Despre libertate

[Mihnea Dragomir]

Putine cuvinte au devenit nu numai concepte, ci au ajuns obiecte ale emotiei, precum cuvantul "libertate". Auzim acest cuvant in fiecare zi. Dar, ce inseamna el, de fapt ? Sa fie el un lucru bun sau un lucru rau ? Termenul acesta de "libertate" are doua intelesuri, care nu sunt deloc unul si acelasi lucru.

Mai intai, libertatea poate fi inteleasa ca "a fi liber de". A fi slobod fata de o anumita constrangere. Casa mea, nefiind ipotecata, pot spune ca este "libera de sarcini". Inainte de a ma casatori, pot spune ca eram un barbat liber. Adica, puteam fie sa ma casatoresc, fie sa nu ma casatoresc. Cu cat cineva sau ceva are mai mult spatiu de miscare in potentialitatea lui, cu atat acela va fi mai liber.

Dar, libertatea mai poate fi inteleasa si ca "a fi liber sa". Aici este cauza pentru care liberalismul, invatatura care ajunge la adoratia libertatii, o da in bara. Fara sa bage de seama ca a trecut de la un sens al cuvantului la celalalt, orice liberalism, desi se pretinde neutru religios, sfarseste prin a-L dusmani pe Dumnezeu. Si ajunge aici fiindca pune libertatea omului de a alege fata in fata cu libertatea lui Dumnezeu de a porunci. Aceasta este cauza pentru care liberalismul si conservatorismul sunt invataturi ireductibile: fiindca una pune accentul pe libertatea omului de a alege, cealalta pe libertatea lui Dumnezeu de a porunci.

Am un cutit. Daca am un cutit, sunt mai liber decat cineva neinarmat, fiindca eu pot sa fac tot ce face acela si inca anumite lucruri pe care acela nu le poate face. Daca eu am sa folosesc cutitul spre a taia cu mai mult spor mancarea decat as putea-o face cu o sarma bunaoara, atunci libertatea de a avea un cutit este un lucru bun. Daca eu, insa, am sa folosesc cutitul spre a taia beregata vecinului care imi baga manele de vineri seara pana luni dimineata, atunci libertatea de a avea un cutit este un lucru foarte rau. Prin urmare, libertatea nu este intrinsec buna sau rea, ci eu, prin alegerile mele, dau un sens bun ori un sens rau libertatii.

Dar poate fi omul pe deplin liber ? Nu, nu poate, chiar si ateii vor sesiza imediat ca nu poate, referindu-se insa numai la constrangerile naturale ale omului. Adica, la acelea care tin de marginirea lui biologica, psihologica ori sociala. De exemplu, deindata ce s-a dat o lege de reglementare a traversarilor, eu trebuie sa stau la rosu si pot traversa numai la verde: ceva din libertatea mea s-a dus.

In plus, crestinii stiu si ca omul nu poate fi pe deplin liber (in sens liberal), fiindca el este prins la mijloc intre puteri mult mai mari decat el: o clipa numai daca inceteaza omul de a fi servul lui Dumnezeu, ca si devine servul Adversarului lui Dumnezeu. Marea deosebire este ca Dumnezeu imi este nu doar creator, ci si cu adevarat prieten, dorind din toata inima Lui sa imi dea "libertatea de" timp de o eternitate intreaga. In schimbul acestui lucru cerandu-mi doar sa respect libertatea Lui de a porunci, ca sa-mi fie mie bine, asadar limitandu-mi "libertatea sa" timp de cateva decenii. Dimpotriva, Adversarul procedeaza invers: el ma incurajeaza spre "libertatea sa" timp de cateva decenii, pentru ca sa ma tina o eternitate complet legat in "libertatea de". Acum intelegem de ce nu exista adevarata libertate decat in Domnul: El este singura existenta pe deplin si absolut libera, pe cand omul este relativ liber. Spunem ca omul este "relativ liber" fiindca toata libertatea lui este, de fapt, liber arbitrul, care e una dintre cele patru insusiri ce il deosebesc de animale si care i-au fost daruite de Cel Liber. Iar liber arbitrul asta inseamna: ca omul poate fie sa aleaga sa fie liber, legandu-se de Cel Liber, fie sa aleaga sa fie rob, legandu-se de maimuta lui Dumnezeu.

