cuvinte de folos

[IOLANDA]

Din vorbele parintelui Arsenie Papacioc "sa nu lasi mana intinsa nici cand dai ,dar nici cand primesti"...

[laraG]

"Judecata este rapirea fara rusine a dreptului lui Dumnezeu, in timp ce osandirea inseamna pieirea sufletului celui care o rosteste;
***
Nu avem indreptatirea sa judecam pe nimeni, nici chiar starile de lucruri.Nici pe cei morti nu trebuie sa-i osandim, pentru ca din fericire sufletele tuturor oamenilor sunt in mainile lui Dumnezeu.Cand omul le vede pe toate prin prisma gandurilor bune, este curatit si fericit de Dumnezeu.Prin cugetele cele de stanga, omul ii osandeste si ii nedreptateste pe ceilalti impiedecand, astfel harul dumnezeiesc sa se apropie.Si diavolul vine si il ia in primire.
***
Dumnezeu ne va judeca nu doar dupa felul pacatelor noastre, ci si in modul in care noi ii judecam pe ceilalti.
***
Savarsirea oricarui pacat se datoreaza lipsei constiintei ca Dumnezeu este Judecatorul."(din Mica Filocalie, de Cuviosul Paisie Aghioritul)

[glykys]

Nu putem fi crestini daca nu mergem la biserica, daca nu ne spovedim si nu ne impartasim, daca nu avem icoane sfintite in casa, daca nu folosim candela, tamaia, daca nu postim, daca nu facem o coliva pentru mosii nostri, daca nu ne rugam si nu ne crestem copiii in credinta. Iar tinerii sa posteasca si sa mearga la biserica, sa nu creada ca la batranete, cand nu vor mai avea corp si picioare zdravene, o sa se apuca sa faca si astea.

De la predica de azi, in care s-a facut un apel catre oameni sa vina la biserica si in zilele de sarbatoare, daca sunt liberi. Sa nu stea acasa sa doarma duminica sau sa se piarda in trafic catre mare sau munte, caci viata noastra e scurta si daca nu ii acordam Domnului nici ziua aceea pe saptamana pentru rugaciune, cum sa mai fim in comuniune cu El?

"Să nu judecăm pe alţii, dar, când arde casa vecinului, nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc, ci chem pompierii, alerg la cişmea. Altfel, se cheamă că sunt fudul şi nu-mi iubesc aproapele." (Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii)

[cristiboss56]

" Un om intelept cunoaste pe un nerod, caci nerod a fost fiecare-n viata-i ; dar un nerod nu cunoaste pe un intelept , caci n-a fost niciodata intelept " .

[glykys]

GINDITI FRUMOS - cuvintari la ocazii speciale

Fragmente:

