltelor si armelor a atras dupa sine saltul demografic, extinderea terenurilor locuite si cultivate, o prima mare diviziune a muncii în secolele de trecere spre epoca metalelor (împartirea pe comunitati de agricultori si pastori, în functie de activitatea productiva dominanta), aparitia unor specializari în mestesugurile torsului si tesutului, olaritului, fauraritului si constructiilor, a cultului organizat si a diferentierii sociale, în conditiile pastrarii proprietatii colective asupra mijloacelor de productie, prin cresterea importantei categoriilor sacerdotale si razboinice, însarcinate de comunitatile care le întretineau cu organizarea muncii, a relatiilor cu lumea divinitatilor protectoare si a apararii. Asezarilor ridicate înca din epoca precedenta în locuri întarite natural (promontorii, insule, etc. ) încep sa li se adauge elemente de fortificatie, santuri adânci de 6-8 metri, late de român la 12 metri, valuri de pamânt cu palisade ca la Magurele (Bucuresti), Radovanu (jud. Calarasi), Vidra (jud. Giurgiu); în paralel apar si incinte fortificate de refugiu, ca aceea de la Magurele - "Movila Filipescu", prefatând viitoarele acropole. Cu patru milenii în urma prin cimentarea tuturor trasaturilor populatiei pe care preistoria le-a vazut zamislindu-se în spatiul carpato-balcano-pontic, odata cu trecerea la epoca bronzului (2200/2000 - 1200/1150 î. e. n. ), a marilor culturi cu inventar complex de unelte si arme din metal (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare, Noua, etc. ), s-a afirmat, ca purtator al unei civilizatii unitare, marele grup etnic al primilor nostri stramosi directi pe care istoria scrisa i-a consemnat sub numele de traci. Ei sunt aceia care, prin cele peste 100 de neamuri atestate de poemele homerice, de literatura greaca sau de "parintele istoriei", Herodot, ne confera dreptul sa afirmam ca în acest pamânt, scaldat de valurile Dunarii si ale Marii Negre, vegheat de "coroana" Muntilor Carpati, avem - potrivit expresiei lui Nicolae Iorga - cel putin "radacini de patru ori milenare; aceasta este mândria si aceasta este puterea noastra!".

Sunt cuvinte care ilustreaza o realitate subliniata de numerosi oameni de stiinta ai veacului nostru - aceea ca "poporul român este cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului; într-adevar acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa /"/ fie ca este vorba de traci /"/, de geti sau de daci, locuitorii pamântului românesc au ramas aceiasi din epoca neolitica - era pietrei slefuite - pâna în zilele noastre, sustinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam".

Formele de organizare ,care sint de regula greu de surprins arheologic fidel,se desprind lesne, daca se recurge la informatii si date referitoare la modul cum a fost conceputa si realizata apararea perimetrului locuit de comunitatile umane inca de la inceput.

ORGANIZAREA MILITARA A COMUNITATILOR MICI

Factorul militar in zona carpato-danubiana a aparut ca o componenta a modului in care omul isi alegea vatra de locuire in asa fel incit aceasta sa ii asigure conditii de existenta cit si de aparare a comunitatii respective. In acest scop au fost locuite cu preponderenta acele zone in care insasi natura lor oferea oamenilor avantaje eventual aceasta amplificind potentialul defensiv, cel mai adesea prin santuri. In aceasta perioada de inceput a civilizatiei locale nu existau institutii ostasesti propriu-zise, oamenii munceau si traiau in comun, bucurindu-se de aceleasi drepturi si indatoriri, fara o categorie speciala care sa indeplineasca si o slujba militara, uneltele servindu-le adesea si de arme. Ca oameni ai pamintului, autohtonii au trecut de timpuriu la constructia de asezari de diferite tipuri, de la simple sate si mici asezari rurale situate linga ape, in vai, pina la unele centre mai dense situate pe inaltimi greu accesibile.

ORGANIZAREA MILITARA DE TIP TRIBAL—

Locuitorii Daciei din epoca bronzului formau un popor de tarani care aveau ca preocupare principala agricultura, erau unitari etnic din punct de vedere cultural dar politic erau impartiti in numeroase clanuri autonome, fapt care si-a pus amprenta si pe organizarea militara. Primele organizari militare au fost infaptuite in perioada in care triburile daco-gete se constituiau pe baza inrudirii. Fiecare trib alcatuia un organism ostasesc, formind un gen de unitate independenta cu un efectiv variabil in functie de numarul populatiei din care se compunea,cu deosebire din numarul celor in stare sa poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate (trib) era compusa din cetele familiilor si satelor apartinatoare, fiind comandate de capii acestora si veghea de regula la apararea perimetrului teritorial care ii apartinea. Conducerea militara era asigurata de un sef,c are era in acelasi timp si unul din cei mai buni luptatori, el bucurindu-se de o autoritate aparte. Atunci cind fortele mai multor triburi se uneau ocazional sef devenea cel mai apreciat de masa populatiei, intotdeauna cel care intrunea calitati organizatorice de exceptie si insusiri militare deosebite. Organizarea militara de tip tribal si indeosebi amenajarile genistice facute au avut o insemnatate deosebita pentru intreaga existenta si lupta a poporului geto-dac. Tipologic si tehnic, fortificatiile care serveau in actiunile de aparare pe caile de acces spre incinta asezarilor, s-au constituit intr-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat si perfectionat astfel incit pe timpul lui Burebista intregul areal dac era impinzit de multe secole, de asezari intarite.

