Iubirea prin ura de sine

[MariS_]

Iubirea prin ura de sine mi se pare nefericita chiar exprimarea. Iubirea nu poate proveni si nici macar creste din ura de altceva. Eu inteleg ce a dorit autorul sa exprime dar mi se pare un exces insasi exprimarea aceasta. Lepadare de sine e cu totul altceva. Lepadarea nu presupune ura ci detasare, detasare de egoism, detasare de mandrie, detasare de valorile false ale lumii. Dar nu ura, aici cred ca deja e exces. Cand ajungi la ura nu mai poti iubi curat pentru ca nu poti tine doi pepeni intr-o mana. Deci, inteleg sensul formularii dar nu sunt de acord cu forma in care e exprimat. Ar trebui inlocuit cuvantul ura din ea.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[Traditie1]

În prealabil postat de MariS_

Iubirea prin ura de sine mi se pare nefericita chiar exprimarea. Iubirea nu poate proveni si nici macar creste din ura de altceva. Eu inteleg ce a dorit autorul sa exprime dar mi se pare un exces insasi exprimarea aceasta. Lepadare de sine e cu totul altceva. Lepadarea nu presupune ura ci detasare, detasare de egoism, detasare de mandrie, detasare de valorile false ale lumii. Dar nu ura, aici cred ca deja e exces. Cand ajungi la ura nu mai poti iubi curat pentru ca nu poti tine doi pepeni intr-o mana. Deci, inteleg sensul formularii dar nu sunt de acord cu forma in care e exprimat. Ar trebui inlocuit cuvantul ura din ea.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Numai ura de sine (care e totuna cu ținerea minții în iad) ne poate feri de mândrie. Conștiința propriei răutăți trebuie să devină o stare permanentă, numai astfel vom evita înălțările minții. Dar cum am zis, fără exagerări.

Iar obsesia cu iubirea duce, paradoxal, la o slăbire a apropierii între oameni sau între oameni și Dumnezeu. Oamenii și Dumnezeu, persoanele sunt mai importante ca iubirea. Iubirea a ajuns un concept abstract, desprins de persoane, prin care unii își afirmă superioritatea în fața altora sau în forul lor lăuntric.

Titlul acestui topic vroia să atragă atenția că adevărata iubire este smerenia. Bunătatea și celelalte virtuți decurg din smerenie, nu invers.

[MariS_]

În prealabil postat de Traditie1

Numai ura de sine (care e totuna cu ținerea minții în iad) ne poate feri de mândrie. Creșterea conștiinței propriei răutăți trebuie să devină o stare permanentă, numai astfel vom evita înălțările minții. Dar cum am zis, fără exagerări.

Iar obsesia cu iubirea duce, paradoxal, la o slăbire a apropierii între oameni sau între oameni și Dumnezeu. Oamenii și Dumnezeu, persoanele sunt mai importante ca iubirea. Iubirea a ajuns un concept abstract, desprins de persoane, prin care unii își afirmă superioritatea în fața altora sau în forul lor lăuntric.

Titlul acestui topic vroia să atragă atenția că adevărata iubire este smerenia. Bunătatea și celelalte virtuți decurg din smerenie, nu invers.

Eu inteleg ce vrei sa spui mai ales prin expresia "Creșterea conștiinței propriei răutăți trebuie să devină o stare permanentă" si sunt perfect de acord cu ea. Problema e la iubire pe care eu o vad altfel, adica fara exercitiul ei, uneori poate exagerat, alteori poate gresit directionat, dar totusi fara exercitiul iubirii riscam sa ne transformam intr-un bloc de gheata "perfect, pur si transparent", dar cu ce folos?
Har, smerenie si jertfa de sine.

