Iubirea, bucuria, libertatea

[CristianR]

Poți să nu mănânci, dar am înțeles că aia e poezia pe care o guști; sau care te lasă perplex.

[Copacel]

În prealabil postat de CristianR

Poți să nu mănânci, dar am înțeles că aia e poezia pe care o guști; sau care te lasă perplex.

ete aici poezii cu carne:
http://www.citatepedia.ro/index.php?q=carne&r=p
Daca vrei poti sa servesti abatorul lui Bacovia.
Deh, cazuri care n-au ajuns la psihiatrie.

[CristianR]

Acum m-am prins: carnea era numitorul comun.

[ioan67]

În prealabil postat de CristianR

Doamne, ce metaforă! Ca de fiecare dată, Voiculescu mă lasă perplex. Ce dramatică pendulare între trup și duh, între om și Dumnezeu și cât de minunat exprimată!

P.S. Acum am citit finalul articolului lui Pleșu, O „piatră de poticnire“ pe tema libertății (care îi premerge celui postat de forever), și am văzut cât de bine se potrivește cu poezia lui Voiculescu pe care ai postat-o. Poate el însuși a fost inspirat de poet când a scris:
„Ca să nu mai spun că speram să nu-l văd umblînd vraiște prin sufletul meu și prin carnea mea, ca și cum ar fi la el acasă.”

E de presupus ca domnul Plesu, un om bine informat (ca tot filosofu responsabil), s-a pus pe studiat autorii de literatura asazis crestina. Si, impreuna cu vechiul si bunul prieten de sueta, domnul Liiceanu, o fi dezbatut serios cartile adunate prin sertarele vechilor biblioteci.

As avansa insa si ipoteza ca domnul Plesu sa fi experiat pe propria piele (si chiar in carne) continutul unor idei si simtaminte pe care poetii de odinioara le cantau in solitudinea lor linistita. Urmind sa se exprime public asa cum se pricepe, intr-un alt limbaj decat al poetilor de vocatie, desi nu mai putin atragator...

Deocamdata admir modul in care Plesu cearca sa coafeze problema libertatii, asa incat sa o faca acceptabila pentru manierele, gusturile si confortul noilor bulevarde (sau stradute) ale cugetarii oamenilor vremii.
Din pacate, publicul de gura-casca nu poate prelua si metaboliza noile nutrimente, in lipsa probabil a unor enzime care se elaboreaza numai si numai cu nasul in cartile groase, iar nu rasfoind distrat reviste si petitii online.
Totusi, sa admiram modul elegant in care omul nostru de cultura mimeaza marile problematizari, gandirea! Si inca, gandirea crestina... Ce altceva ar putea sa faca, oare, daca voieste sa fie binevoitor si curtenitor in forfota cvasitembela a lumii de astazi?

P.S. Ma intreb cum rezolva maestrul delicata distinctie dintre a sugera (orizonturi, teme, niveluri si stari de spirit) si a sugestiona, tinind cont de publicul care suntem astazi. O fi si asta vreo dilema!

[dobrin7m]

În prealabil postat de CristianR

Andrei Pleșu: Tot despre „poticniri” și libertate:

Cuvîntul „ispită“ a ajuns să nu aibă decît o conotație negativă. Ispita nu e, pur și simplu, unul dintre cele două apeluri (egale ca intensitate) ale unei alternative. E apelul necurat, înșelător, distructiv. E partea de întuneric, componenta de „capcană“ a alternativei. Mă întreb adesea de ce nu se străduiește și binele să fie „ispititor“, de ce „ispititorul“ prin excelență e numai „vrăjmașul“. Mi se răspunde că, într-un asemenea caz, „meritul“ opțiunii ar apărea diminuat. E ușor să alegi binele, cînd „design“-ul lui e seducător. Binele e, prin definiție, discret: nu vrea „să‑ți ia mințile“, să te îngenuncheze prin evidența calității sale. Înțeleg. Dar atunci „libertatea“ mea e șchioapă: am dinainte o pîine gustoasă, dar comună, „pîinea cea de toate zilele“ și, pe celălalt taler, un mirobolant tort de cofetărie pariziană. Sigur, pot avea „modestia“ să aleg pîinea (cu condiția, ar spune maximaliștii, ca doar „modestia“ să‑mi dicteze alegerea și nu vreo pasiune a mea – vinovată – pentru pîine. Adică să aleg fără plăcere, fără să fiu „ispitit“. După modelul kantian: numai ce faci din datorie e legitim moralmente; cum intervine „plăcerea“, meritul actului se evaporează…).