ORGANIZAREA MILITARA PE BAZA UNIUNILOR DE TRIBURI-

Organizarea militara si-a largit considerabil cadrele odata cu trecerea la o noua etapa de dezvoltare politico - economica si administrativa odata cu unificarea triburilor.Stringerea legaturilor economice si militare intre triburi a dus la formarea unei constiinte etnice si lingvistice largi creind premisele formarii statului dac. Interesele comune si necesitatea apararii organizate la nivel mai mare apropie comunitatile intre ele ,creaza conditiile colaborarii,pregatind astfel uniunile mai mari conduse de un sef ales care avea atributiuni politice, sociale, juridice, economice si mai ales militare. Tipologic ,uniunile de triburi au fost constituite pe baza inrudirii de singe. Ele erau conduse unitar de un sef ales si cuprindeau teritoriile locuite de triburile care o compuneau. Ulterior se va ajunge la stabilirea mai exacta a perimetrului de convietuire,luindu-se in considerare si posibilitatile de aparare,hotarele fiind alese de regula pe cele mai imortante obstacole naturale.

Functiile tot mai importante ale uniunilor de triburi au impus fortificarea unor asezari si crearea unui comandament central din care face parte seful militar (basileus, rex) al comunitatii care dispune de structuri militare proprii si de garnizoane de cetati. Acesti basilei erau din rindul nobililor si cu cit aduceau si puteau sustine mai multi ostasi cu atit erau mai respectati. Devine clara intentia de a transmite urmasilor directi aceste prerogative punindu-se astfel bazele unor dinastii locale. Ca urmare directa a acestui fapt se formeaza o aristocratie militara din rindul careia se constituie un corp de comanda. Fiecare trib isi avea seful sau militar care dispunea de efective proprii care actionau ca o unitate ce in timpul luptelor de regula nu se fractiona. El dispunea de un corp de comanda din rindul carora se stabileau sefii de cete ,ai cetatilor si lucrarilor de fortificatii.In caz de necesitate, fortele triburilor erau intrunite sub conducerea unui sef suprem iar sefii triburilor alcatuiau un stat-major ad-hoc. Acesti sefi de rangul doi veneau la puterea militara centrala cu cetele triburilor din care proveneau, ale caror efective erau variabile in raport cu forta economica si demografica a fiecarei zone. Instructia si pregatirea pentru lupta se desfasurau la triburile respective dar unele exercitii aveau loc pe scara mai mare si adesea direct in locurile in care comunitatea avea de aparat ceva. In timpul acestor exercitii se punea accent pe invatarea modului de folosire a lucrarilor de aparare, pe utilizarea mijloacelor de lupta de la catapulte si baliste pina la arc si lance. La aceste exercitii luau parte toata populatia capabila a purta arme, tinindu-se seama ca lupta se desfasura de regula din spatele fortificatiilor prin aruncarea de sageti, lanci, pietre si sulite iar in cazul ca inamicul reusea sa patrunda in incinta era imperios necesar ca toti sa fie in masura sa dea lupta corp la corp.

Datorita deplasarii centrului de greutate al nevoilor de aparare de la numeroasele triburi la o scara mult mai generala, are loc cresterea amplorii si caracterului manevrier al actiunilor militare,astfel conditia armatei capata noi dimensiuni atit organizatorice cit si ca mod de lupta. Vor aparea in aceasta faza ostiri cu efective de zeci de mii de oameni chemati sa actioneze impreuna intr-un dispozitiv articulat si pe baza unei conceptii unitare proprie unui sef suprem. In acesata faza misiunea luptatorului si responsabilitatile lui se generalizeaza,el participind adesea la campanii militare care se desfasoara la mari distante de perimetrul obstii satesti din care face parte.

ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC

Stadiul actual al cercetarilor istorice considera ca prim stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenta secolelor IV—III-ien. Cu o temelie economico-sociala si politica deosebit de puternica, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de muntii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est riul Tyras la nord si nord-vest si vest Carpatii Meridionali si Orientali adica aria etnica geto-daca extracarpatica si avea capitala in cetatea HELIS (indentificata ipotetic cu asezarea de la Piscul Crasanilor). Acest stat avea toate institutiile specifice unui stat de la institutii centrale si pina la aparatul administrativ local. Avea o circulatie monetara iar forta statului era data de deosebita civilizatie materiala si spirituala. Una din institutiile de baza ale statului geto-dac din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale. Organizatiile obstilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizind o aparare locala eficienta, obstile erau obligate sa puna la dispozitia dinastului, contingente de luptatori in raport cu nevoile de moment. O parte insemnata a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale ii revenea si autoritatea asupra cetatilor de interes deosebit strategic si politic, pentru a caror aparare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente si care pe timp de razboi erau intarite cu elemente locale. La rindul lor nobilii dispuneau de forte militare proprii cu care erau obligati sa participe la campaniile poruncite de rege.Influenta unui nobil era data de numarul de luptatori aflati in subordinea sa. Organizarea si compozitia armatei erau o reflectare a structurii social – politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor si formatiuilor militare de care dispuneau conducatorii de obsti, orase si cetati, precum si cele detinute de seful statului. Se estimeaza ca armata primului stat geto-dac putea ridica la oaste pina la 40000 de luptatori.