În prealabil postat de Traditie1

Evident, există, ca în orice, excese. Noi trebuie să controlăm întreaga noastră viață interioară, toate gândurile, sentimentele, pornirile. Experiența arătată că sunt gânduri aparent pozitive, cu efect devastator. În general, tot ceea ce se însușește printr-o acceptare voluntară, fie el gând sau experiență senzorială, are toate șansele să fie demonic și distructiv. Lucrurile care vin de la Dumnezeu, inclusi ura de sine corectă, acționează fără aplecarea voinței noastre spre ele.

Diavolul dă tot felul de gânduri și sentimente aparent bune, de falsă iubire, falsă smerenie etc. Prin ele ne înalță de fapt în mândrie, scopul lui.

Deci ura de sine nu trebuie să fie practicată de noi prin autosugestie sau acceptarea unor gânduri. Este vorba de o conștientizare a răutății din noi, nu de ceva faptic.

Doamne ajuta-ne sa reusim! Fara duhovnic poti sa-ti faci mult rau. Acceptarea/neacceptarea gandurilor de vina care uneori ne incearca sunt lucruri care pe mine ma depasesc. Daca le accepti mergi pe un teren periculos, daca nu le accepti vin intrebari de genul "cine sunt eu sa ma ridic impotriva lui Dumnezeu sa spun ca nu am facut aia sau aia" - exact gandul de falsa smerenie de care spuneai. Sa le lasi nefiltrate e iar foarte greu caci controlul vietii interioare te indeamna sa le cercetezi. Ajungem parca mereu, mereu la aceeasi concluzie: Doamne ajuta-ne sa reusim sa fim bineplacuti Tie! Nu stiu cum este un om bineplacut lui Dumnezeu, dar din mila Lui nemarginita, poate vom afla cu totii odata.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Traditie1

Participarea la slujbe, respectarea a tot felul de ritualuri, pravile de rugăciune și alte reguli dă o siguranță iluzorie a mântuirii.

Din tot sufletul te rog sa ma ierti , dar o mai mare erezie de mult nu am mai citit pe acest forum ! Te adresai pe un thread la Generalitati tizului tau Andrei ( Cozia ) , astfel :"Largeste-ti orizontul , invata sa gandesti , nu mai fii asa simplist "! Acest sfat dat de tine , ti se potriveste ca o manusa !. . ." Ortodoxie si Bucurie " :http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...rie-68606.html

[georgeval]

În prealabil postat de Traditie1

Numai ura de sine (care e totuna cu ținerea minții în iad) ne poate feri de mândrie.

Foarte greu imi este sa inteleg aceasta interpretare. Avand in vedere ca marea porunca a dragostei ne indeamna sa ne iubim aproapele ca pe noi insine. In Morala crestina orotdoxa se vorbeste chiar despre stima de sine, iubirea de sine si smerenia ca datorii ale crestinului fata de sine insusi.

[Pavel22]

Iubirea prin ura de sine e o contrazicere crasa. Ca sa poti iubi pe altii mai intai trebuie sa te iubesti pe tine insuti. Nu e vorba despre "ura de sine" ci mai mult despre nemultumirea de sine.
Daca incepi sa te urasti pe tine insuti o sa incepi sa ai complexe de inferioritate si lipsa de incredere in tine o sa infloreasca...
Psihicul omului este foarte complex, iar dezinformarile celor,care pretind ca au un inalt grad duhovnicesc pot produce, mai ales din nestiinta, tulburari nevrotice. Tendintele nevrotice se formeaza cand apar contradictii intre conceptiile celor, care simt ceva dar in realitate vor altceva. Lepadarea de sine cum i se mai spune incepe cu iertarea aproapelui nu cu "ura de sine". Sensul iubirii aproapelui este acelasi cu sensul reconcilierii relatiilor cu aproapele. Vad aici diferite pareri despre cum trebuie actionat asupra gandurilor insa degeaba incercam tot felul de "metode" daca nu reusim sa o aplicam pe cea mai importanta, pragul pe care trebuie pasit ce ne duce la treapta iubirii si anume Iertarea Aproapelui. Nimeni nu poate sa reuseasca sa ajunga la cea mai "inalta treapta" daca nu participa la Sf Liturghie. Nu cred, ca trebuie sa ne facem griji la ce fel de "ritualuri" trebuie facute pentru mantuire, incercarile de trebuinta, o sa vina ele la noi, fie ca o sa constientizam rautatea din noi fie ca nu degeaba ne silim in a o vedea daca nu ne luptam cu ea prin Iertarea Aproapelui. Intr-un om e lumea toata. Deci si in noi e lumea toata...

