Parintii hiper-protectori = o cauza majora a bolilor psihice

Articolul in limba engleza il gasiti aici:
http://www.medicaldaily.com/articles...ds-anxiety.htm

Tot mai mulţi copii din clasa de mijloc dezvoltă probleme de sănătate mintală datorită faptului că sunt crescuţi aproape „în captivitate” de părinţi hiper-protectori.

Avertismentul vine din partea prof. Tanya Byron, specialist cu 23 de ani de experienţă în psihologie clinică. Ea a explicat că mulţi copii cresc într-o cultură tot mai „paranoică”, deoarece adulţii din familie, încercând excesiv să-i protejeze, până la urmă fac din ei nişte fiinţe neajutorate, incapabile de a face faţă dificultăţilor vieţii.

„Ocaziile în care eşuezi sunt adesea experienţele cele mai intense din care poţi învăţa,” spune ea. ”Evident, nu spun că ar trebui pur şi simplu să-i lăsăm pe toţi copii să greşească şi să-i ducem, în schimb, să se dea cu skateboard-ul şi să urce pe munte, dar acest fenomen pune în discuţie sistemul de învăţământ şi modul în care ne educăm copiii.”

Aceşti copii supra-protejaţi ajung să clacheze chiar dacă sunt extrem de inteligenţi şi e foarte îngrijorător faptul că există o generaţie de copii şi tineri care sunt atât de lipsiţi de rezistenţă emoţională, a spus psihologul.

Se constata o crestere a incidentei tuburarilor de anxietate. (Timiditatea este o boala psihica care, in termeni medicali, se numeste anxietate sociala!)

Din experienţă pot spune că o atitudine super-protectoare a părinţilor are un efect dăunător pentru dezvoltarea copilului, pentru că acestuia îi va fi mai greu să se descurce în viaţă. Nu ştiu dacă boala psihică este "garantată" în aceste cazuri, dar da, se poate ajunge şi aici. Mai ales când părinţii nu îşi recunosc greşelile şi te educă şi pe tine în spiritul lor pe alocuri eronat, când mai sunt şi posesivi pe deasupra, e greu să ajungi să mergi drept, pe picioarele tale.

Din ce imi aduc aminte din liceu si scoala generala, copii batuti de parinti deveneau un fel de batausi ai scolii care se legau mereu de tocilarii clasei (copii crescuti de parinti hiper-protectivi)!

Situatia copiilor hiper-protejati devenea si mai tragica atunci cand parintii lor veneau la scoala ca sa le rezolve problemele! Nu faceau decat sa starneasca si mai mult patosul batausilor pentru a lua la bataie "tocilarii"! In cazul acesta toata clasa, nu doar batausii, ii ura pe tocilari! Se pare ca instinctiv incercam sa-i tinem la distanta pe cei care nu stau pe picioarele lor desi ar putea (cei crescuti de parinti hiper-protectivi si in general oamenii care se plang mereu) si ii protejam doar pe cei care merita protejati (invalizii si victimele accidentelor)!

Daca am putea rezolva problema parintilor care isi bat copii si a celor care sunt hiper-protectivi (sau macar a unei categorii pentru a intrerupe cercul vicios), cred ca am rezolva problema violentei in scoli!

[Eugen7]

Recomand cartile lui Valerio Albisetti:

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...i_Prieteni.htm

"Să rămâi ataşat, în mod conştient sau inconştient, de o viziune care nu corespunde realităţii, viziune formată, în general, în copilărie, poate duce la nevroze. Poate duce la moarte psihică. Poate duce la moarte spirituală.

Deveniţi adulţi, mulţi dintre noi trăiesc după o schemă învăţată în copilărie, chiar dacă aceasta este mascată, ascunsă, negată.

Pentru copii, părinţii înseamnă totul. Sunt dumnezei.

Incontestabil. Indiscutabil. Copiii cred orbeşte în părinţi. Nu fac comparaţii. Nu ştiu că există şi alţi părinţi, diferiţi de ai lor. Cred că ai lor sunt cei mai buni. Trăiesc cu părinţii lor într-un raport de perfectă simbioză. Ceea ce spun părinţii, pentru ei este lege. Dacă părinţii spun ceva sau se comportă într-un anumit fel, înseamnă că aşa trebuie să fie.