DOTAREA ARMATEI---Arheologia a demonstrat ca a existat o diversitate tipologica a mijloacelor de lupta care cuprindea: prastia, arcul cu sageti, lancea, toporul, maciuca, diferite tipuri de sabie, cutitul de lupta, coiful, camasa de zale, genunchiere si care de lupta. Clasificarea se poate face in arme pentru lupta de la distanta si arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curba, sabia dreapta, lancea lunga, lancea scurta, maciuca, ciocanul de lupta,buzduganul, prastia si arcul cu sageti iar pentru aparare casca, scutul, camasa de zale si zaua intreaga.

Luptatorul era echipat simplu :un suman cu mineci lungi, incins la mijloc, o mantie aruncata pe umeri prinsa cu o agrafa si un pantalon incretit si bagat in incaltaminte. Sefii (tarabostesii) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint si o manta cu ciucuri, pantaloni si pe cap caciula rasfrinta. Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii si prelucrarii materiilor prime cu valente strategice, a mestesugurilor in general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de lupta suficiente ajungindu se si la exportarea acestora in exterior.

CONCEPTIA SI MODUL DE LUPTA—situat in locuri de ispititor belsug, poporul dac si-a elaborat de timpuriu o gindire si o arta militara proprice apararii. In acest scop s-a recurs la organizarea si ducerea apararii strategice pentru a provoca pierderi fortelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adincimi pe directiile de inaintare ale inamicului, aplicind ceea ce posteritatea a numit "tehnica pamintului pirjolit". La daco-geti modul obisnuit de lupta era hartuiala dar la trebuinta angajau lupta cel mai adesea in dispozitiv in forma de pana. Cind se luptau in retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau raspinditi inainte aici se comasau in plutoane si se aparau, reusind prin aceasta tehnica sa isi reduca pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoasteau bine serviciul de santinela inamic si tineau intotdeauna linga ei caii inseuati si gata de lupta sau fuga. In timpul apararii, felul de lupta consta in in hartuiri permanente cu scopul de al slabi pe inamic si de al aduce in pozitii dezavantajoase de lupta. Intrebuintau frecvent cursele si inselaciunile recurgind la tot felul de stratageme. In timpul actiunilor de riposta geto-dacii, folosind terenul impadurit, preparau lovituri si manevre bine intocmite pe care le alternau cu atacuri neasteptate, fie in zona vadurilor fie in zone strimte.

Cavaleria avea atit rolul de cercetare cit si pe acela de de legatura intre diferite corpuri militare. Dar principala actiune a calaretilor era lupta de hartuire, lupta in care dupa aruncarea sulitei si descarcarea arcului, calaretul se repezea inapoi pentru a scapa de lovitura dusmanului si pentru a reveni din nou dintr-o alta directie.

In conceptie si executie armata geto-daca nu a recurs la formatii de lupta rigide, masate si putin articulate. Modul de organizare, pe obsti satesti, depindea de resursele demografice ale asezarilor si deci efectivele erau variabile si suple. In ofensiva aveau predilectie pentru dispozitivul in forma de unghi cu virful inainte, cu scopul de a strapunge falangele, cohortele sau manipulele si a le disocia fortele pentru ale nimici din parti laterale. In aparare recurgeau la dispozitivul in forma de potcoava cu flancurile avansate cu scopul participarii a cit mai multe forte la lovirea simultana si pe o adincime cit mai mare a inamicului. In toate aceste dispozitive insa luptatorul dac avea in juru-i suficient spatiu pentru libera miscare si actiune. Dispunerea fortificatiilor in teren, structura si varietatea dispozitivelor de lupta arata o temeinica si justa cunoastere a a terenului si avantajelor amenajarilor genistice. Constructia acestor lucrari si asezarea lor reflecta o pricepere deosebita a rolului strategic si tactic al fortificatiilor. Realizarea unui sistem de cetati s-a facut pe baza unor conceptii si principii ce raspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetati si fortificatii au fost edificate la fruntariiile Daciei.si indeosebi pe axele de comunicatii pe care puteau sa patrunda mai usor invadatorii. In timpul bataliilor de aparare a cetatilor, aparatorii aruncau asupra asediatorilor bolovani de mare greutate,plumb topit, oale si butoaie pline cu smoala fierbinte, seu si alte substante inflamabile, sulite si sageti incendiare. Se foloseau de asemenea pe scara mare si catapulte si baliste, atit in luptele duse in jurul fortificatiilor cit si in luptele in cimp deschis cind erau transportate pe care cu 2 roti.

In ce priveste cucerirea cetatilor strategii daci au recurs la procedeul asediului ,prin care se urmarea incercuirea si izolarea garnizoanelor adversarului. In timpul asediului, alaturi de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit si falces murales cu care scoteau pietre din ziduri si perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu virf ascutit. La unison, izvoarele lumii antice ii prezinta pe daco-geti in razboaie de aparare si toate le subliniaza curajul si vitejia,disciplina si organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui razboi, prin ridicarea la lupta a intregii populatii apte de efort militar,le a dat permanent un avantaj in luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, facindu-i de neclintit de pe pamintul Daciei,pe care il considerau sacru si numai al lor.