Asta este unul dintre paradoxurile mirobolante ale crestinismului: a fi liber inseamna a fi servul lui Dumnezeu. Abia cand nu mai esti servul lui Dumnezeu ti-ai pierdut libertatea pentru veci de veci, ajungand rob Adversarului, trufiei lui, intregii lucrari a lui. Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

Invata, omule, sa deosebesti adevarata libertate de iluzia ei, ca sa iti fie bine in viata aceasta si in viata de veci!

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Acum intelegem de ce nu exista adevarata libertate decat in Domnul: El este singura existenta pe deplin si absolut libera, pe cand omul este relativ liber. Spunem ca omul este "relativ liber" fiindca toata libertatea lui este, de fapt, liber arbitrul, care e una dintre cele patru insusiri ce il deosebesc de animale si care i-au fost daruite de Cel Liber. Iar liber arbitrul asta inseamna: ca omul poate fie sa aleaga sa fie liber, legandu-se de Cel Liber, fie sa aleaga sa fie rob, legandu-se de maimuta lui Dumnezeu.

Într-adevăr, mai presus de „libertatea de” și de „libertatea să” este această libertate în Domnul, Singurul care este liber cu adevărat de orice determinare. Noi, creați fiind, suntem cu totul ne-liberi prin noi înșine, căci despărțiți de Dumnezeu ne aneantizăm în scurt timp. De altfel, atâta vreme cât suntem în viața asta, chiar dacă noi Îl refuzăm, continuăm să existăm nu prin noi înșine, ci tot prin voia Sa.

Iar singura posibilitate de a deveni liberi este de a primi darul Său, al împărtășirii din Viața Sa, a accepta să trăim în casa Sa, pe care ne-o oferă cu toată iubirea. Și este paradoxal, într-adevăr, căci pentru a intra pe ușa ei trebuie să acceptăm niște limitări ale unei libertăți, a aceleia care ne duce spre moarte.
De fapt, tocmai pentru că ne-a dăruit dintru început libertatea suntem în această situație, de a alege ce să facem cu ea. Să o folosim spre moarte, în despărțire de El, sau să I-o oferim, ca s-o primim din nou, înmulțită, infinită.

[bogdan81]

Foarte interesant si profund subiect.
Problema libertatii este una dintre cele mai adanci si merita discutata.
Pentru mine, libertatea, ca notiune filozofica, este un concept de neinteles.
Fiindca daca incercam sa o patrundem cu mintea ne lovim de contradictii si paradoxuri de nedepasit.
Si cu toate astea, libertatea ramane o realitate pe care o simtim, o traim, fara a o putea explica. Libertatea, ca toate realitatile fundamentale, e o taina.
Si eu cred ca ea este un dar al lui Dumnezeu. Spunea parintele Galeriu : Dumnezeu da girul libertatii fiindca El e liber. Iar Petre Tutea : A fi liber inseamna a te misca in voia lui Dumnezeu.

[DragosP]

Prietenii dumitale, franțujii, ce părere au despre libertate?

[Vlad_7]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Putine cuvinte au devenit nu numai concepte, ci au ajuns obiecte ale emotiei, precum cuvantul "libertate". Auzim acest cuvant in fiecare zi. Dar, ce inseamna el, de fapt ? Sa fie el un lucru bun sau un lucru rau ? Termenul acesta de "libertate" are doua intelesuri, care nu sunt deloc unul si acelasi lucru.

Mai intai, libertatea poate fi inteleasa ca "a fi liber de". A fi slobod fata de o anumita constrangere. Casa mea, nefiind ipotecata, pot spune ca este "libera de sarcini". Inainte de a ma casatori, pot spune ca eram un barbat liber. Adica, puteam fie sa ma casatoresc, fie sa nu ma casatoresc. Cu cat cineva sau ceva are mai mult spatiu de miscare in potentialitatea lui, cu atat acela va fi mai liber.