Oameni şi flori

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi.
Mai zilele trecute, de ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioşii care s-au gîndit la mine au socotit că îşi pot arăta simţămintele lor calde şi limpezi pentru mine prin flori. Se obişnuieşte ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. Şi acum, în vremea noastră, există această posibilitate, nu numai vara cum era odinioară, ci şi în vreme friguroasă, iarna, toamna, se pot oferii flori. Bineînţeles, se oferă flori de către aceia care au o consideraţie faţă de flori şi au consideraţie faţă de oamenii la care le oferă flori.
Floarea este ceva ce ne aduce aminte de frumuseţe. Cel care oferă floarea oferă ceva din frumuseţea sufletului său şi vrea să înfrumuseţeze, să adauge ceva la frumuseţea celui care primeşte floarea, celui care primeşte flori.
De fiecare dată cînd am primit o floare sau mai multe flori de ziua mea sau cu alte prilejuri, m-am gîndit să le ducem înaintea lui Dumnezeu. M-am gîndit la aceasta pentru că, odată, demult, în primii ani cînd am venit la mănăstire, mi‑a citit cineva o nuvelă scrisă de Gala Galaction. Scriitorul Gala Galaction a fost preot. Şi el a scris o nuvelă, o schiţă, nici nu ştiu ce este de fapt, intitulată „Trandafirii”. Şi, în această schiţă, scrie el, că o fată i-a oferit nişte trandafiri. El a luat buchetul de trandafiri şi l-a dus şi l-a pus la o cruce. Lui Dumnezeu I se cuvine tot ce este frumos, tot ce este bun în această lume, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvîrşit de sus este, pogorînd de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17). Asta o ştim de la Sfîntul Apostol Iacob, a scris-o el în Epistola sa Sobornicească, dar o rostim şi noi în rugăciune, la fiecare Sfîntă Liturghie, în Rugăciunea Amvonului cînd, adresîndu-ne lui Dumnezeu, zicem: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvîrşit de sus este, pogorînd de la Tine, Părintele luminilor”.
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi. Florile au darul lor. Florile sunt ceva ce nu poate fi comparat cu altceva. E ceva unic, o floare e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte nouă că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta. Adică ceva ca fiecare dintre noi nu mai există în lumea aceasta. E ceva unic. Aşa că este o legătură între flori şi între noi. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pămîntul acesta. Şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumnezeu, să înfrumuseţăm pămîntul. Să aducem ceva din cer pe pămînt. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare, prin firea ei, înfloreşte. Există prin firea ei. Ea nu are cum să gîndească, să se realizeze pe sine, ca să fie pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce e frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi, mai ales, îi desfată pe cei la care ajunge. O floare înfloreşte pentru ea în primul rînd, pentru că aşa există, dar o floare înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legătură cu ea. Oriunde ar fi o floare, înfloreşte. O floare e floare pentru că înfloreşte.
Este o floare care odinioară se numea Floarea Reginei, poate se numeşte şi acuma de către mulţi, iar într-o vreme se numea Floare de Colţ. E acelaşi lucru. Ea creşte pe munte. Creşte în locuri la care se ajunge greu şi, de aceea, este ceva ce se vede de către puţini şi s-ar putea întîmpla să nu ajungă nimeni la Floarea de Colţ, la Floarea Reginei, în anumite locuri, şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat‑o Dumnezeu. Iar cînd ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind noi ceva unic, trebuie să avem şi noi ceva din gingăşia florii. De altfel şi florile sunt de mai multe feluri. Gîndiţi-vă la un bujor, de pildă, e aşa, cu o floare mare, o floare mirositoare, plăcută, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea ei, prin mirosul ei. Sunt, însă, şi flori plăpînde. Gîndiţi-vă, de exemplu, la ghiocei, la brînduşi, la muscele, gîndiţi-vă la viorele. Cît sunt de plăpînde, cît sunt de mici şi totuşi, cît de minunat miros. Şi mai ales în buchet, cînd aduni mai multe la un loc, au un miros mai puternic. Te desfată! Pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi. Să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm sau am putea să purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie. Să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie. Să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpînde ne îndeamnă cumva la smerenie. Să avem şi noi smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă mirosul. Să avem şi noi miros de bună mireasmă duhovniceacă. Să oferim ceva din sufletul nostru cînd, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim şi florile pe care le‑am primit de la alţii, şi le aducem lui Dumnezeu şi zicem cumva, ca la Sfînta Liturghie: Doamne, Îţi aduc ale Tale dintru ale Tale. De ce? Pentru că ceea ce ofer eu, ceea ce-Ţi ofer eu Ţie, acum, Tu mi-ai dat. Floarea nu-i creată de mine. Mi-au dat‑o prietenii mei. Mi-au dat-o cei care mă iubesc. Floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc. Şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea şi acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea. Primeşte‑le pe ele cum m-ai primi pe mine (Epistola către Filimon).
Poetul Vasile Militaru are o rugăciune-poezie, o rugăciune de seară, în care sunt pomenite şi florile. El zice: „Cu de lacrimi gene ude, înalţă rugă Domnului/ Sufletul, păzeşte-mi Doamne, în tot ceasul somnului/ Gîndurile ce mă tulbur cu‑al Tău duh înfrîngele,/ Trupului meu dă-i odihnă, răcoreşte-mi sîngele.” Fiţi atenţi ce frumos urmează acuma: „Somn uşor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile,/ Şi cu inimă curată, să mă scoale zorile./ Rugăciuni să-nalţ spre Tine şi să-ţi cînt poruncile,/ Precum cîntă ciocîrlia peste toate luncile./ Să pornesc la muncă sfîntă, cum pornesc albinele/ Să pot umple ca şi ele, fagurii cu binele./ Şi să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plîngerii,/ Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii”.
Este o alcătuire gingaşă ca florile. Este o alcătuire pe care o poţi oferii lui Dumnezeu în rugăciunile de seară. Cînd Îi spui lui Dumnezeu că doreşti ca în lumea aceasta să se înmulţească binele, „Să pornesc la muncă sfîntă cum pornesc albinele,/ Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele,/ Şi să te slăvesc pe Tine – din lumea aceasta – de pe valea plîngerii,/ Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii”. Să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, şi pentru florile acelea ca şi care doresc să fiu şi eu cu gingăşie, cu delicateţe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc şi eu ca florile pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire, să nu fiu ca buruienile pe care le smulg oamenii pentru că n-au treabă cu ele, ci să fiu ca florile pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă oamenii, pe care le primesc oamenii, pe care le sădesc oamenii, pe care le seamănă oamenii, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gînduri mi-au venit în minte acum cînd ne pregătim pentru Sfînta Spovedanie şi cînd ar trebui să spunem dacă suntem ca florile, dacă oferim ceva pentru binele altora, cînd ar trebui să spunem dacă suntem delicaţi, dacă suntem sau nu suntem gingaşi, cînd ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu-l înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi, din această situaţie, să aducem mai mult bine în lumea aceasta. Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, am fost creaţi ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind şi nu numai flori, am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc, dar şi prin ceea ce aducem noi, din sufletul nostru, spre mărirea lui Dumnezeu, aşa cum aduc florile, şi spre desfătarea noastră. Amin.
Dumnezeu să ne ajute!