În acești termeni, libertatea noastră e libertatea de a alege între ceva pe care îl dorim, care ne atrage, și ceva pe care nu‑l dorim neapărat, ceva care, deși ne apare ca valabil, ne lasă oarecum indiferenți. Apostolul Pavel a rezumat această situa*ție într-o formulă celebră: „Nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvîrşesc“ (Romani, 7, 19). Cu alte cuvinte, între ceea ce vreau și ceea ce fac apare o fractură chinuitoare: de vrut, vreau (rațional) binele, dar prefer (prin înclinație) să fac răul. „Vrutul“ e „neispititor“, în vreme ce „nevrutul“ mă cheamă perfid, mă trage spre el, împotriva voinței mele! Bine, dar asta înseamnă că sînt defect: una vreau și alta fac. Ceea ce e bun mă lasă rece, ceea ce e rău îmi încinge tălpile. În formularea apostolului, „după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar în mădularele mele o altă lege (subl. mea, A.P.) văd că se luptă cu legea minţii mele şi rob mă face legii păcatului, care este în mădularele mele“ (Romani, 7, 22-23). Carevasăzică, există, în „statutul nostru creatural“, un „dat“ al diviziunii, o „fatalitate“ structurală a conflictului interior: sîntem locuiți de două „legi“ aflate în război (cf. și Galateni, 5, 17): legea „duhului“, dumnezeiască, și legea trupului, veșnic recalcitrantă. Problema este că, deși, în principiu, „trupul“ e slab și duhul e tare (Ev. după Matei, 14, 38), în imediat trupul prevalează. Ca să fie domolit e nevoie de o „suplimentare“ a părții duhovnicești prin Duhul Sfînt (Efeseni, 3, 16). Ajungem, astfel, la problema harului, în care nu ne aventurăm, deocamdată, de teama unor “poticniri“ încă și mai primejdioase.

Totul, pe fundalul conștiinței că sîntem „după chipul și asemănarea“ celui care ne-a creat. În aceste condiții, putem accepta că trupul nostru e un sediu al răului? Nu, căci „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El“ (1 Corinteni, 12, 18), „ca să nu fie dezbinare în trup“ (Idem, 12, 25). Ba mai mult: aflăm că „…pe cele ce ni se par că sînt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie“ (Idem, 12, 23-24). Ca să nu mai spunem că ne aflăm în spațiul unei credințe al cărei ax este „Întruparea“, adică coborîrea lui Dumnezeu în toate ale omului, mai ales în trupul care îi este, astfel, templu. Lucrurile se complică. Să zicem că, totuși, în „legea trupului“ s-a strecurat un vierme, o strîmbătate care trebuie doborîtă, anulată, „rectificată“. Ce arme avem la îndemînă? Bunul-simț răspunde, pripit: mintea, înțelepciunea, înzestrările noastre netrupești. Dar cuvintele Apostolului nu dau nici acestor „mădulare“ șanse necondiționate. „Unde este înţeleptul? unde este cărturarul? unde este întrebătorul acestui veac? Oare n-a arătat Dumnezeu drept nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ (Idem, 1, 20). Avem de-a face, așadar, cu șubrezenii ale alcătuirii noastre care privesc și „carnea“, mereu hărțuită de ispite malefice, dar și apetențele cărturărești, inteligența, cunoașterea de tip lumesc, incapabile de „nebunia“ adevăratei înțelegeri. Și iată-ne din nou ajunși la problema harului, pe care nu îndrăznim încă să o luăm în piept…