Dar, libertatea mai poate fi inteleasa si ca "a fi liber sa". Aici este cauza pentru care liberalismul, invatatura care ajunge la adoratia libertatii, o da in bara. Fara sa bage de seama ca a trecut de la un sens al cuvantului la celalalt, orice liberalism, desi se pretinde neutru religios, sfarseste prin a-L dusmani pe Dumnezeu. Si ajunge aici fiindca pune libertatea omului de a alege fata in fata cu libertatea lui Dumnezeu de a porunci. Aceasta este cauza pentru care liberalismul si conservatorismul sunt invataturi ireductibile: fiindca una pune accentul pe libertatea omului de a alege, cealalta pe libertatea lui Dumnezeu de a porunci.

Am un cutit. Daca am un cutit, sunt mai liber decat cineva neinarmat, fiindca eu pot sa fac tot ce face acela si inca anumite lucruri pe care acela nu le poate face. Daca eu am sa folosesc cutitul spre a taia cu mai mult spor mancarea decat as putea-o face cu o sarma bunaoara, atunci libertatea de a avea un cutit este un lucru bun. Daca eu, insa, am sa folosesc cutitul spre a taia beregata vecinului care imi baga manele de vineri seara pana luni dimineata, atunci libertatea de a avea un cutit este un lucru foarte rau. Prin urmare, libertatea nu este intrinsec buna sau rea, ci eu, prin alegerile mele, dau un sens bun ori un sens rau libertatii.

Dar poate fi omul pe deplin liber ? Nu, nu poate, chiar si ateii vor sesiza imediat ca nu poate, referindu-se insa numai la constrangerile naturale ale omului. Adica, la acelea care tin de marginirea lui biologica, psihologica ori sociala. De exemplu, deindata ce s-a dat o lege de reglementare a traversarilor, eu trebuie sa stau la rosu si pot traversa numai la verde: ceva din libertatea mea s-a dus.

In plus, crestinii stiu si ca omul nu poate fi pe deplin liber (in sens liberal), fiindca el este prins la mijloc intre puteri mult mai mari decat el: o clipa numai daca inceteaza omul de a fi servul lui Dumnezeu, ca si devine servul Adversarului lui Dumnezeu. Marea deosebire este ca Dumnezeu imi este nu doar creator, ci si cu adevarat prieten, dorind din toata inima Lui sa imi dea "libertatea de" timp de o eternitate intreaga. In schimbul acestui lucru cerandu-mi doar sa respect libertatea Lui de a porunci, ca sa-mi fie mie bine, asadar limitandu-mi "libertatea sa" timp de cateva decenii. Dimpotriva, Adversarul procedeaza invers: el ma incurajeaza spre "libertatea sa" timp de cateva decenii, pentru ca sa ma tina o eternitate complet legat in "libertatea de". Acum intelegem de ce nu exista adevarata libertate decat in Domnul: El este singura existenta pe deplin si absolut libera, pe cand omul este relativ liber. Spunem ca omul este "relativ liber" fiindca toata libertatea lui este, de fapt, liber arbitrul, care e una dintre cele patru insusiri ce il deosebesc de animale si care i-au fost daruite de Cel Liber. Iar liber arbitrul asta inseamna: ca omul poate fie sa aleaga sa fie liber, legandu-se de Cel Liber, fie sa aleaga sa fie rob, legandu-se de maimuta lui Dumnezeu.

Asta este unul dintre paradoxurile mirobolante ale crestinismului: a fi liber inseamna a fi servul lui Dumnezeu. Abia cand nu mai esti servul lui Dumnezeu ti-ai pierdut libertatea pentru veci de veci, ajungand rob Adversarului, trufiei lui, intregii lucrari a lui. Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

Invata, omule, sa deosebesti adevarata libertate de iluzia ei, ca sa iti fie bine in viata aceasta si in viata de veci!

Nu condamna liberalismul. Acesta presupune libertatea de a face ce vrei atât timp cât nu aduci atingere în mod negativ proprietății aproapelui (inclusiv resursele corporale). Liberalismul este perfect compatibil cu doctrina creștin ortodoxă. De fapt, creștinismul ar evolua cel mai bine într-o societate cu adevărat liberală (țin să subliniez că ceea ce avem acum în țară și în Europa nu este un regim liberal, ci mai degrabă unul socialist).