Dar dacă, de exemplu, copilul va fi dezamăgit de părinţi, va crede că toţi ceilalţi îl vor dezamăgi.

Dacă nu are încredere în părinţi, va crede că nu trebuie să aibă încredere în nimeni.

Astfel încât, vechea neîncredere în părinţi se va manifesta la maturitate ca neîncredere în aproapele, ca incapacitate de a fi prieten.

Pentru a-şi schimba atitudinea, copilul devenit adult va trebui să-şi modifice viziunea pe care a avut-o dintotdeauna despre lume. Pentru a se schimba cu adevărat, trebuie să revizuiască propria părere despre părinţi şi despre el însuşi.

Trebuie să recunoască faptul că nu a fost iubit.

în consecinţă, trebuie să recunoască că nu se iubeşte pe sine.

Dacă părinţii nu l-au apreciat, nici el nu se va aprecia.

Dacă părinţii nu i-au respectat personalitatea, nici el nu o va respecta.

Pentru a recunoaşte toate acestea are nevoie de curaj Pentru că, făcând acest lucru, simte o durere imensă.

Şi pentru a evita această durere renunţă la schimbare, rămâne ataşat de vechiul mod de a-i percepe pe părinţi, pe ceilalţi, lumea.

Dacă nu are încredere în sine însuşi, chiar şi ca adult, creează mereu, în mod inconştient, situaţii în care neagă afecţiunea, stima, încrederea celor din jur.

Pentru a-şi justifica neîncrederea faţă de ei.

Pentru a nu privi în faţă realitatea, adevărul.

Dar pentru mine, adevărul este mai important decât durerea şi suferinţa. Pentru a privi în faţă realitatea, merită să suferi orice durere."

Doamne ajuta.

[Eugen7]

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Radem.htm

"SÃ DEVENIM PROTAGONISTII PROPRIEI NOASTRE VIETI

Este fundamental. Un lucru îi apropie pe cei care trăiesc în aceste vremuri (şi mi-am dat seama de asta circulând prin lume): lipsa de stimă pentru propria persoană. Eu cred că a deveni protagoniştii propriei vieţi nu înseamnă să fim agresivi, îndrăzneţi, învingători, ci dimpotrivă, să ştim să preţuim ceva, chiar şi în propria noastră nesiguranţă, în propriile complexe, în propriile inhibiţii şi mai ales, în propriile suferinţe, în propriile slăbiciuni, în propriile limite.

A fi protagonişti înseamnă a ne permite să fim slabi.

Iar voi, dragi cititori, ştiţi bine că cel care vă spune asta este unul care încă din copilărie[Conf. V. Albisetti, Volanta di guarire. L 'esperienza di un uomo colpito da turnare, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1987 şi deja citata Da Freud a Dio] nu a avut încredere în sine însuşi şi nici în viaţă! Dar nu port pică nimănui.

Şi nici nu aş fi vrut să am o astfel de copilărie şi de adolescenţă. Totul îi aparţine Domnului.

Se ştie că, dacă părinţii sunt nesiguri şi copilul e nesigur. Iar copiii percep totul. Nu este suficient să părem siguri, deoarece copiii, atunci când sunt mici, percep adevărata esenţă a părinţilor. Captează în linişte nuanţele, tresăririle cele mai ascunse, cele mai mici variaţii ale stării de spirit a părinţilor.

Citesc dincolo de cuvinte.

în mod misterios, ştiu dacă părinţii sunt siguri sau nesiguri, dacă se simt într-adevăr bine sau rău, dacă sunt buni sau răi, dacă şi-au dorit sau nu copii.

Din aceste percepţii ia naştere sau nu stima de sine.

Citind aceste rânduri poate vei înţelege de ce, în copilărie te simţeai nesigur pe puterile tale, nu aveai încredere, erai foarte critic, nu te simţeai acceptat de ceilalţi. Poate că acum îţi dai seama că niciodată nu ai avut încredere în nimeni.