În conditiile în care, din punct de vedere militar, societatea de oameni liberi a tracilor nord-balcanici adoptase ca "principiu doctrinar" obligativitatea participãrii tuturor bãrbatilor în stare sã poarte armele, la apãrarea pãmântului obstii, oastea se identifica - si aceasta va fi o caracteristicã mostenitã, perpetuatã în timp si adaptatã situatiei concrete fiecãrei epoci, de societatea româneascã - cu întreg poporul înarmat. Amintirea de cãtre Criton, alãturi de functionarii cu atributii în organizarea muncii, a celor "rânduiti sã se îngrijeascã de fortificatii" si îndeosebi precizarea lui Tacitus legatã de luptele romanilor din anul 26 e. n. cu tracii, cã cetãtile acestora erau pãzite "de numerosi apãrãtori, soldati sau gloatã", ar indica însã existenta unui nucleu de oaste permanentã, format din rãzboinici specializati. Ei ar constitui oastea nobililor "tarabostes" si gãrzile personale ale acestora care, pe mãsura accelerãrii unificãrii statale au format oastea regelui, însãrcinatã cu paza cetãtilor, în care au fost instalate garnizoane comandate de "prefecti", cu siguranta drumurilor, pãstrarea ordinii, a "ascultãrii fatã de porunci", impusã îndeosebi de Burebista si interventia rapidã la fruntarii împotriva neamurilor sau statelor agresoare.

"Soldatii" si membrii gãrzii regale erau, asadar, putem afirma, luptãtori profesionisti, specializati în mânuirea diferitelor tipuri de arme, cãlãreti si pedestri, temeinic instruiti prin "exercitii", valoarea lor cântãrind greu în balanta încheierii aliantelor politico militare cu geto-dacii. Nu se cunosc clauzele tratatului dintre Burebista si Pompeius, în schimb se stiu conditiile în care, cu peste 120 de ani înainte, regele macedonean Perseu (179- 168 î. e. n. ) a cumpãrat, în vederea confruntãrii decisive cu romanii, alianta geticã : 1000 de stateri de aur oferitii "regelui", câte 10 stateri pentru fiecare cãlãret si câte 5 pentru fiecare pedestras. În clipele de grea primejdie în fata superioritãtii numerice sau în dotare cu "tehnicã de luptã" a adversarului, "soldatiilor" li se alãturau, în cadrul a ceea ce peste un mileniu avea sã se numeascã "oastea cea mare" a Tãrii, bratul armat a tuturor obstilor, desemnate de Tacitus cu un termen care - dovadã a continuitãtii si în domeniul fenomenului militar autohton - va apare cu aceeasi semnificatie si în actele de cancelarie sau cronicele medievale românesti: "gloatã".

Dispunând de arhitecti iscusiti si de "instructori" de cãpetenii alese apoi unite, pe criteriu valoric dintre tarabostes, oastea "regalã" constituia în astfel de cazuri nucleul, osatura la care se racorda rapid dat fiind spiritul rãzboinic al geto-dacilor si posibilitãtile transformãrii uneltelor (seceri, coase, topoare, fier de plug, furci, etc. ) în arme, întreaga populatie bãrbãteascã mobilizatã pe durata unei campanii. Faptul cã aceastã populatie se deplasa la locul de tabãrã poruncit, cãlare, a fãcut sã se încetãteneascã ideea cã, în organica oastei, cãlãrimea, ca "armã" ocupa un loc precumpãnitor. Astfel, Tucidide si Ovidiu, vãzându-i "cãlãri venind" au considerat cã, întrucât "getii umblã cãlare" si "sunt vecini cu scitii, au acelasi port si sunt toti arcasi cãlãri". Arcul ca tip de armã pentru lupta la distantã era generalizat, folosit cu aceeasi eficacitate atât de pedestrasi, cât si de cãlãreti încât aprecierea lui Horatiu cã getii "se pricep mai bine decât toti la aruncarea sãgetilor" era conform realitãtii. Ca "armã" însã, infanteria ocupa locul preponderent - fapt ilustrat de raportul de 2, 5/1 în favoarea infanteriei în cadrul fortelor armate opuse de getii munteni lui Alexandru Macedon în anul 335 î. e. n. - forta de soc a oastei geto-dace constituind-o infanteria grea a luptãtorilor de profesie în care, potrivit lui Dio Chrysostomos pãtrundea doar cel ce se dovedea "arcas priceput" ostas cu arme grele "aruncãtor de sulite sau pietre". Ei i se alãturau dupã acelasi izvor infanteria usoarã, fortele comandantilor simpli, care, veniti cãlare la locul de adunare se pedestreau în luptã constituind "ostasii usor înarmati si fãrã scut", luptând adesea numai cu pari ascutiti, bâte, furcoaie de lemn, securi, coase, cosoare si alte unelte de muncã transformate în arme.