În prealabil postat de dorinastoica14

De acord cu cele spuse până aici dar cum rămâne cu porunca "Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi?"
Să urâm păcatul din aproapele nostru la fel cum urâm propiul păcat?Adevărul este că oamenii îşi iubesc păcatele şi iubesc în aproapele lor păcatele pe care le au şi ei.Cel iubitor de plăceri îl caută pe cel care iubeşte plăcerile,cel băutor pe cel care iubeşte băutura,cel fumător pe cel care fumează şi examplele ar putea continua multe la număr ca şi viciile.
O vorbă din popor spune "cine se aseamănă se adună" şi bine ar fi să fie aceasta valabilă şi între oamenii care merg pe cărarea îngustă a credinţei.
Dar ce caută ura între oamenic care au drept unic scop în viaţă mântuirea?

Parintele Cleopa, cred, zicea sa avem pentru noi insine atitudine de judecator, pentru aproapele iubire de mama iar pentru Dumnezeu iubire de fiu...

[iustin10]

Daca sint in metrou si ma reped sa ocup un loc in fata altei persoane inseamna ca m-am iubit pe mine ? NU,caci tocmai mi-am facut un rau sufletesc,neglijind pe aproapele.Cinstit ar fi sa gindesc:asa cum eu imi doresc acel loc,asa si-l doreste si cel de linga mine.Cinstit ar fi sa dau intaietate celorlalti,depasind stadiul autosatisfacerii proprii.
Daca insa constat,ca mereu fac raul care nu vreau sa il fac,atunci ura de sine poate fi un leac.Ura de sine poate exprima atunci smerenie.Urasc persoana aceasta inadaptabila care sint.Dar asta nu inseamna ca nu sint atent la mine,tocmai pt a identifica nevoile celorlalti.
Sinele nostru este cel mai bun instrument de cunoastere pt a cunoaste nevoile celorlalti.
Sper sa fi reusit sa surprind cele 2 sensuri ,ambele pozitive,ale iubirii si urii de sine.

[Sara I]

În prealabil postat de Traditie1

Parintele arhimandrit Sofronie spune ca noi nu ne nastem cu dragostea, trebuie s-o dobândim iar dobândirea dragostei este lucrul cel mai anevoios pentru ca, asa cum spune Mântuitorul, iubirea consta în fapte.

Dobândirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin ura de sine, prin nemultumirea pentru propriul caracter nerecunoscator si tradator fata de Daruitorul de bunatatati. De fapt toate virtutile sunt opusul unor patimi sau defecte iar iubirea e opusul nepasarii ancestrale a urmasilor lui Adam.

Schimbând putin subiectul, parintele spune ca vederea pacatului este o trezire din somnul de veacuri. În mod asemanator începutul smereniei si al iubirii e o trezire din mândria si nepasarea care caracterizeaza pe toti oamenii în mod natural.

Doamne-ajuta !

Dumnezeu ne-a dat mari comori prin parintii traitori, si am nadejdea ca tot El ne va milui si cu dreapta intelegere a celor transmise de ei...