[LittleSparrow]

"Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi.
Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici."

Psalmul 17:28-29

[tabitha]

Au venit odată oarecari bătrâni la avva Arsenie si mult l-au rugat ca să se întâlnească cu dânsul. Iar el le-a deschis lor. Si l-au rugat pe el să le spună lor cuvânt pentru cei ce se linistesc si cu nimeni nu se întâlnesc. Si le-a zis lor bătrânul: «Când fecioara este în casa tatălui său, multi vor să se logodească cu dânsa. Iar după ce va lua bărbat, nu place tuturora; unii o defăimă, iar altii o laudă si n-are cinste asa multă ca întâi când era ascunsă! Asa si cele ale sufletului: după ce se vor vădi, nu pot să încredinteze pe toti».

[MariS_]

În prealabil postat de glykys

GINDITI FRUMOS - cuvintari la ocazii speciale

Fragmente:

Oameni şi flori

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi.
Mai zilele trecute, de ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioşii care s-au gîndit la mine au socotit că îşi pot arăta simţămintele lor calde şi limpezi pentru mine prin flori. Se obişnuieşte ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. Şi acum, în vremea noastră, există această posibilitate, nu numai vara cum era odinioară, ci şi în vreme friguroasă, iarna, toamna, se pot oferii flori. Bineînţeles, se oferă flori de către aceia care au o consideraţie faţă de flori şi au consideraţie faţă de oamenii la care le oferă flori.
Floarea este ceva ce ne aduce aminte de frumuseţe. Cel care oferă floarea oferă ceva din frumuseţea sufletului său şi vrea să înfrumuseţeze, să adauge ceva la frumuseţea celui care primeşte floarea, celui care primeşte flori.
De fiecare dată cînd am primit o floare sau mai multe flori de ziua mea sau cu alte prilejuri, m-am gîndit să le ducem înaintea lui Dumnezeu. M-am gîndit la aceasta pentru că, odată, demult, în primii ani cînd am venit la mănăstire, mi‑a citit cineva o nuvelă scrisă de Gala Galaction. Scriitorul Gala Galaction a fost preot. Şi el a scris o nuvelă, o schiţă, nici nu ştiu ce este de fapt, intitulată „Trandafirii”. Şi, în această schiţă, scrie el, că o fată i-a oferit nişte trandafiri. El a luat buchetul de trandafiri şi l-a dus şi l-a pus la o cruce. Lui Dumnezeu I se cuvine tot ce este frumos, tot ce este bun în această lume, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvîrşit de sus este, pogorînd de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17). Asta o ştim de la Sfîntul Apostol Iacob, a scris-o el în Epistola sa Sobornicească, dar o rostim şi noi în rugăciune, la fiecare Sfîntă Liturghie, în Rugăciunea Amvonului cînd, adresîndu-ne lui Dumnezeu, zicem: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvîrşit de sus este, pogorînd de la Tine, Părintele luminilor”.
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi. Florile au darul lor. Florile sunt ceva ce nu poate fi comparat cu altceva. E ceva unic, o floare e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte nouă că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta. Adică ceva ca fiecare dintre noi nu mai există în lumea aceasta. E ceva unic. Aşa că este o legătură între flori şi între noi. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pămîntul acesta. Şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumnezeu, să înfrumuseţăm pămîntul. Să aducem ceva din cer pe pămînt. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare, prin firea ei, înfloreşte. Există prin firea ei. Ea nu are cum să gîndească, să se realizeze pe sine, ca să fie pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce e frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi, mai ales, îi desfată pe cei la care ajunge. O floare înfloreşte pentru ea în primul rînd, pentru că aşa există, dar o floare înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legătură cu ea. Oriunde ar fi o floare, înfloreşte. O floare e floare pentru că înfloreşte.