[bogdan81]

Vlad, asta era si parerea lui Petre Tutea.
Personal sunt de acord cu ea.

[bogdan81]

Adica ma refer la faptul ca si Tutea credea ca cea mai compatibila cu crestinismul ar fi o societate cu adevarat liberala.

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

Numai naşterea din nou, de sus, din Dumnezeu legitimează purtarea numelui de creştin. Numai credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu poate legitima purtarea numelui de creştin. În afara acestor premise purtarea numelui de creştin este ilegitimă.

Este vorba deci despre credinţa adevărată, iar aceasta nu doar în conţinutul ei doctrinar ci mult mai mult în conţinutul ei de experienţă şi de raportare prin ea a omului la Dumnezeu şi la Hristos. Credinţa de fast-food nu mântuieşte. Sfinţii Părinţi şi teologii autentici ai Bisericii întotdeaua au vorbit despre credinţă referindu-se la fenomenul autentic al credinţei. Şi numai printr-o credinţă autentică, serioasă şi tratată cu toată seriozitatea putem vorbi despre mântuire şi mai ales despre naşterea din Dumnezeu. La Sfântul Chiril lucrul acesta se vede şi în citatele acestea şi în toată opera lui, şi este în mod evident că aceasta era învăţătura lui, că naşterea din Dumnezeu nu are loc fără credinţă, fără credinţa adevărată şi autentică în Dumnezeu, în Hristos, etc, şi nu are loc fără credinţa personală, adică a fiecăruia dintre noi, spre deosebire de ceea ce cred unii sau alţii aşa zişi ortodocşi cum că naşterea din Dumnezeu ar avea loc printr-o mărturisire formală şi formalistă, şi mai mult făcută de alţii, în numele celui botezat când nici nu ştie pe ce lume trăieşte.

Adevărata viaţă în Hristos, nu una trucată, trebuie să treacă deci printr-o adevărată naştere din Dumnezeu. Însă lucrurile nu se opresc la credinţă. Pentru ca Hristos să ia cu adevărat chip într-un om şi ca astfel acel om să poată fi cu adevărat numit un creştin, nu doar un simplu botezat oarecând, pentru ca să devină cu adevărat o persoană creştină, iar nu un individ "creştin" al societăţii fast-food, procesul de naştere, de înrădăcinare autentică în Hristos şi în Duhul Sfânt trebuie să meargă dincolo de credinţă, dincolo de harul premergător şi chiar dincolo de harul Botezului: trebuie să se treacă prin calea poruncilor lui Hristos, trebuie să se treacă prin calea răstignirii, a morţii şi a învierii în asemănarea mistică cu calea pe care Hristos Însuşi a parcurs-o. După cum foarte clar spune Hristos în Evanghelia după Ioan rămânerea în cuvântul lui Hristos ne garantează cunoaşterea adevărului şi primirea libertăţii, şi numai în astfel de context putem discuta despre o viaţă cu adevărat liberată spre Dumnezeu şi în Dumnezeu, în adevăr. De aceea şi spuneam că pentru o autentică naştere din Dumnezeu rămânerea în cuvântul lui Hristos este obligatorie, altfel este o naştere de faţadă, una exterioară, una care nu atinge fibrele cele mai profunde ale spiritului. Rămân şi răstignirea, moartea şi învierea mistică cu Hristos.

Cam aşa au fost şi sunt tratate lucrurile prin prisma Sfintei Tradiţii a Bisericii lui Hristos. Şi cum Hristos vorbea despre două căi, una strâmtă pe care merg puţini la viaţă şi una largă, şi aici se poate vorbi despre două căi care ni se deschid înainte: calea regală a Sfintei Tradiţii a Bisericii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte calea tradiţiilor strămoşeşti şi a creştinismului fie de fast-food, fie de peticeală. Toată problema este ca aceia care au ales calea mai largă, tradiţiile strămoşeşti şi creştinismul de peticeală să nu pretindă că ei sunt calea regală a Tradiţei Sfinte, să se ţină băieţaşii în limitele lor, acolo cuminţi în banca lor, în spoiala lor de creştinism.