Eu, abia pe la treizeci de ani, mi-am dat seama că am fost până atunci dur, sever, nemilos cu mine însumi. Şi acest lucru a dus la impresia că eram o persoană aşa cum trebuie. Astăzi cred însă că nu m-am bucurat de încredere din partea mamei mele. Mai cred, de asemenea, că ea nici nu şi-a dat seama. Fiindcă ea, la rândul ei, nu avea încredere în ea şi în special, nu şi-a acceptat niciodată părţile nesigure, slabe.

în mod paradoxal, aceste părţi din noi pe care nu vrem să le vedem sau nu le admitem, nerecunoscute, devin mai explozive. Şi se revarsă asupra celor de lângă noi. De aceea o persoană sigură trebuie să accepte şi propriile părţi nesigure, slabe, şi să le integreze în propria personalitate. Numai astfel vei fi în stare de o adevărată intimitate şi de o adevărată maternitate sau paternitate.

Dacă tu nu te încrezi în copilul tău şi nu-i accepţi părţile slabe, el nu va avea curaj niciodată, nu va risca niciodată în viaţă.

îi va fi frică.

Se va resemna să fie ori răbdător, ori agresiv.

Se va frânge.

Pentru că a fost dresat să nu-şi accepte părţile slabe din el. Pe care toţi oamenii le au!
Nu va mai fi uman.

Dumnezeu însă ne vrea întregi şi încrezători. Doreşte ca noi să ne înţelegem şi părţile slabe. Nu vrea ca noi să trăim frânţi, separaţi, urând unele părţi din noi şi iubindu-le pe altele. Doreşte să înţelegem secretul existenţei noastre, unice, deci marcată de toate părţile noastre, chiar şi de cele considerate slabe, şi nerepetabilă, deci de trăit din plin, cu intensitate.

O persoană poate părea sigură de sine, poate avea un temperament decis, hotărât, dar în realitate să nu aibă stimă de sine. Pe de altă parte, nu este vorba de a avea încredere în sine, ci mai degrabă de a şti că suntem unici şi irepetabili. Fiecare dintre noi trebuie să parcurgă până la sfârşit drumul pe acest pământ, în această viziune deci, este irelevant să ne credem siguri de noi înşine, să ne etalăm propriile calităţi, să ne întrecem cu alţii.

De asemenea, este inutil să ne acuzăm părinţii, să ne ascundem în spatele unei mame inconştiente sau a unui frate invidios, gelos."

Doamne ajuta

[Eugen7]

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Radem.htm

" CHIAR ESTI SIGUR CÃ VREI O INIMÃ VOIOASÃ ?

În acest moment al cărţii, înainte de a continua să scriu, îţi pun această întrebare: chiar eşti sigur că vrei să ai o inimă voioasă?

Fiindcă vreau să-ţi spun sincer că, din punct de vedere social, a râde cu inima nu este rentabil. Este mai comod, mai „corect, din punct de vedere politic", să fim deprimaţi decât fericiţi. Aparent, poate părea contrariul dar, dacă eşti nefericit, trist, poţi întotdeauna să găseşti pe cineva care să aibă grijă de tine, care să îţi arate afecţiune, iubire, recunoştinţă.

Sunt convins cu încăpăţânare că totul se află în noi, că ceea ce căutăm în alţii ar trebui să căutăm în noi. Dar este mai uşor să ne gândim că viaţa a fost rea cu noi decât să fim convinşi că nefericirea noastră este propria noastră alegere. Pe de altă parte, nefericitul, deprimatul, vrea să rămână înăuntrul propriei sale suferinţe. El consideră că e de preferat să fii deprimat decât responsabil pentru propria persoană.

Dacă te-aş convinge, şi sper să o fac prin această carte, că tristeţea, depresia ta, pesimismul tău sunt alegerile tale, ştii că ai putea să nu mai ceri ajutorul nimănui?

Tu, însă, ştii bine că, prezentându-te deprimat, trist, te Pui în situaţia de a obţine ajutor şi afecţiune, pe care altfel nu le-ai avea.

Intr-o lume atât de superficială şi de iresponsabilă, cine-ar face responsabil pentru tristeţea ta? Nimeni. Această lume batjocoreşte, persecută, nu recunoaşte o persoană care admite responsabilitatea propriei nefericiri, dar ajută şi stimează pe cineva care se înfăţişează cu o figură tristă şi suferindă, parcă bolnavă, ca şi cum ar fi îndurat o suferinţă, mai curând decât a ales-o.