Despre existenta unei flote militare si a unor corãbii comerciale geto-dace nu avem indicatii scrise desi, descoperirile arheologice si afirmatia lui Arrian cã, în anul 335 î. e. n., pe Dunãre luntrile "se aflau din belsug deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le foloseau pentru pescuit în Istru sau când merg unii la altii pe fluviu", demonstreazã cã navigatia fluvialã si cabotajul nu erau necunoscute în acest spatiu. De altfel în urma constituirii statului unificat a lui Burebista, oastea geto-dacã avea sã dispunã de flota reunitã a cetãtilor grecesti de pe litoralul vest-pontic.

Mentionarea "viceregilor" (Deceneu, Vezina) a existentei unor instructori si comandanti de cetãtii, actiunile militare desfãsurate pe mai multe "fronturi", la mare distantã, în rãzboaiele cu romanii din 101-102 si 105-106 e. n. si însãsi calitatea atribuitã lui Decebal în timpul ofensivei din iarna 85/86 sau lui Vezina la Tapae (88), de conducãtori ai unor corpuri de oaste, figurarea pe Columnã a unor tarabostes în fruntea detasamentelor de luptãtori daci sau a soliilor cãtre Traian, sunt în mãsurã sã argumenteze existenta la tracii nordici a unor unitãti militare similare ca organizare si dotare celor elenistice, apoi romane. De altfel, Florus, comentându-l pe Titus Livius, afirma cã la tracii sudici se încetãteniserã nu numai "disciplina" si "armele romane" dar si "steagurile militare". Exista deci o organizare pe unitãti si mari unitãti de luptã cu însemne si steaguri proprii oastei permanente, capabile sã încadreze, la nevoie, cetele obstilor tãrãnesti ridicate sub stindardul "draco" - simbol al întregii comunitãti. Indicatii privind efectivele "unitãtilor" si "marilor unitãti" sau a cetelor si steagurilor oferã descrierea conflictului dintre Histria si regele trac sud-dunãrean Zoltes (cca. 200 î. e. n. ) când, pentru protectia cetãtii, regele get Rhemaxos trimite un detasament de 100 de cãlãreti initial, apoi o unitate de sprijin de 500 de luptãtori, totalul efectivelor puse la dispozitia histrienilor, atingând cifra de 600. De asemenea, se poate presupune existenta, în cadrul statului unificat, a corpurilor de oaste ale provinciilor, cu efective de pânã la 40 000 de luptãtori, acestea urmând sã constituie, dupã disparitia lui Burebista, ostile formatiunilor statale mostenitoare. Ilustrative pentru stimularea spiritului rãzboinic si educarea populatiei pentru luptã sunt mãsurile luate, în jurul anului 200 î. e. n., de regele traco-dac Oroles care a aplicat, cu rezultate spectaculoase, pedepse umilitoare luptãtorilor sãi în urma esecului campaniei de respingere a agresiunii bastarne. Instruirea luptãtorilor, întronarea disciplinei militare se realizau nu numai prin "porunci" regale, cu sprijinul "instructorilor" specializati ai castei rãzboinice sau "importati" din lumea greacã si romanã, dar si prin autoimpunerea perfectionãrii ca urmare a educatiei religioase si a perpetuãrii obiceiurilor rituale.

În acest sens, Xenofon sublinia rolul dansului la traci în initierea si perpetuarea traditiilor de luptã, depunând mãrturie cã i-a vãzut pe acestia dansând "înarmati, în sunete de flaut. Ei fãceau sãrituri mici, cu agilitate si, totodatã, se foloseau de cutite". Dând primul exemplu de pricepere în meseria armelor, cu ocazia unui banchet la care a asistat regele Odris "Seuthes însusi se ridicã, scoate un strigãt de rãzboi si sãri cu multã agilitate ca si cum s-ar fi ferit de o sãgeatã". De altfel, conducãtorii supremi ai poporului si, implicit ai ostirii ca popor armat erau desemnati, în cadrul familiei "domnitoare" si mentinuti pe criteriul priceperii militare, avându-se în vedere rolul decisiv pe care aveau sã si-l asume în organizarea rãzboiului de apãrare. Sunt elocvente din acest punct de vedere mãrturiile privind virtutile de strateg si diplomat a lui Dromichaites, de organizator si conducãtor a lui Burebista, renuntarea la tron în favoarea lui Decebal de cãtre Duras care i-a cedat "domnia dacã, în credinta si convingerea cã este mai demn de ele", si îndeosebi portretul fãcut de Cassius Dio ultimului mare rege al dacilor: "Duras, care avea domnia mai înainte, o oferi de bunã voie lui Decebal, regele dacilor, pentru cã era priceput în ale rãzboiului si iscusit la faptã, stiind când sã nãvãleascã si când sã se retragã la timp, mester a întinde curse, viteaz în luptã stiind a se folosi cu dibãcie de o victorie si a scãpa cu bine dintr-o înfrângere".

Un portret elogios care sintetizeazã, o datã cu trãsãturile comandantului militar ideal, principalele caracteristici ale gândirii si artei militare geto-dace! Capacitatea comandamentului, forta si complexitatea organismului militar, principiul ridicãrii generale la luptã a poporului înarmat, au fãcut posibilã rezistenta cu succes a geto-dacilor în fata celor mai impetuoase valuri migratoare sau ostiri ale marilor puteri ale antichitãtii si înscrierea lor în istorie ca un "neam" puternic care s-a ridicat împotriva romanilor si i-au umilit pânã la plãtirea tributului".