"Prin acest fapt (al împroprierii firii umane, individuale şi generale, de către Domnul) fiecare dintre noi avem putinţa de a ajunge <<personalităţi>> creştine, în măsura în care acceptăm ca unic subiect al firii noastre pe însuşi Logosul dumnezeiesc, şi în care <<persoana>> noastră este chiar aceea a Lui - în care <<nu mai sunt eu cel care trăieşte, ci Hristos trăieşte în mine!>> Din punct de vedere religios, cel care nu acceptă această înlocuire a propriului <<eu>>, cu acela al lui Iisus Hristos, nu a murit, ca să vieze în El - acel în Hristos al Sfântului Apostol Pavel -, şi nu a primit o reală personalitate creştină şi o adevărată viaţă, nu poate forma un <<alter Christus>>, cu propria fire omenească" (Nicolae Chiţescu, teolog dogmatist ortodox)

„Oricine este născut din Dumnezeu nu comite păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate să păcătuiască pentru că este născut din Dumnezeu. În aceasta se recunosc fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului: oricine nu săvârşeşte dreptatea şi nu-l iubeşte pe fratele său nu este din Dumnezeu.” (1 Ioan 3, 9-10)

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

Sfântul Chiril al Alexandriei

voia Tatălui este ca omul să se facă părtaş al Sfântului Duh, născându-se din nou la o viaţă neobişnuită şi nouă şi să fie încă de pe pământ cetăţean al cerului.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit naştere de sus naşterea din nou din Duhul, înfăţişând pe Duhul ca fiind fiinţa cea mai presus de toate şi prin El făcându-ne părtaşi de firea dumnezeiască, făcând să rodească în noi pe Cel ce provine fiinţial din ea şi, prin El şi în El, reîntipărind în noi chipul frumuseţii arhetipice şi refăcându-ne spre înfierea dumnezeiască. Astfel, am fost născuţi din nou spre înnoirea vieţii şi recreaţi spre înfierea dumnezeiască.

Căci deoarece omul e compus, fiind combinat din două componente, adică din trupul sensibil şi din sufletul înţelegător, are nevoie pentru naşterea din nou de o tămăduire îndoită, după componentele arătate. Prin Duhul se sfinţeşte duhul omului, iar prin apă, sfinţită şi ea, trupul.

Dar e de ştiut că ceea ce se naşte din Duh numim duhul omului, nu pentru că se naşte din Duh după fire (aceasta e cu neputinţă), ci în înţelesul prim şi cel mai vechi, pentru că prin El a fost chemat la existenţă ceea ce nu era, iar în înţelesul al doilea şi în mod iconomic, pentru că prin El ne refacem după chipul lui Dumnezeu, întipărindu-ne trăsăturile Sale şi dând înţelegerii noastre, ca să zic aşa, calitatea Lui.

Cei ce prin credinţă au fost chemaţi la starea de fii ai lui Dumnezeu în Hristos sau dezbrăcat de umilinţa propriei lor firi şi, fiind împodobiţi ca într-un veşmânt strălucitor de harul Celui ce-i cinsteşte, urcă la demnitatea mai presus de fire. Căci nu mai sunt fii ai trupului, ci mai degrabă, născuţi ai lui Dumnezeu prin har.

Dar cei ce au urcat prin credinţa în Hristos la adopţiunea filială de către Dumnezeu nu se botează în ceva din cele create, ci în însăşi Sfânta Treime, prin mijlocirea Cuvântului, Care a unit Sieşi cele omeneşti prin trupul asumat, fiind El însuşi unit prin fire cu Cel ce L-a născut, întrucât prin fire e Dumnezeu. Aşa se înalţă robul la starea de fiu, prin participare la Fiul adevărat, fiind chemat şi înălţat la demnitatea proprie Aceluia prin fire. Pentru aceea ni se spune şi suntem născuţi ai lui Dumnezeu, noi, cei ce am primit prin Duhul naşterea din nou prin credinţă.

Şi aşa ni se spune că ne-am născut din Dumnezeu şi suntem pentru aceasta dumnezei, fiind înălţaţi nu numai prin har la slava cea mai presus de noi, ci şi ca cei ce avem pe Dumnezeu locuind şi lucrând în noi, după spusa: „Voi locui şi voi umbla în ei” (Lev. 26, 12).

