sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti

[vsovi]

voi va ganditzi la sange shi carne la sufletul sangelui shi al carnii, Jenica sarmana vorbea de duhul dragostei curate intru Hristos :)

[sanziana62]

În prealabil postat de Eutifiev_EMI

Care este aproapele tau, cand este vorba de dragoste ?

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov

Despre iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?

A iubi este o fericire, a urî este un chin.

Toată Legea şi prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele.
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu. Căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).

Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sângele; porunca este nouă, iar inima noastră -veche.
Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă -Hristos o porunceşte - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.

Însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.

Căderea a supus inima stăpânirii sângelui şi, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeşte inima din această robie, din această silnicie, şi o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh.
Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt.

Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii fireşti, trupeşti, stricate de căderea în păcat. (Scara, Cuvântul 15, cap. 3).

"Cel ce spune că poate avea pe amândouă aceste iubiri se amăgeşte pe sine însuşi", a spus Sfântul Ioan Scararul (Cuvântul 3, cap. 16).


Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu, "Ca toţi să fie una", a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Sau, "după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21)

Fă pentru cei pe care îi iubesti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredinţezi lui Dumnezeu - şi iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.
Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotriveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.
Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase.
Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curaţirii acesteia.

Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu -cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalţi, descoperită doar conştiinţei tale. Faptele pe care le săvârseşti să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufleteşti.
Dă cinstire aproapelui, fără sa iei seama la vârstă, fără să faci deosebire între bărbat şi femeie, fără să te uiti la rangul pe care îl are în lume -şi iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul şi sângele, nu înrâurirea simţurilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiţi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, şi acolo sunt dator să îl cinstesc.
Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecătii lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea faţă de chipul lui Dumnezeu, şi prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad.

Dă cinstire orbului, şi leprosului şi celui bolnav la minte, şi pruncului de ţâţă, şi răufăcatorului, şi păgânului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputinţele şi neajunsurile lor! Ia seama la tine însuţi, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta.
În creştin să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povăţuirea noastră, şi încă va mai spune atunci când se va hotărî soarta noastră în veşnicie: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti frati ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut". (Mt. 25, 40).
Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic şi te vei face tăinuitor al iubirii de aproapele. Tăinuitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu.

Dar dacă socoţi că îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta trăieşte un simţământ de neplăcere fie şi faţă de un singur om, să ştii că te afli într-o veşnică amăgire de sine.
"Dacă zice cineva:", grăieşte Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, " - iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este... Această poruncă avem de la El, că cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său". (1 In. 4, 20, 21).
A arăta iubire duhovnicească faţă de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. "Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă", grăieşte iarăşi Cuvântatorul de Dumnezeu, "pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte". (1 In. 3, 14).

Desăvârşirea creştină stă în desăvârşita iubire de aproapele. Desavârşita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaşte desavârşire, întru care nu este sfârşit sporirii. Creşterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârşită, pentru că iubirea este Nesfârşitul Dumnezeu. (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Caută să sporeşti în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porţile învierii, pe porţile Împărăţiei Cerurilor. Amin.

Despre iubirea de Dumnezeu

Iubeşte-L pe Dumnezeu aşa cum a poruncit El să fie iubit, iar nu aşa cum socot să Îl iubească visătorii care se amăgesc pe sine.
Nu-ţi născoci ţie extaze, nu-ţi pune în mişcare reverii, nu te aprinde cu flacăra materialnică - flacăra sângelui tău. Jertfa bine primită de Dumnezeu este smerenia inimii, străpungerea duhului. Cu mânie îşi întoarce Dumnezeu faţa de la jertfa adusă cu nădăjduire în sine, cu părere trufaşă de sine, de-ar fi jertfa aceasta şi ardere de tot.

Trufia pune în mişcare nervii, aprinde sângele, stârneşte închipuirea, trezeşte viaţa căderii; smerenia linisteşte nervii, potoleşte mişcarea sângelui, nimiceşte visarea, omoară viaţa căderii, deşteaptă viaţa în Hristos Iisus.