Mărturisesc că, de-a lungul acestor considerații, m-am simțit, mereu, în pericol. Unul conjunctural (dogma „instituționalizată“ și vînătorii de eretici care lucrează cu anateme, „corectitudini teologico-politice“, „cum îți permiți?!“, „habar n-ai!“, „iadul o să te mănînce!“) și unul intim („de ce fac «dialectică» pe socoteala Absolutului?“, „de ce nu mă resemnez să creditez taina în termenii ei proprii și vreau să o «sistematizez» cu mintea mea cea proastă?“). Dar ceva îmi spune că limbajul de lemn și gîndirea gata-făcută nu sînt pe placul lui Dumnezeu. Că pietatea superficială, evlavia gesticulatorie, ortopraxia nu-i ajută, de fapt, decît pe cei care și-au vîndut interogativitatea vie, pe o poliță de asigurare în Rai. Că credința nu e o formă de suficiență dăscălitoare, ci o căutare însoțită de încredere, dar și de tulburare, un risc asumat, o neliniște. E o trufie să cred asta? Poate. Caz în care sper să mă ierte Dumnezeu. Mă consolez cu gîndul că, măcar, nu dormitez confortabil, în zona „căldicelului“. Prefer fierbințeala rece a căutării.

P.S. Ziceți bodaproste! :)

Binele nu ispiteste. Binele e bine.
Dumnezeu nu ispiteste. Dumnezeu e Dumnezeu. Nu are nevoie sa ispiteasca caci ar incalca libera alegere a omului. daca ar ispiti Dumnezeu, nimeni nu ar gresi. pentru ca Dumnezeu este desavarsit. va dati seama ce ar insemna sa ispiteasca desavarsirea?
Desavarsirea nu are nevoie nici de aparatori, nici de ispite. E simpu. Voiesti pe Dumnezeu, Il urmezi, urmand binele pentru tine si pentru aproapele.


Raul are nevoie sa ispiteasca, ca altfel omul nu l-ar alege.

textul de mai sus e plin de inselare. Se vede ca nu Il cunoaste pe Dumnezeu.E o analiza lumeasca , fara cunostiinta Duhului Sfant. Duhul Sfant iti arata fara tagada diferenta intre trup si minte pacatoasa si trup si minte curata.

De-a lungul vietii, omul se intineaza de pacat , in minte. Trupul e ispitit prin simturi. trupul se intineaza de pacat prin simturi, care sunt lasate libere. unii spun: fac ce simt, fara sa analizeze cu mintea, daca ce simte e bine, raportat la Cuvantul Domnului. daca dai intaietate simturilor, vor subjuga mintea, facand-o sa gaseasca indreptatiri simturilor.
Vointa nu trebuie sa lucreze pentru simturi. caci capituleaza. Priviti un alcoolic spre exemplu. acela are vointa infranta de simturi.
Vointa omului trebuie sa ajunga sa convearga cu vointa Domnului. Voia mea sa fie voia Ta Doamne. Cum? Lucrand cu mintea , cernand gandurile pe sablonul legii Domnului. daca greseste mintea, greseste si trupul. Daca mintea nu greseste dar trupul greseste, dand frau liber simturilor, inseamna ca vointa e slaba, nu s-a unit cu vointa Domnului. ca sa faci voia Domnul , in voia ta, si astfel vointa sa fie puternica, e nevoie da tarie de la Domnul.
Fara Domnul nimic nu putem.

Daca ai invins simturile trupului, nu e totul. caci mintea e ispitita in continuare. si cade, si se ridica.

dar al diviziunii in om? Pacatul divide. Si vine din afara. Nu ne nastem divizati.