Dumitru Stăniloae

Duhul, venind în om, îl renaşte în primul rând pentru că îl pune în legătură cu un Dumnezeu mai presus de legile repetate şi închise ale lumii. Însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt îl ridică pe om din monotonia vieţii în lume.

A fi părtaş de firea dumnezeiască nu înseamnă a avea firea dumnezeiască. Căci a avea firea dumnezeiască înseamnă a o avea prin sine, prin naştere sau purcedere din Tatăl. A se împărtăşi de ea înseamnă a avea numai puteri din ea. În acest sens „rodeşte” în Duhul, adică înseamnă că Duhul produce roadele Lui în om, sau puterile Duhului, unindu-se cu puterile omului, le fac pe acestea să rodească nu roade pur create, ci roade care au în ele şi calităţi dumnezeieşti. Prin aceasta omul se aseamănă în mod real cu Dumnezeu, aşa cum a fost la început, arătând frumuseţea dumnezeiască în sine, sau calitatea de fiu prin har al lui Dumnezeu. El a fost făcut astfel într-o asemănare cu Fiul lui Dumnezeu, printr-o unire cu El. Această calitate i-a readus-o Fiul, întrupându-Se, prin aceea că a întipărit în primul rând în Sine ca om calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, ca s-o transmită şi celor ce se unesc prin credinţă cu El.

Sfântul Duh produce înălţarea omului, refăcând în el chipul tot mai deplin al lui Hristos. Părinţii deduc din hristologie înduhovnicirea omului. Nu ne naştem din Duhul Sfânt, în sensul că ne-am însuşi fiinţa Lui dumnezeiască, cum Se naşte Fiul din Tatăl, ci în înţelesul că, după ce-am fost creaţi prin El, cu Duhul Fiului, după întruparea Fiului primim din nou Duhul Acestuia, ceea ce ne întipăreşte iarăşi chipul Acestuia de fii ai Tatălui prin har. Câştigăm prin aceasta calitatea de fii iubitori ai Tatălui, simţind totodată cu bucurie iubirea Tatălui, şi iubirea lui Hristos de Frate al nostru, şi voinţa de a trăi o viaţă dedicată Lor, o viaţă curăţită de egoism, de porniri inferioare, de tot ce e lipsit de delicateţe, asemenea lui Hristos.

Dar prin credinţă se nasc din Dumnezeu, dar nu din fiinţa Lui, ca Fiul Cel Unul-Născut, ci din harul Lui. Căci harul îi ridică la o stare unită cu a Fiului născut din fiinţa Tatălui, bucurându-se de bunătăţile Lui.

Nu direct din Tatăl vine naşterea din Dumnezeu a oamenilor, ci prin Fiul, prin iubirea fierbinte a lor faţă de El, deci prin alipirea la El. Se accentuează rolul mijlocitor al Fiului în această naştere a oamenilor din Dumnezeu, ca să se arate că ei nu sunt în aceeaşi treaptă cu El, deşi se nasc din Tatăl. Numai pentru că se alipesc de Fiul, sunt puşi şi ei în relaţia de fii ai Tatălui, împărtăşindu-se de ceea ce are din Tatăl Fiul Unul-Născut, în această calitate.

Dar numai după ce El a luat firea omenească şi i-a transmis şi acesteia calitatea filială prin Duhul de Fiu ce Se odihnea în El ca Dumnezeu, a putut da o naştere nouă, de fii ai Tatălui, şi celor ce s-au unit cu El prin credinţă. Nu poate deveni cineva fiu al cuiva fără să se nască din el. Cei ce s-au unit cu Hristos prin credinţă se nasc şi ei din nou ca fii ai Tatălui, asemenea Fiului, dar nu venind din nou la existenţă, ci modificând-o pe cea pe care o au, şi deci nu născându-se din fiinţa Tatălui, ci primind pe Duhul Lui, Care le înnoieşte firea, le-o umple de puterile firii dumnezeieşti, prin participare.