"Ascultarea este" înaintea Domnului "mai bună decât jertfa, şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor", a grăit Proorocul către împăratul israilitean, care îndrăznise a aduce lui Dumnezeu jertfa nepriincioasă (1 Împ. 15, 22): voind a aduce lui Dumnezeu jertfa iubirii, nu o aduce după bunul plac, sub o înrâurire nechibzuită; adu-o cu smerenie, la vremea şi în locul pe care le-a poruncit Domnul.

Locul duhovnicesc, singurul în care ni s-a poruncit a aduce jertfele duhovniceşti, este smerenia. (Pateric. Din spusele Preacuviosului Pimen cel Mare).

Domnul a însemnat trăsăturile cele adevărate şi vrednice de crezare ale celui ce iubeşte şi ale celui ce nu iubeşte. El a spus: "Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. Cel ce nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele". (In. 14, 23, 24).
Vrei să deprinzi iubirea Dumnezeiască? Îndepărtează-te de orice faptă, cuvânt, gândire, simţire care sunt oprite de Evanghelie. Prin vrăjmăşia ta faţă de păcat, care este atât de urât Atotsfântului Dumnezeu, arată-ţi şi dovedeşte-ţi dragostea către El.

Vindecă neîntârziat prin pocainţă păcatele în care ţi s-ar întâmpla să cazi din neputinţă; cel mai bine este, însă, ca printr-o neslăbită luare-aminte la sine, să nu-ţi îngădui nici aceste greşeli.

Vrei să deprinzi iubirea Dumnezeiască? Cercetează cu osârdie în Evanghelie poruncile Domnului şi sileşte-te a le plini cu fapta, sileşte-te ca să prefaci virtuţile evanghelice în deprinderi, în însuşiri ale tale. Se cuvine celui ce iubeşte să plinească întocmai voia celui iubit.

"Iubit-am poruncile Tale mai mult decât aurul şi topazul; penru aceasta către toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreptăţii am urât" (Ps. 118, 127, 128), spune Proorocul. O asemenea putere este numaidecât trebuincioasă pentru pazirea credincioşiei faţă de Dumnezeu. Credincioşia este o condiţie de neînlăturat a iubirii. Fără aceasta iubirea se destramă.

Prin fuga necontenită de rău şi prin plinirea statornică a poruncilor evanghelice, în care se cuprinde toată învăţătura morală a Evangheliei, ajungem la iubirea Dumnezeiască. Acesta este mijlocul prin care petrecem în iubirea de Dumnezeu: "Daca veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea" (In. 15, 10), a spus Mântuitorul.

Desăvârşirea iubirii se cuprinde în unirea cu Dumnezeu; sporirea în iubire este împreunată cu o negrăita mângâiere, desfătare şi lumină duhovnicească. La începutul nevoinţei, însă, ucenicul iubirii trebuie să poarte o luptă crâncenă cu sine însuşi, cu firea sa adânc vătămată: răul care a intrat prin cădere în firea noastră s-a făcut pentru ea lege, care luptă şi se răzvrateşte împotriva Legii lui Dumnezeu, împotriva legii sfintei iubiri.

Iubirea de Dumnezeu se întemeiază pe iubirea de aproapele. Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrită de o pace sfânta, plină de har, cu întreaga omenire, să ştii ca eşti chiar la porţile iubirii.
Aceste porţi, însă, nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu în omul care s-a pregatit prin curăţia inimii, a minţii şi a trupului pentru primirea acestui dar. Pe măsura treptei pregătirii este şi treapta darului, pentru că Dumnezeu este Drept-Judecător şi în milostivirea Sa.

Iubirea de Dumnezeu este pe de-a-ntregul duhovnicească: "ce este născut din Duh, duh este" (In. 3, 6).
"Ce este născut din trup, trup este" (In. 3, 6): iubirea trupească, născută fiind din trup şi sânge, are însuşiri materialnice, stricăcioase. Ea este nestatornică şi schimbătoare: focul ei depinde în întregime de materie.