Geto-dacii, se stie, aveau steaguri, in jurul carora se aduna armata in caz de razboi. Aceste steaguri erau de doua feluri:sub forma de drapel (prapuri)si sub forma de stindard (dracones).

Stindardul era un balaur cu cap de lup, cu gura deschisa, fixat cu gitul intr-o prajina, facut din bronz sau argint iar coada din stofa .Printr-un ingenios sistem interior, stindardul dac facea sa se auda, sub actiunea curentilor de aer, un suierat puternic ce avea ca efect imbarbatarea ostenilor proprii si panicarea celor inamici si in plus inducea o stare de nervozitate cailor care nu il mai auzisera.Intreaga simbolistica daca orbiteaza in jurul simbolului LUP, ce a intruchipat fidel o straveche constiinta de neam stravechi si razboinic.LUPUL a inmanunchiat in simbolistica lui insasi obirsia totemica a neamului dac, aflat sub protectia unui zeu propriu, zeu al cerului si al nemuririi si, dacii, potrivit unor reguli magice, au adus pe invinsul zeului lor, ZAMOLXE, pe balaurul zburator alaturi de ei, i-au infipt capul intr-o sulita si pentru a-si infricosa dusmanii cu imaginea lui terifiannta si suieratul nepamintean cit si pentru a arata si inamicilor cum sfirsesc dusmanii lor, il purtau cu ei in razboaie. Dacii, conform cu marturiile antice, dispuneau de o armata puternica, condusa autoritar, disciplinata si temeinic organizata, formata din unitati de pedestrasi si din unitati de cavalerie.Ca razboinici, dacii au fost mai ales apreciati datorita iscusintei cu care minuiau SICA, arma specifica, cu care au intrat in nemurire.Steagul cu balaur—dragonul—alaturi de cavalerii gemeni purtatori de dragon(draco)reprezinta un simbol vexicologic caracteristic intregului neam tracic.Dragonul alaturi de sica sintetizeaza imaginea alegorica a acestui neam care s-a nascut si s-a afirmat sub semnul lupului.

Acest steag, la fel de vechi ca si neamul trac, i-a insotit permanent in lupta pe ostenii daci si a produs o impresie deosebit de puternica asupra tuturor celor cu care slujitorii lui ZAMOLXE au venit in contact. Este cert ca acest semn heraldic a fost preluat oficial de romani dupa desfiintarea statului dac si a dislocarii unei parti de populatie dacica in imperiu.Romanii l-au cunoscut mai intii intre trofeele pe care le-au adus din Dacia, cei ce s-au intors.Dragonul, sinteza dintre sarpe si lup, avind ca atribute orgoliul si forta, le-a impus teama si respect. Imaginea pe care dacii au lasat-o romanilor, in care dragonul desfasurat, insotea trupele dace pedestre sau sarjele cavaleriei catafractare a fost incrustata in piatra si a dainuit pina la noi, spre vesnica aducere aminte despre cei ce au avut curajul sa infrunte cea mai puternica forta a timpului.

Structura cromatica a draconesului a fost reliefata de autorii antici ca fiind existenta si un argument in acest sens este si faptul ca cetatea Aquincum(Buda Veche)avea in stema sa culorile rosu, galben si albastru pe care J.F. Neigebaur le considera "o mostenire a Daciei", fapt plauzibil daca luam in consideratie numarul unitatilor dace din Pannonia. Din aceste timpuri s-a pastrat in sud-estul Angliei—balaurul zburator al dacilor, ca semn de razboi al populatiei din Tara Galilor, semn considerat de cercetatori ca o "relicva a dominatiei romane".Este deci neindoielnic ca dragonul a fost folosit in Britania si dupa retragerea romana.Acest lucru este perfect explicabil intru-cit populatia locala, atit bastinasii cit si cei ce nu au urmat administratia si armata in retragerea sa, au adoptat armele si tehnicile, defensive si ofensive de la romani. Folosind infanteria disciplinata, armura si armele de aruncat la distanta si cavaleria din epoca tirzie a tehnicii romane de lupta combinate cu tactici celtice, britanicii au reusit sa-i respinga o vreme pe anglo-saxoni.Legendarul rege celt ARTHUR a reusit astfel sa obtina dupa mai multe lupte cu saxonii, o victorie asupra acestora in apropierea muntelui BADON Celtii prezenti la locul bataliei au folosit ca stindard , balaurul zburator.Regele Arthur a fost imortalizat ridicind un astfel de dragon in onoarea tatalui sau, UTHER PENDRAGON.Numele de DRAGON(DRACO) a fost intilnit si in trupele de daci stationate in imperiu(Aurel Iulio Draco—cohors I Ulpia Dacorum)! Dragonul purtat de celti era confectionat din tesatura usoara, cu gura deschisa si pe care cea mai mica adiere de vint il determina sa i-a forma de balaur zburator si sa scoata un suierat ascutit.Redat pe un document de epoca(Withney Smith) dragonul devenit acum celtic era structurat cromatic in culorile rosu, galben si albastru! Celebra tapiserie de la Bayeux, care infatiseaza cucerirea Angliei de catre normanzi(1066)ne arata ca trupele engleze, comandate de HARALD aveau ca stindard dragonul considerat un "antic semn de razboi al saxonilor"!