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

„Amin, amin zic ţie, de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3, 3)

Nu în cele ce socoteşti, o, Nicodime, constă credinţa. Nu-ţi ajunge cuvântul despre dreptate, nici nu vei arăta dreapta credinţă prin simple vorbe: „Căci nu tot cel ce- Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt. 7, 21). Iar voia Tatălui este ca omul să se facă părtaş al Sfântului Duh, născându-se din nou la o viaţă neobişnuită şi nouă şi să fie încă de pe pământ cetăţean al cerului. Iar numind naşterea din nou naştere de sus, arată clar că Duhul este din fiinţa Tatălui, cum zice şi despre Sine: „Eu sunt de sus” (In 16, 27). Iar preaînţeleptul Evanghelist zice despre El: „Cel ce vine de sus este deasupra tuturor” (In 3, 31), fapt despre care vom vorbi mai pe larg la timpul potrivit. [289]

[289] Iisus, văzând pe Nicodim că nu crede că El este Fiul lui Dumnezeu, îi spune că nu va putea crede aceasta de nu se va naşte de sus, din Duhul Sfânt, dându-i să înţeleagă că Duhul Sfânt este din fiinţa Tatălui. Căci a fi „de sus” înseamnă a fi mai presus de creaţie, cum zice Iisus şi despre Sine. Nicodim, neştiind de un Dumnezeu al iubirii, Care are un Fiu şi un Duh prin Care lucrează asupra lumii, nu ştia decât de o naştere din trupul purtător de un suflet despărţit de Dumnezeu. El, un om psihic, nu ştia de o lucrare a Duhului în suflet şi în trup, deci de putinţa unei renaşteri din puterea Duhului. Duhul, venind în om, îl renaşte în primul rând pentru că îl pune în legătură cu un Dumnezeu mai presus de legile repetate şi închise ale lumii. Însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt îl ridică pe om din monotonia vieţii în lume. Duhul îl face pe om să simtă că nu e închis în el însuşi. Se simte plin de puterile lui Dumnezeu, prin care învinge monotonia vieţii trupeşti şi egoiste. Simte iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Trăieşte în orizontul larg şi în delicateţea iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor. Trăieşte într-un plan superior şi fericit.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 168 – 169

„Nicodim zise către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre cineva în pântecele maicii sale a doua oară şi să se nască?” (In 3, 4)

Nicodim se dovedeşte prin acestea fiind om trupesc şi, de aceea, neprimind nicidecum cele ale Duhului lui Dumnezeu. Căci socoteşte o nebunie această taină atât de înaltă şi de strălucită. Auzind de naşterea duhovnicească de sus, îşi închipuie pântecele trupesc revenind la naşterea celor odată născuţi; şi vede cele dumnezeieşti săvârşindu-se neurcând peste legea firii noastre. Şi, neputând atinge cu cugetarea lui înălţimea învăţăturii (lui Iisus), cade şi e purtat în cele de jos. Căci, precum cele făcute, din pietre, odată înclinate prin lovituri mai puternice, pot fi iarăşi îndreptate, aşa socotesc că şi mintea neînvăţată, slăbind în dorinţa de o cunoaştere mai înaltă decât o ajută puterile, se reîntoarce la măsurile proprii ei în mod statornic şi dispreţuieşte înţelegerea mai bună şi mai înaltă. Aceasta pătimind-o căpetenia iudeilor, nu acceptă naşterea duhovnicească. [290]

[290] Nicodim nu admitea că Dumnezeu cel mai presus de creaţie poate interveni, dând omului prin Duhul Sfânt o naştere spirituală, superioară celei trupeşti. El credea că toate rămân închise în legile cărora au fost supuse prin creaţie. Dumnezeu nu mai poate interveni în creaţie, ca să o ridice la un plan mai înalt. Deci nega prin aceasta şi putinţa întrupării Fiului lui Dumnezeu, sau chiar existenţa unui Fiu al lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh ca Persoane dumnezeieşti, deosebite de Tatăl, prin Care Dumnezeu poate lucra asupra creaţiei. Iisus, spunând că trebuie să se nască cineva „de sus”, afirma că El şi Duhul Său, dat omului de El, nu fac parte din lumea aceasta. Duhul este din fiinţa dumnezeiască, fiindcă este unit cu El, Care este de asemenea din fiinţa dumnezeiască a Tatălui.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 169 – 170