Binele trebuie raportat la Dumnezeu.

Sunt multe de spus. Sa citim sfintii, ca ne invata tot.

[ioan67]

În prealabil postat de CristianR

Acum m-am prins: carnea era numitorul comun.

...:) Din cartea "Taina iubirii", pe care ai avut bunavointa sa ne-o aduci pe alt topic, am ales un cuvant care mi se pare extraordinar, legat de tema libertatii si a iubirii. Evident e vorba si de taina persoanei!


Mai mult ca oricând şi mai mult decât oriunde, aici se impun clarviziunea şi vigilenţa duhovnicească, trezvia, o adevărată cultură ascetică proprie vieţii conjugale.

Această cultură depinde de persoana umană adultă care este un scop în sine, întotdeauna subiect, niciodată obiect, fiind punct de întâlnire între două lumi.
Persoana nu are nimic comun cu platitudinea obişnuitelor catehisme.
Ea luptă împotriva oricărei forme de sclavie şi de aceea etica sa este cu totul în afara legii "generalului", în afara tiraniei conformismului şi obiectivării, în afara oricărei supuneri faţă de "binele comun", faţă de orice necesitate atât a firii cât şi a societăţii.

Libertatea persoanei nu este nicidecum un drept, ci carta împărătească a datoriei ca răspuns la chemarea dumnezeiască.
Demnitatea sacerdotală a omului îl obligă.
După cuvântul Sfinţilor Părinţi, "Dumnezeu nu le vorbeşte decât dumnezeilor".
Aceasta este voia lui Dumnezeu. Tot restul este istorie omenească.

[ioan67]

Iubirea, bucuria, libertatea... Trebuie ca si aceste daruri supreme au anumite trepte, niveluri si puzderie de forme cata vreme nu intelegem prin ele doar Absolutul lor, ci concret persoanele care viaza in carne si oase, deocamdata in trup.

Exprimasem un gand, pe un alt topic, impartasind cu Demetrius cateva opinii pe tema casatoriei. Spuneam ca nasterea si cresterea/educarea copiilor nu epuizeaza Taina Casatoriei, Taina Iubirii. Ziceam ca iubirea se mentine, prin insasi natura ei care vine din scanteia Cerului, libera de nenumarate constrangeri, rigori, reguli lumesti, sociale etc. Ea le poate primi, le poate respecta si chiar folosi intr-o anumita masura si anume: atat cat ele nu o stanjenesc in zborul ei spre Vesnicie, cat nu ii devin, din unelte sau imprejurari, zid si catuse; cat nu se insinueaza ca scop fals.

Pasarea iubirii este, insa, o rara avis si multi pasarari se silesc, prin istorii, sa puna latul pe ea!
Unii dintre acestia au ce au cu erosul carnal, cu sexualitatea, cu unirea trupeasca a celor care se iubesc. Ei ar voi ca mirii sa isi exprime sublimul chemarii doar prin reverente pioase ori alte manifestari considerate ingeresti. Sexul e ceva rusinos pentru acesti pasarari, el este pacatos si, daca cumva il acceptam, spun ei, o facem doar cu scopul de a naste prunci. Ca doar asta e menirea dragostei pe pamant!...

Pesemne ca acesti vanatori priceputi au imprumutat aceste reflexe ale cugetarii de la gugustiucii pe care i-au momit lesne prin parcuri. Intre victima si pradator exista o comuniune aparte in care, cine stie, s-o fi facind oarecare transfer de insusiri de la cel vanat la vanator. Vanatorii de tigri, de pilda, cred ca au alta opinie despre iubire, comparativ cu amatorii de vrabiute si gugustiuci!