Imparatul Marcus Aurelius(161—180) a purtat mai multe razboaie cu sarmatii-iazigi aliati cu dacii liberi si intr-unul din aceste razboaie(171) infringindu-i le-a luat, printre trofee, si numerosi "balauri"cu care armata romana a defilat la Roma.Acest eveniment probeaza ca si la aproape un secol de la cucerirea unei parti din Dacia, ce ramasi inafara controlului imperial foloseau ca stindard, acelasi dracon zburator. Un alt argument care probeaza faptul ca stindardul dac—dracon—era tricolor este si faptul ca steagurile care au insotit pe celti in lupta impotriva saxonilor erau stindarde dacice.Prezenta elementului dac pe teritoriul britanic este confirmata de unitatile armatei romane cantonate aici si formate din luptatori daci. Astfel gasim cantonata aici COHORS I AELIA DACORUM formata din 1000 de soldati daci (millitaria) si care a stationat in Britania 200 de ani.Acesti daci erau constienti de originea lor ;avem nume ca :DADA;DACIBALUS;GETA IRELSAURNES sau CLAUDIU MENANDER. Politica Romei era ca aceste trupe sa pastreze armamentul traditional si tacticile de lupta proprii.Ba mai mult acesti militari "romani "se si instruiau in limba lor natala.Avem marturia lui ARIAN, numit pe vremea lui Hadrian, guvernator al Cappadociei.Acesta i-a cunoscut desigur pe militarii daci si a ramas impresionat de modul in care se instruiau, de dirzenia cu care minuiau armele si de disciplina de care dadeau dovada.In acest sens Arian afirma ca:'"ostasii invata strigatele de lupta stramosesti ale fiecarui neam, strigatele celtice pentru celti, strigatele getice pentru geti si cele retice pentru reti"(Arian, Arta tacticii in Fontes ad Historiam Daco-Romaniae Pertinentes) .Un alt exemplu al pastrarii armamentului traditional este si cazul comandantului CLAUDIUS MENANDER care a pus sa fie sculpatata pe piatra pusa de el un cutit incovoiat, o sica.Prezenta dragonului in Britania e logica din moment ce Roma admitea oficial in panteonul sau vexicologic ideile totemice ale trupelor straine ce serveau in armate romana.Este neindoielnic ca urmasii acestor daci au luptat alaturi de celtii locali(britoni, gaeli, belgi) impotriva triburilor germanice ale saxonilor, anglilor si iutilor.

O alta argumentatie este ca legiunile a XIII – GEMINA si a V-a MACEDONICA au pe insigne o succesiune coloristica neobisnuita:rosu, galben si albastru!(Mihail Zahariade, Insemnul tricolor in Dacia Romana).Este stiut ca aceste doua legiuni au participat la razboaiele dacice si dupa 118 e.n. sint singurele ramase in Dacia.
In anul 535 imparatul Iustinian a infiintat provincia Iustiniana Prima, in cuprinsul careia a intrat si Dacia Ripensis si dacia Mediteranea.este important de mentionat ca stema acestor provincii, locuita tot de neamul dacilor, avea in cromatica sa tot cele trei culori dispuse de la dreapta la stinga :rosu, galben si albastru.urcarea celor trei culori in stema celor doua provincii, reprezinta o continuitate de simboluri, preluate de la daci si semnifica refacerea tuturor tinuturilor locuite de catre acestia si apoi de catre dacoromini. Steagul cu balaur a revenit pe pamintul Daciei simbolizind unitatea neamului dac.Dacii mari, dacii liberi, carpodacii si costobocii s-au intors adesea, uneori patrunzind adinc in imperiu, mereu sub semnul lupului si mereu avindu-l ca stidard.Ei au jucat un rol insemnat in marea rascoala din 117 si apoi frecvent au atacat imperiul ajungind ca 238, impreuna cu gotii sa deschida seria atacurilor care au culminat cu retragerea armatei din Dacia si ulterior cu dezintegrarea imperiului roman.Este de subliniat ca dacii liberi au regindit refacerea Daciei sub protectia lui ZAMOLXE, arcuita in curcubeu deasupra Tarii.Privind acest curcubeu, din care se evidentiaza culorile rosu, galben si albastru, dacii si-au intarit credinta in nemurire si credinta in aceasta nemurire le-a dat dacilor curajul, sa infrunte cerul aruncind cu sageti in nori spre ai determina sa se retraga din fata marelui zeu.Aparitia lui ZAMOLXE sub forma unor sageti de lumina si apoi a curcubeului dupa ploaie, marea increderea dacilor in vremea buna ce urma sa vina si ne demonstreaza ca dacii se considerau fii luminii, prin respingerea intunecimilor de peste zi, zi ale carei culori le-au dat stindardelor lor.Astfel cele trei culori semnificau ziua in intregul ei ROSU—era DIMINEATA; GALBENUL era culoarea AMIEZII si ALBASTRUL semnifica AMURGUL.