Câtă lume nu am văzut prin cabinetele mele, unde mi-am practicat profesiunea de psihanalist, pretinzând atenţie, ajutor, iubire, numai fiindcă venea crezând că e suferindă, bolnavă! Cine ştie câţi din tinerii mei colegi cad încă în această cursă şi îşi ajută direct pacienţii, substituindu-se lor fără să ştie, într-un mod subtil şi mascat.

Bineînţeles, dacă se prezintă o persoană care cere ajutor, noi socotim că e drept să i-1 dăm. Dar cum? Mai întâi: îi sfătuiesc pe colegii mei mai tineri să nu se prezinte ca persoane în stare să rezolve orice problemă. Cei care se ascund în spatele propriei depresii, care se identifică cu propria tristeţe, ne cer nouă să cădem în cursa de a ne simţi atotputernici, fiindcă, după cum am mai spus şi în alte cărţi, ei sunt cei care, sîn fond, se simt aşa. Fiindcă, neadmiţând că sunt slabi, totuşi preferă să se prezinte în ochii celorlalţi şi în cei proprii, ca fiind bolnavi! Fiindcă nu admit că nu şi-au ales fericirea proprie!

Al doilea sfat: nu-l ajutaţi niciodată direct pe pacient, ci ajutaţi-l să se ajute singur.

Fiţi cinstiţi. Spuneţi pacienţilor voştri cu sinceritate că voi nu puteţi face altceva decât să-i puneţi faţă în faţă cu ei înşişi. Spuneţi pacienţilor voştri că voi puteţi doar să-i ajutaţi să aleagă.

Nu alegeţi voi pentru ei! Chiar dacă v-o cer! însă, demascaţi-i!

Faceţi-i să înţeleagă că nefericirea, depresia lor nu provin din exterior. Şi că nu aleg să aibă o inimă veselă fiindcă, făcând astfel, se gândesc că sunt mai siguri, mai protejaţi.

Ştiu bine că o inimă veselă le-ar înlătura depresia, nefericirea!

Prezentându-se însă în societate cu o boală, acest lucru îi face să se creadă persoane demne de consideraţie şi de ajutor.

Dacă ai o inimă veselă, dimpotrivă, nimeni nu simte nevoia să te ajute."

Doamne ajuta.

[Eugen7]

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Radem.htm

"DROGAŢII NEFERICIRII

Te vei întreba: de ce să alegem nefericirea? Pentru a nu ne simţi terminaţi, ci doar bolnavi. Pentru a nu admite că este nevoie de veselie, de bucurie pentru a trăi. O dată intraţi în rolul de nefericiţi, de bolnavi, nu mai există nevoia de schimbare. Raţionamentul care se face este următorul: de ce să alergăm după nişte ţinte iluzorii precum fericirea, atunci când există o identitate atât de lăudată ca cea de nefericit?

Ne putem obişnui cu fericirea.

E mai uşor să ne lamentăm, chiar întreaga viaţă, decât să ne schimbăm. E mai uşor să rămânem ţintuiţi într-o situaţie de criză decât să ne schimbăm.

In fiecare dimineaţă, milioane de persoane se trezesc, aşteptând o zi plină de probleme, de plictiseală, de oboseală, de depresie, de nefericire, şi totuşi continuă, resemnate, să trăiască în acelaşi fel.

S-au predat.

Au acceptat să ducă un trai nefericit.

De ce?

Fiindcă le e frică să nu sufere din nou din cauza unei frustrării, unei dezamăgiri, unei greşeli, unui refuz, aşa cum li s-a mai întâmplat, probabil, şi în trecut.

Se formează astfel un fond de nefericire care îl face pe subiect să nu mai ia în consideraţie căile de scăpare, să se teamă să cunoască persoane senine, puternice, care nu sunt depresive, resemnate şi, ca urmare, să frecventeze numai persoane slabe, nesigure, deprimate, resemnate, cu puţină vitalitate în ele, să-şi planifice viaţa, încercând să reducă orice risc... să-şi aştepte liniştit moartea, neştiind că de fapt sunt morţi de mult timp.