Sunt de acord ca cineva nu poate merge pe calea pocaintei..fara a-si constientiza raul interior, pacatul, firea corupta, neomenia si intunericul din el...si mai cred ca, oricat de deznadajduitoare poate fi la un moment dat vederea propriului intuneric...aceasta vedere este un har..un dar al Duhului Sfant..care, printre altele.."va vadi lumea de pacat" (Ev.Ioan,16:8)...si da, fara sa ne vedem pacatul, nenorocirea...totala si completa dependenta de harul Duhul Sfant...suntem in inselare..si in parere de sine...

insa, exista un principiu natural conform careia...acel lucru/situatie catre care indrepti atentia ta...are tendinta sa sporeasca si sa creasca...si atunci, daca eu ma uit incontinu numai si numai la raul din mine...si ma lupt cu el, si il urasc.. si ma incrancenez...sa cad...si iarasi ma lupt...oare nu-i dau putere si mai mare in viata mea? Unde sa mai punem ca daca totusi imi iese, voi avea tendinta sa ma mandresc si sa-mi pun inainte o neprihanire a mea proprie...ca fariseii, si...vai noua atunci...caci...stim ca harul lui Dumnezeu se indeparteaza de cei mandri..

Si apoi...ura de sine...eu o inteleg ca o preocupare exacerbata fata de acest "sine"..sau egoismul inerent naturii cazute...acelasi egocentrism, preocupare excesiva de "sine"....de care noi dorim sa scapam...

Apostolul Pavel ne indeamna sa biruim raul...prin bine...ori Singurul Bine...sau BUN...este numai Dumnezeu...

Eu cred ca idealul pentru noi e sa fim atat de pasionati si preocupati de Dumnezeu...de mila Lui...de bunatatea Lui...de frumusetea Lui...sa ne fie atat de drag sa stam langa El...sa cautam sa-L cunoastem...sa-L intelegem...desigur, atat cat putem noi, ca oameni...incat sa nu ne mai ramane timp si energie, si dorinta...sa hranim raul din noi...si acesta efectiv sa se usuce...ca o planta neudata si neingrijita...Doamne-ajuta...

Cat despre iubirea de Dumnezeu...eu am inteles ca El este Cel care o initiaza..."Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi, si a trimes pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre"(1Ioan, 4:10)
si odata ce noi am luat contact...real si nemijlocit cu...iubirea Lui pentru noi...odata ce El ne strapunge inima..si ni Se descopera...ca Acela care ne iubeste...cu adevarat...oricat de gunoaie de oameni am fi fost noi(sau inca suntem)..oricat de nevrednici...si de mizerabili...nu cred ca putem sa-i raspundem decat cu.."Domnul meu si Dumnezeul meu"...si din acea recunostinta...vom dori sa ne facem inima...asternut pentru picioarele Sale...Asa cred ca a facut femeia desfranata, pe care Mantuitorul...in loc sa arunce cu piatra...a iertat-o...si i-a rusinat pe parasii ei...

Povestea odata parintele Arsenie...din tineretile dumnealui...de o .."disputa"..avuta cu parintele Cleopa...(mentionand ca era pe fondul unei reale iubiri si fratii in Hristos)..parintele Cleopa fiind aprig, neobosit, si de neoprit in lupta directa cu diavolii..cu raul...si pacatul...in timp ce dumnealui-p. Arsenie...era mai mult pentru.."o stare de prezenta"...inaintea lui Dumnezeu...o contemplare...o uitare de sine...in care...desi isi constientiza pacatul...isi cerea iertare de la Dumnezeu...si se arunca din nou in...bratele Lui...in mila Lui..in dragostea Lui...veselindu-se inaintea fetei Lui.

Iata...doi mari duhovnici...stalpi ai ortodoxiei...si categoric..oameni ai lui Dumnezeu(eu asa ii vad)..si totusi...doua abordari diferite...care duc inspre acelasi tel...o mai mare apropiere de El....sfintire...biruinta asupra pacatului...firii pamantesti...

Fie ca harul lui Dumnezeu sa ne descopere si noua, celor ce vrem sa mergem la Cale...ce ne este propriu fiecaruia...

Sa ma iertati...si Doamne-ajuta !