Este o floare care odinioară se numea Floarea Reginei, poate se numeşte şi acuma de către mulţi, iar într-o vreme se numea Floare de Colţ. E acelaşi lucru. Ea creşte pe munte. Creşte în locuri la care se ajunge greu şi, de aceea, este ceva ce se vede de către puţini şi s-ar putea întîmpla să nu ajungă nimeni la Floarea de Colţ, la Floarea Reginei, în anumite locuri, şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat‑o Dumnezeu. Iar cînd ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind noi ceva unic, trebuie să avem şi noi ceva din gingăşia florii. De altfel şi florile sunt de mai multe feluri. Gîndiţi-vă la un bujor, de pildă, e aşa, cu o floare mare, o floare mirositoare, plăcută, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea ei, prin mirosul ei. Sunt, însă, şi flori plăpînde. Gîndiţi-vă, de exemplu, la ghiocei, la brînduşi, la muscele, gîndiţi-vă la viorele. Cît sunt de plăpînde, cît sunt de mici şi totuşi, cît de minunat miros. Şi mai ales în buchet, cînd aduni mai multe la un loc, au un miros mai puternic. Te desfată! Pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi. Să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm sau am putea să purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie. Să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie. Să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpînde ne îndeamnă cumva la smerenie. Să avem şi noi smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă mirosul. Să avem şi noi miros de bună mireasmă duhovniceacă. Să oferim ceva din sufletul nostru cînd, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim şi florile pe care le‑am primit de la alţii, şi le aducem lui Dumnezeu şi zicem cumva, ca la Sfînta Liturghie: Doamne, Îţi aduc ale Tale dintru ale Tale. De ce? Pentru că ceea ce ofer eu, ceea ce-Ţi ofer eu Ţie, acum, Tu mi-ai dat. Floarea nu-i creată de mine. Mi-au dat‑o prietenii mei. Mi-au dat-o cei care mă iubesc. Floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc. Şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea şi acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea. Primeşte‑le pe ele cum m-ai primi pe mine (Epistola către Filimon).
Poetul Vasile Militaru are o rugăciune-poezie, o rugăciune de seară, în care sunt pomenite şi florile. El zice: „Cu de lacrimi gene ude, înalţă rugă Domnului/ Sufletul, păzeşte-mi Doamne, în tot ceasul somnului/ Gîndurile ce mă tulbur cu‑al Tău duh înfrîngele,/ Trupului meu dă-i odihnă, răcoreşte-mi sîngele.” Fiţi atenţi ce frumos urmează acuma: „Somn uşor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile,/ Şi cu inimă curată, să mă scoale zorile./ Rugăciuni să-nalţ spre Tine şi să-ţi cînt poruncile,/ Precum cîntă ciocîrlia peste toate luncile./ Să pornesc la muncă sfîntă, cum pornesc albinele/ Să pot umple ca şi ele, fagurii cu binele./ Şi să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plîngerii,/ Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii”.
Este o alcătuire gingaşă ca florile. Este o alcătuire pe care o poţi oferii lui Dumnezeu în rugăciunile de seară. Cînd Îi spui lui Dumnezeu că doreşti ca în lumea aceasta să se înmulţească binele, „Să pornesc la muncă sfîntă cum pornesc albinele,/ Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele,/ Şi să te slăvesc pe Tine – din lumea aceasta – de pe valea plîngerii,/ Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii”. Să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, şi pentru florile acelea ca şi care doresc să fiu şi eu cu gingăşie, cu delicateţe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc şi eu ca florile pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire, să nu fiu ca buruienile pe care le smulg oamenii pentru că n-au treabă cu ele, ci să fiu ca florile pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă oamenii, pe care le primesc oamenii, pe care le sădesc oamenii, pe care le seamănă oamenii, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gînduri mi-au venit în minte acum cînd ne pregătim pentru Sfînta Spovedanie şi cînd ar trebui să spunem dacă suntem ca florile, dacă oferim ceva pentru binele altora, cînd ar trebui să spunem dacă suntem delicaţi, dacă suntem sau nu suntem gingaşi, cînd ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu-l înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi, din această situaţie, să aducem mai mult bine în lumea aceasta. Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, am fost creaţi ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind şi nu numai flori, am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc, dar şi prin ceea ce aducem noi, din sufletul nostru, spre mărirea lui Dumnezeu, aşa cum aduc florile, şi spre desfătarea noastră. Amin.
Dumnezeu să ne ajute!