Auzind din Scriptură că Dumnezeul nostru este foc (Evr. 12, 29), că iubirea este foc, şi simţind în tine focul iubirii fireşti, să nu crezi că este vorba de unul şi acelaşi foc. Nu! Aceste focuri sunt potrivnice şi se înabuşă unul pe celalalt. (Scara, Cuvântul 15).
"Să slujim lui Dumnezeu după bună plăcerea Lui, cu evlavie şi cu sfială: căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor". (Evr. 12, 28, 29).

Iubirea firească, iubirea căzută, aprinde sângele omului, îi pune în mişcare nervii, îi stârneşte închipuirea; iubirea sfântă răcoreşte sângele, odihneşte şi sufletul, şi trupul, atrage omul lăuntric la ruga tăcuta, îl afundă în dulceaţa smereniei şi desfătării duhovniceşti.

Mulţi nevoitori, luând iubirea firească drept iubire Dumnezeiască, şi-au înfierbântat sângele, şi-au înfierbântat şi închipuirea. Starea de înfierbântare se preschimbă foarte uşor într-o stare de frenezie (ieşire din minti). Cei ce se află în starea de înfierbântare şi de frenezie au fost socotiţi de multă lume ca oameni plini de har şi de sfinţenie, iar ei, nefericiţii, erau jertfe ale amăgirii de sine.

Mulţi asemenea nevoitori au fost în Biserica Apuseană, începând din vremea căderii ei în papism, care în chip hulitor atribuie unui om însuşiri dumnezeieşti şi îi dă acestuia o închinare cuvenită şi potrivită numai lui Dumnezeu; mulţi dintre aceşti nevoitori au scris cărţi din starea lor de înfierbântare, în care amăgirea de sine extatică li se părea iubire dumnezeiască şi în care închipuirea lor zdruncinată le zugrăvea o mulţime de vedenii care le măguleau iubirea de sine şi trufia.

Fiule al Bisericii Răsăritene! Fereşte-te de citirea unor asemenea cărţi, fereşte-te de a urma poveţele celor ce s-au amăgit pe sine. Călăuzindu-te după Evanghelie şi după Sfinţii Părinti ai adevăratei Biserici, suie-te cu smerenie la înălţimea duhovnicească a iubirii Dumnezeieşti prin mijlocirea lucrării poruncilor lui Hristos.
Să ţii neclintit în minte că iubirea de Dumnezeu este cel mai înalt dar al Sfântului Duh, iar omul poate doar să se pregătească, prin curăţie şi smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se schimbă şi mintea şi inima şi trupul.
Osteneala noastră este deşartă, stearpă şi vătămătoare atunci când căutăm a descoperi în noi, mai înainte de vreme, înaltele daruri duhovniceşti: pe acestea le dăruieşte Milostivul Dumnezeu, la vremea lor, plinitorilor statornici, răbdători şi smeriţi ai poruncilor evanghelice. Amin.

p. 134-138

Despre Înşelare
Schitul românesc Lacu
Sfântul Munte Athos
1999

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov
Pomenit pe 13 mai

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine pãcãtosul!

Copyright © 2002-2007, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul"Alba Iulia

[alynnna]

În prealabil postat de Eutifiev_EMI

Care este aproapele tau, cand este vorba de dragoste ?

Iata o intrebare ce ar trebui sa ocupe un loc f.important in mintea si inima noastra zi de zi! Daca am avea acesta trezvie duhovniceasca am trai toti ca o mare familie. Nu ar mai exista mesaje de genul ca: popa mi-a cerut bani, tu esti prea inchis sa pricepi ceea ce eu am vrut sa iti comunic si altele. Ci am spune: parinte, frate, sora, sa ne rugam impreuna. Rugaciunea este ca o aripa ce se inalta la Domnul. Dar cum nimeni nu poate zbura cu o singura aripa e nevoie de doi. E nevoie de comunine. Dar ce comunine este aceea fara dragoste? Nimic! Insa in dragoste, rugaciunea pentru semeni se desprinde din inima precum frunzele uscate ce pregatesc pamantul pentru un nou rod. Sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti este cea mai frumoasa porunca si cea mai usor de realizat. Pentru ca radacina ei este chiar in noi.:)

[windorin]

Indraznesc sa spun astfel: "Nu-l iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti, ci asa cum Hristos te-a iubit pe tine."