Prin dracones, pe care dacii l-au purtat in lupta impotriva scitilor, persanilor, macedonenilor , romanilor si a valurilor de neamuri ce s-au abatut asupra Daciei , mitul poporului dac a ajuns in tot spatiul ocupat de imperiul roman, din Siria pina in Spania si din Britania pina in insasi inima Romei si si-a extins spectrul asupra statelor ce i-au urmat acestui imperiu

FACTORUL DEMOGRAFIC Pamintul rominesc apartine unei mari zone de antropogeneza ce coincide cu inceputul cuaternarului, in fond cu virsta de formare a elementului uman. Oamenii acelor vremi traiau, desigur in hoarde sau cete, duceau o viata primitiva dar facusera progrese in ce priveste uneltele si armele. Din paleolitic si neolitic populatia s-a constituit in ginti si triburi dind nastere unei mari mase etno - lingvistice si culturale. S-a conturat astfel, in epoca bronzului, blocul tracic, foarte numeros dupa afirmatiile deloc neintemeiate ale lui Herodot.

Ramura nordica a acestui neam tracic, geto-dacii constituiau inca din Hallstat, cea mai importanta componenta a acestui bloc etnic. Din cele peste 150 de formatiuni tribale si gentilice ale tracilor, cele ale daco-getilor sint cele mai mari si mai puternice. Definirea ariei etnice a daco-getilor si fruntariile habitatului sau trebuiesc cautatea din centrul Europei si pina in Caucaz, din nordul Carpatilor padurosi si pina in Balcani dar geografia istorica si istoriografia antica au fixat hotarele poporului geto-dac in largul spatiu carpato-danubiano-pontic.

Identitatea dintre geti si daci este reliefata de o serie de aprecieri atit antice cit si moderne: "getii vorbeau aceiasi limba ca dacii si aveau aceleasi obiceiuri. Grecii dadeau, atit getilor din Bulgaria cit si dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania si Ungaria acelasi nume si crede-au ca si getii si dacii provin de la traci" ( L.A.Gebhardi,Geschichte des Reichs Hungarn und der damit Verbudenen Stateen,I, Theil, Leipzig,1778,p.43—44.)
"In cele mai vechi timpuri cunoscute, in Transilvania si in tarile invecinate locuiau dacii, care mai erau denumiti si geti, si de la ei a primit actuala Transilvanie impreuna cu Moldova, Muntenia si regiunile invecinate din Ungaria numele de Dacia" (Martin Hochmeister,Siebenburgische Provinziaalblatter,vol.III,fasc. 3,Sibiu ,1808,p.126)
"Dacii sint primii stramosi ai rominilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par sa se confunde cu getii. Aceiasi origine ,aceiasi limba. Asupra acestui punct toate marturiile din vechime concorda" (Abdolonyme Ubicini,Les origines de l'historie roumaine, Ernest Laroux, Paris,1866, p.6)

Noi sintem in fond geti si getii reprezinta unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei,contemporane cu celtii, cu grupurile italice anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman gasea aici un stat vechi, se lupta cu el si il rapunea cu greu" (G.Calinescu, Istoria literaturii Romine, Compendiu, Bucuresti, 1968, p.13)

Suma acestor adevaruri ingaduie judecata de valoare potrivit careia poporul dac, si prin extensie poporul roman, este unul din cele mai vechi popoare europene, singurul popor din sud-estul continentului care nu a venit de nicaieri si printre putinele popoare care nu si-a schimbat vatra de bastina avind stramosi ce pot fi urmariti arheologic pina in mileniul II ien. Referitor la hotarele acestui popor, antichitatea ne-a lasat informatii suficiente sub forma ariei etnice, cit si sub cea a elementelor geografice. In perioada de maxima intindere a statalitatii geto-dace acest spatiu este clar delimitat la sud de muntii Balcani, bazinul Bugului la est, Carpatii Padurosi la nord, Dunarea de mijloc la vest,cu multe enclave incluse in masa neamurilor vecine. Ptolemeu definea astfel frontierele etnice ale neamului get: "se marginesc la miaza-noapte cu acea parte a Sarmatiei europene ce se intinde de la muntele Carpatos pina la cotitura pomenita a fluviului Tyras,care se afla la gradele 53'— 48'30min ., la apus cu Iazigii Metanasti,de pe linga riul Tibiscos, iar la miaza-zi cu acea parte a fluviului Dunarea care merge de la varsarea riului Tibiscos pina la Axiopolis,de unde ,pina la Pont ,si la gurile sale ,Danubios se numeste Istros" (Ptolemeu, Indreptar Geografic, in Izvoare privind istoria Rominiei, vol.I, Bucuresti, 1964,p.541)

Este neindoielnic ca dacii erau un popor numeros,numai astfel putind sa locuiasca si sa apere un spatiu atit de intins,si aceasta densitate explica continuitatea lor in tinutul central carpato-danubian. Luind in consideratie hotarele statului dac sub Burebista, care avea o suprafata de cca. 500000 de km patrati si considerind ca populatia autohtona avea o densitate de 5 locuitori/km patrat (cam 2 milioane si jumatate de locuitori), cifra de 200000de oameni cit putea ridica in caz de razboi regatul dac burebistan nu pare deloc exagerata ba dimpotriva pare numarul minim de recrutare. Potentialul militar ridicat reiese si din posibilitatea imperiului roman de a stramuta in sudul Dunarii 50000 de geti in timpul lui Augustus iar apoi in timpul lui Nero alti 100000 trecuti in Tracia.