Mare bucurie mi-ai facut, glykys draga, cu aceste cuvinte frumoase, spuse din inima, ale parintelui Teofil, pomenit fie in veci. Stiam eu ca ai o inima mare! D-apai de piatra sa fii si tot te inmoi cand cetesti ase faine ganduri, ase frumoase si inaltatoare cuvinte. Au forta, au viata, au putere. De ce? Sunt teologie inalta? Sunt demonstratii cu Biblia in mana? Sunt copy-paste? Nu, nu, nu, de trei ori nu. Sunt cuvinte simple venite din inima, dintr-o inima iubitoare, dintr-o inima de copil, dintr-o inima inocenta, o inima plina de bunatate si gingasie: o inima ca o floare de colt. Floarea Reginei. Asa trebuie sa fie inima noastra. Asa trebuie sa fie vorba noastra. Asa trebuie sa fie fapta noastra.
"Si nu uita, mama, sa fii bun!" - i-a spus mama sa, la plecarea in calugarie. Si n-a uitat, parintele!
Har, smerenie si jertfa de sine.

[glykys]

Echilibru intre munca si rugaciune

Intr-o manastire a venit din alta parte un monah foarte evlavios, in cautarea de atmosfera mai monahala decat in manastirea din care a plecat. I-a spus staretului ca el doreste sa traiasca dupa Scripturi, numai cu cuvantul lui Dumnezeu; asa ca sa i se ingaduie linistea cuvenita lecturii si rugaciunii.

In manastiri este o regula: oricine vine este primit si omenit ca oaspete trei zile. Dupa trei zile trebuie sa ia parte la munca impreuna cu obstea monahilor, care traiesc dupa principiul din vechime stabilit, "ora et labora" " roaga-te si munceste”.

Staretul l-a primit pe calugarul nostru, dar dupa trei zile calugarul s-a trezit cu economul manastirii care i-a spus cu binisorul: "Dupa traditia noastra, fii Cuviosia ta bun fi du-te la camp cu fratii si cu calugarii nostri. Acum ai implinit trei zile de cand ai venit, asa cu daca vrei sa mai ramai, asta-i randuiala din vechime".

Calugarul i-a spus cu blandete si evlavie: - "Parinte econoame, am plecat din manastirea cealalta pentru ca eu vreau sa traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte si in rugaciune, si acolo nu puteam. Nu ma tulburati. Parintele staret mi-a ingaduit sa tin regula mea".

Economul se sfatuise inainte cu staretul, asa ca, ingaduitor, n-a insistat. "Bine, parinte, stai, citeste si roaga-te". A venit vremea mesei. S-au dus toti calugarii la masa, au mancat, dar pe el l-au lasat in chilie sa citeasca si sa se roage. Asa s-a petrecut si la masa de seara, pana ce l-a razbit foamea si, suparat, s-a dus la staret spunandu-i:

- "Parinte, staret, mi se pare ca Prea Cuviosiile Voastre mancati de doua ori pe zi".

- "Da, mancam".

- "Dar pe mine de ce nu ma cheama trapezarul la masa? Sunt flamand de doua zile".

- "Eu i-am spus sa nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuviosia ta ca esti unul dintre aceia care traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu? Eu am inteles: nu esti un pacatos ca noi, care trebuie sa si muncim, ca sa mancam. Ca noi avem nevoie si de mancare. Noi am fost la camp, am muncit, dupa aceea ne-am dus si am mancat din rodul muncii mainilor noastre. Pe Prea Cuviosia Ta, daca traiesti numai cu cuvantul lui Dumnezeu, te-am lasat sa te hranesti cu el!" Tanarul monah si-a cerut iertare si a mers cu ceilalti la munca! Si apoi si la masa.