Spun asta pentru ca noi nu prea ne mai iubim. Suntem la pamant cu sanatatea sufleteasca si trupeasca, deci e absurd sa sustinem ca ne iubim pe noi insine.

[coralina]

Doamne ajuta!

Eu sunt in stadiul in care invat multe lucruri de la voi asa ca va rog sa-mi iertati nestiinta. Imi permit sa va intreb cum impacam, ideatic vorbind, aceste doua afirmatii:

În prealabil postat de cristiboss56

Să nu fii iubitor de tine însuţi , şi nu vei deveni urâtor de fraţi. Să nu fii egoist, şi vei deveni iubitor de Dumnezeu. Pe fiecare om trebuie să-l iubim cu sufletul nostru, însă doar în Dumnezeu să ne punem năejdea, şi Acestuia să-I slujim din toate puterile. Pentru că, atâta timp cât ne ţine Acela, şi prietenii noştri se îngrijesc de noi , şi vrăjmaşii noştri nu pot să ne vateme. Când însă ne părăseşte Acela, şi prietenii noştri îşi întorc faţa, şi vrăjmaşii primesc putere împotriva noastră. Iată ce înţelepciune se revarsă în câteva cuvinte de folos lăsate de Sfântul Nectarie al Pentapoliei.

si

"Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti".

Mi-e permis sa ma iubesc pe mine insami / insumi si sa iau dragostea pe care-o simt pentru propria persoana drept etalon al aprecierii aratate celorlalti? Nu cadem in mandrie iubindu-ne "fatis" / nesmerit pe noi insine?

Doamne ajuta, post binecuvantat tuturor!

[windorin]

A te iubi pe tine insuti inseamna a'ti dori cele sfinte.

A te iubi pe tine insuti inseamna [COLOR=red]a deveni iubire intrupata[/COLOR].

Cat timp ne hranim, ne imbracam si nu dormim in ploaie, ci la caldura, inseamna ca ne iubim.
Tot asa sa facem si cu aproapele, chiar daca ne e dusman: sa-i dam ce-i trebuie, sa nu-l uram.

[Thheo]

Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine insuţi....
Aproapele meu de este un străin,vecin, coleg de servici sau duşman, nu-l pot ajuta decât cu un sfat, o rugăciune, depinde de ce anume doreşte şi eu il pot ajuta.
Dar dacă aproapele meu face parte din familia mea, atunci datoria faţă de el creşte, trebuie ajutat, certat şi indrumat. Eu aşa văd lucrurile, dacă greşesc corectaţi-mă.

[windorin]

Mai bine spus: aproapele meu este mai cu adevarat acela care imi incearca iubirea.

Omul pe care nu'l iubim, pe care nu'l ajutam, caruia nu ii zmabim.. tocmai acela este aproapele nostru.

[sergiu]

În prealabil postat de Eutifiev_EMI

Care este aproapele tau, cand este vorba de dragoste ?

Eu asa inteleg: daca tu ai face o prostie si din greseala ti-ai da foc la masina/casa probabil ca ai fi foarte suparat pe tine insuti o perioada (1 sapt/1 luna/ 1 an) dupa care te-ai ierta si ai zice "ei, asta e, Dumnezeu a dat Dumnezeu a luat!" si ai uita toata patania. Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti inseamna sa ierti pe cineva care a facut acelasi lucru proprietatii tale dupa acelasi interval de timp.

Se poate aplica si altfel: daca ai avea 2 copii si cel mai mare l-ar ucide pe cel mai mic (poate neintentionat) probabil ca l-ai ierta dupa o perioada pt ca este copilul tau si i-l iubesti. Daca ai aplica aceiasi iertare si unui vecin care a facu acelasi lucru asta ar insemna ca i-l iubesti ca pe copilul tau (deci cam ca si pe tine sau poate mai mult). Aici cred ca suntem f f f putini care am putea aplica acelasi tratament (iertare).
Eu cred ca este cea mai grea porunca din Scriptura!