Crestinii din Biserica primara... si noi, cei de astazi

[laurastifter]

Doamne ajută!
Diac. Prof. Ioan I. Ică Jr. de la Facultatea de Teologie din Sibiu este autorul unei lucrări excepţionale, intitulată "Canonul Ortodoxiei" (până acum a fost publicat doar vol. I de aprox. 1000 de pagini) care, după o introducere explicativă pasionantă de 318 pagini, cuprinde o colecţie de texte creştine din primele trei secole. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine... sunt şi scrieri din sec. al IV-lea.
Am început foarte recent să citesc această carte, astfel că astăzi am ajuns la câteva scrieri esenţiale atât pentru cultura noastră teologică, cât şi pentru viaţa duhovnicească: "Martiriul Sfântului Policarp", "Martiriul Sf. Justin şi al celor împreună cu el", scrisoarea lui Plinius cel Tânăr către împăratul Traian despre creştini (aprox. anii 111-113) etc.
Aceste documente vechi m-au impresionat profund şi m-au determinat să meditez la contrastul dintre viaţa primilor creştini şi conduita noastră morală, a creştinilor din sec. al XXI-lea de la venirea lui Hristos în lume.
De ce oare ei puteau să lase totul (familie, avere, privilegii sociale, prietenii.) cu bucurie pentru Hristos, iar noi...? Cum se face că acei creştini, oameni reali, din carne şi oase, puteau merge cântând la martiriu, din dragoste pentru Dumnezeu? Cum reuşeau... şi de ce creştinismul nostru, cum s-ar exprima Sf. Atanasie cel Mare, este din lemn, deşi se foloseşte de obiecte din aur?
De exemplu, guvernatorul Plinius al Bitiniei îi scria lui Traian (98-117 d. Hr.) despre atitudinea creştinilor în faţa morţii. El, un guvernator păgân, era atât de uimit şi nedumerit în privinţa curajului inexplicabil al creştinilor, încât a simţit nevoia să-i ceară sfatul împăratului în legătură cu această problemă. Creştinii, spunea el, erau invincibili pentru că, la anchete, vorbeau foarte politicos şi cuviincios, dar atunci când li se cerea să spună ceva împotriva lui Hristos, ei refuzau şi-şi mărturiseau credinţa suportând cele mai groaznice chinuri. M-au impresionat foarte multe idei din acea scrisoare, mai ales pentru că autorul ei este un păgân, un adversar al creştinilor (chiar scria că i-a trimis la moarte pe cei care "se încăpăţânau" în creştinism) care, fără să conştientizeze acest fapt, Îl mărturisea pe Hristos, Ocrotitorul mucenicilor Săi. Cel mai mult m-a emoţionat ceea ce scria despre mărturia unora dintre creştini care, fiind torturaţi, au explicat în ce anume constau adunările lor liturgice. Astfel, creştinii se adunau în fiecare duminică dimineaţă şi Îi intonau cântări lui Hristos "ca unui zeu", mâncau împreună, iar la sfârşitul adunării, se îmbrăţişau, făgăduindu-şi unii altora că, dacă vor fi prinşi, sub nicio formă nu-L vor tăgădui pe Hristos. Cât de impresionant! Primii creştini nu ştiau, la finalul unei Liturghii, dacă şi săptămâna următoare vor fi toţi, sau unii dintre ei vor fi prinşi până atunci. Poate că, în acele momente, fiecare dintre ei îşi punea, în gând, întrebarea: "oare aceasta a fost ultima Sfântă Liturghie la care am participat în viaţa mea? Oare duminica viitoare voi mai putea să vin aici?". Şi, departe de a-şi pierde nădejdea în aceste condiţii critice, ei îşi făgăduiau unii altora că cei care vor fi arestaţi vor rămâne consecvenţi, mărturisindu-L pe Hristos şi netrădându-şi confraţii.
Dar ce să mai spunem de curajul extraordinar, aproape supraomenesc al Sfântului Episcop Martir Policarp, ars de viu pentru Hristos? Dar de uimitoarea profunzime a unor scrieri precum "Epistola către Diognet", al cărei autor anonim este identificat de către unii teologi occidentali chiar cu Sf. Policarp?
Cum au reuşit toţi aceştia să scrie, să gândească, să trăiască şi să moară cu atâta sfinţenie şi frumuseţe sufletească? Cum se explică faptul că, atunci când erau conştienţi că-i aşteaptă cele mai cumplite torturi şi moartea fizică, spuneau deschis, fără şovăire, că Unicul Împărat şi Dumnezeu adevărat este Hristos?
Ştiu că harul Duhului Sfânt îi întărea, dar Dumnezeu "vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină", de unde rezultă că, dacă noi ne-am dori cu adevărat, El ne-ar întări şi pe noi astfel încât să le putem urma acestor sfinţi credincioşi ai lui Hristos. Dacă ei au reuşit să cucerească Imperiul roman prin mărturisirea lor martirică, oare ce ar face în zilele noastre, când nimeni nu i-ar mai persecuta şi mesajul lor ar fi ascultat măcar din curiozitate? Ce ar face ei, dacă ar trăi printre noi acum, în aceste vremuri de libertate religioasă?
Şi dacă realizăm imensa diferenţă calitativă dintre viaţa lor duhovnicească şi a noastră, atunci cum am putea face să le urmăm exemplul, să dobândim tăria credinţei şi a iubirii lor? Iubindu-L mai mult pe Dumnezeu! Cred că aceasta este prima condiţie...
Voi ce credeţi? Cum Îl putem mărturisi pe Hristos prin viaţa noastră? Cum putem recupera şi experia trăirea spirituală a primilor creştini?