Oare cand nazuim la castitate, la sfintenie ca implinire a iubirii sotilor, nu putem accepta ca, macar la inceputuri, tanarul si tanara isi exprima dragostea si prin unire trupeasca? Urmind ca, pe masura ce simfonia dragostei se desfasoara, ei sa fie purtati de dragoste, prin har, si catre alte accente, spre alte zari? Nu este, oare, dragostea o simfonie? Or, daca e asa, in care simfonie creatorul nu imbina multime de note, de accente, de teme? Care se repeta, uneori, se nasc unele din altele, se intemeiaza una pe alta, se intretaie, se ingemaneaza, se lupta?...
Cum va ajunge calatorul pe pisc fara a porni mai intai pe dealurile din imprejurimi?
Si cum s-ar adanci scafandrul in palatele sidefate ale tainelor marii daca la inceput nu si-ar muia turloaiele in baltoacele de la maluri?

Iubirea trupeasca dintre soti e o presimtire si o fagaduinta pentru bunatati inca mai mari! O vad ca pe o pregustare a tainelor ascunse, deocamdata, carnii. Dar trupul poate fi, cata vreme nu e vazut ca inceputul si sfarsitul omului, un bun partener de calatorie si antrenament.
Nu e rostul sa ramanem trupesti (si tocmai asta inseamna sa credem, inselator si blocant, ca menirea Tainei e rodirea de prunci), nici sa ne inchipuim deindata ingeresti, castrindu-ne. Nu de alta, dar ingeri castrati nu prea s-au pomenit!
Prin dragoste se umbla cu prudenta, la pas (ca drumul e plin cu capcane), pana cand, sub lucrarea harului si a propriilor naduseli, vom capata unele puteri pentru a face primele exercitii de zbor. Abia atunci, da, ceea ce era doar nazuinta la castitate si iubire curata, incepe sa devina implinire, aievea.

[ioan67]

Am pomenit muzica, iata un canon pe tema noastra:
https://www.youtube.com/watch?v=8Af372EQLck

[forever...]

Nu îmi vine un titlu mai bun pentru ce vreau să scriu, probabil nici topicul nu e prea potrivit, dar cel puţin e "al meu" :-)

Mă tot gândesc care ar fi ţelurile/ activităţile care ne aduc bucuria în viaţă. Aş vrea să vorbim mai mult de această viaţă, căci încă trăim pe pământ şi viaţa de aici nu e neapărat (sau deloc) despărţită de cea viitoare. Adică ceea ce facem aici ne ajută sau nu la modul în care ne vom petrece veşnicia.

Şi cred că am nevoie de exemple concrete.

Voi incepe eu, cu unele care la această oră mi se par mai mult teoretice:

- apropierea de Dumnezeu, prin vieţuirea în duhul Evangheliei (cine poate?)
- căsătoria, creşterea şi educarea copiilor
- proiecte la serviciu
- învăţarea în diverse domenii, discipline, dobândirea de cunoştinţe, abilităţi noi
- ajutorarea semenilor (voluntariat, altele....)

Cum putem fi mai buni, mai iubitori, mai optimişti? Mai vii?

[ioan67]

As adauga jocul si creatia.
Adultul care nu se joaca si nu creaza e un om trist. Imprastie un aer nefericit.
In mod firesc, in afara de munca, invatare si ajutorul aproapelui avem nevoie, cred, de cultivarea copilului din noi. E drept ca acest copil nu mai e chiar ... ca in copilarie...:) A mai crescut si el, s-a adaptat la noile mijloace si conditii de viata presupuse de varsta, de activitatile noi, de rolurile si responsabilitatile inevitabile. Totusi el traieste in mijlocul inimii noastre, asa cum firul acela verde si subtire dinlauntrul falnicului stejar nu a disparut, ci se mentine ca prim inel, in mijlocul arborelui. Se poate constata, la o sectiune transversala...:)

P.S. Dar ce sa faci cu joc si cu creatie in Imparatie? - ne putem intreba. Eu zic ca multe, foarte multe lucruri...:) De exemplu sa canti, sa te veselesti s.a.m.d. Mie mi-ar placea sa dansez! Si sa patinez... invaluit in muzica ingerilor....