Acest fond de nefericire, aşa cum poate duce la resemnare, la renunţare, poate duce la comportamente ce ţin chiar de delincventă, oricum de manipulare, care pot părea la prima vedere contrare slăbiciunii, dar, în realitate, sunt tocmai o altă faţetă a ei.

Acestea sunt persoane care încearcă să umple golul, nefericirea existenţei lor cu căutarea spasmodică, obsesivă a puterii sau a recunoaşterii sociale. Sunt astfel convinse că nu mai pot deveni fericite, bucuroase în ele însele, că îşi irosesc întreaga energie pentru a obţine succesul, cel mai mare cu putinţă şi în modul cel mai uşor şi rapid. Pentru a-şi ascunde scopurile, aceste subiecte par a fi nişte persoane cumsecade, nerespectând, cu viclenie şi succes, regulile care, altfel, nu le-ar permite să reuşească atât de uşor în propriile intenţii.

Un indiciu în recunoaşterea acestui fel de persoană este aroganţa, dispreţul pe care îl are, o dată atins scopul şi cu care îi tratează pe ceilalţi, mai ales pe cei senini în suflet, voioşi şi înclinaţi mai mult către fericirea interioară decât către putere şi recunoaştere socială.

Fondul lor de nefericire este cel care îi împinge spre a se comporta aşa. într-adevăr, au rămas copii frustraţi care îşi revarsă propria durere, atacându-i pe cei care au ghinionul să se afle în drumul lor. Sunt persoane gata să sacrifice

idealuri şi sentimente pentru a atinge „gloria". Aceştia sunt drogaţi cu răutate, cu gânduri negative. Şi nu pot să se lipsească de toate acestea.

Nu mai pot trăi fără să calomnieze, să persecute, să folosească violenţa, să înşele, să fure, să manipuleze, să nimicească. [A se vedea V. Albisetti, Essere amici o avere amici? Un modo per conoscere se stessi e gli altri, Paoline, Milano 1997.]

Şi, ca toţi drogaţii, o dată creată dependenţa, atunci când sunt sub efectul drogului, se simt incredibil de puternici.

Problema este că se simt puternici în comiterea răului, în condiţii normale, în faţa sentimentelor personale, sunt nişte nulităţi.

Totuşi, în ambele cazuri (a celui deprimat şi a celui agresiv şi manipulator), ne aflăm în faţa unor persoane nefericite, slabe, care nu au înţeles niciodată cum de există o singură cale pentru a deveni într-adevăr puternici: să ne formăm în noi, nu afară, un fond de fericire.

Râzând cu inima.

Apropo, ai luat aminte? Aceste persoane nu râd niciodată cu inima."

Doamne ajuta.

[Eugen7]

Recomand lectura intregului articol:

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Traim.htm

[Patrie si Credinta]

În prealabil postat de Eugen7

Recomand lectura intregului articol:

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Traim.htm

puteai sa pui linkul de la inceput.

In orice caz, eu sunt exemplu de prea protejat(hiper protector e cam mult spus). Asta a avut un impact negativ mare asupra mea. Abia de 2 ani am inceput sa ajung mai ok social(anxietate si toate cele).

Aceşti copii supra-protejaţi ajung să clacheze chiar dacă sunt extrem de inteligenţi şi e foarte îngrijorător faptul că există o generaţie de copii şi tineri care sunt atât de lipsiţi de rezistenţă emoţională, a spus psihologul.

de fapt se stie ca multi puscariasi si membri de secte fundamentaliste sunt mai inteligenti decat media, doar ca din lipsa de suport emotional, recurg la mediile acestea, unde il gasesc.

[Eugen7]

Valerio_Albisetti
1.Să fim prieteni sau să avem prieteni?
O modalitate de a ne cunoaşte pe noi înşine şi pe ceilalţi
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...i_Prieteni.htm

2. Să râdem cu inima
O metodã simplã pentru a trãi senin
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Radem.htm

3. Sã trãim bine împreunã
Despre dinamica vietii în doi
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Traim.htm

4. Iubire
Cum sã rãmînem împreunã pentru întreaaga viatã.
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

5. Devino ceea ce esti
Un parcurs de psihospiritualitate crestinã
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Devino.htm