"Mila, asta este esenta iubirii de aproapele. . . "In memoriam: Parintele Iustin

[cristiboss56]

“Mila este una din virtutile cele mai adanci pe care se bazeaza crestinismul nostru. Nu se poate creste duhovniceste fara mila. Si mi-a ramas, printre alte imagini frumoase, printre tablouri de viata sau de prin vietile sfintilor sau din marii scriitori, un tablou din Dostoievski, din “Fratii Karamazov“.

E acel tablou cand vine la parintele Zosima un tanar si bate la poarta manastirii si spune ca vrea sa se faca monah. Si prima incercare, ca pretendent la viata monahala, e cea care se refera la “ascultarile de inima“. Si se duce parintele staret cu ucenicul nou venit, la una din chiliile manastirii si ii zice: Iata, aici, trebuie sa ai grija de batranul acesta! cand a intrat acolo in chilie baiatul – unul cu un nas subtirel! – l-a izbit mirosul, aerul inchis al camerei.
- Ce am de facut? intreaba tanarul.
- Pai, il speli, ii aduci mancare de la bucatarie, ii citesti din viata Sfantului, citesti din Scriptura, ii faci rugaciunea de seara, de dimineata, ii faci toata randuiala unui calugar. Dar, pe langa acestea, ceea ce este mai important, sa ai grija de trupul lui, saracul. Trebuie sa-l cureti, sa-l speli, sa-i faci baie, sa-l ingrijesti ca pe-un copil mic.
A ramas fratele acolo dupa ascultarea primita si a stat o zi, doua, trei. Apoi vine la parintele staret:
- Parinte, nu mai pot sta! E foarte greu.

- Du-te, frate, incearca inca o data, mai stai si vezi, poate te-apropii de durerile batranului, de suferintele lui. Poate ca maine am sa fiu eu acolo, cel batran si neputincios. Sau tu? Se duce din nou si mai face o incercare, o ascultare si vine iarasi:
- Parinte, e greu!

- Frate draga, mai incearca, mai du-te si-a treia oara si daca n-ai sa poti si-a treia oara, vii si-mi spui. A doua zi, vine asa si-i spune parintelui:
- Eu nu mai pot!

- Ei, frate draga, in cazul asta mergi de unde ai venit, ca nu esti bun pentru manastire.

Mila, asta este esenta iubirii de aproapele, de frate, de sora, de tata, de prieten, de vecin, de strain. Calugaria fara mila, nu se poate. Omul fara dragoste, fara apropiere fata de suferinta, nu poate merge la judecata lui Dumnezeu. Fara aceasta apropiere si simtire, nu putem trai in manastire, dar nici in societate.

Viata monahului inseamna o daruire permanenta, o jertfire de sine permanenta, trebuie sa fie, cum spune Parintele Serafim Rose, precum cea a lui Hristos inviat.
(…)

Ceea ce lipseste astazi la noi nu este altceva decat sentimentul durerii pentru aproapele tau. Omul nu traieste izolat, omul nu traieste singur, el traieste mereu in planul celuilalt, in momentul in care am pierdut porunca aceasta a iubirii si a raportului dintre noi, nu mai suntem crestini, suntem altceva. E o stare care nu ne caracterizeaza pe noi, romanii.
Romanul, din firea lui, este milostiv, este drept, este corect, este plin de dragoste, de bunatate, incat toata istoria noastra e plina de eroi si martiri care s-au afirmat prin dragostea ce-au avut-o fata de familie, fata de copii, fata de mama, de tata, de sat, de oras, de tara, de tot.
Mila este latura cea mai frumoasa a dragostei, mila este dragoste activa si nu contemplativa. Mila, asta este esenta iubirii de aproapele, de frate, de sora, de mama, de tata, de prieten, de vecin, de strain”.
Iustin Parvu

Părintele Justin Pârvu a plecat la Domnul O flacără a ortodoxiei şi a românismului s-a stins




Unul dintre cei mai mari duhovnici ai României s-a stins din viaţă. Părintele arhimandrit Justin Pârvu a murit în această seară, la orele 22.40.
"La ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămîni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atît i-a iubit şi după care atît a jinduit.
Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă la 10 Februarie 1919, s-a închinoviat la Mănăstirea Durău în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat politic între anii 1948-1964, iar între anii 1966-1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu (jud. Neamţ), iar între 1975-1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa (jud. Neamţ). În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii Petru Vodă (de călugări), iar din anul 1999 a început construirea Mănăstirii Paltin (de maici).
De la sfîrşitul lunii Martie a.c. cancerul de stomac pe care îl purta în taină de cîţiva ani de zile a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!", informează www.petruvodă.ro.

[cristiboss56]

Plecând de la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul Lui Dumnezeu. Priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evr. 13, 7), spre o privire de ansamblu pentru obștea creștină a neamului românesc, poate părea că astăzi trebuie să fie zi de doliu. Dar pentru faptul că Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu este o personalitate spirituală distinsă a Bisericii Ortodoxe Române, putem spune că astăzi, calendarul ortodox, înscrie o pagină de sărbătoare în istoria Bisericii.
Ziua de 16 iunie 2013 va fi de acum înainte zi de sfântă pomenire a memoriei și amintirii Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu. Imaginea părintelui este o frescă a Bisericii noastre dar și o icoană vie a literaturii duhovnicești patericale. Cuvintele părintelui nu vor muri niciodată. Scrierile ascetice cuprind de mii de ani învățături de duh care ne cârmuiesc spre izbăvirea de cursele satanei. Ele nu aduc nimic nou, în esența lor, față de puterea cuvintelor Sfintei Scripturi. Totuși, modul în care sunt trăite, spuse, citite, pot plămădi noi înfăptuiri duhovnicești în obștea de creștini (mireni, monahi, clerici) a Bisericii.
Personalitatea părintelui Iustin Pârvu s-a conturat în munți și teologie, în Biserică și în familie, în martiriu și în rugăciunea lăuntrică.
Veacul al XIX-lea a cunoscut trei mari școli de formare duhovnicească a spiritului românesc: amprenta duhovnicului Arsenie Boca peste Țara Făgărașului; peste Moldova amprenta duhovnicului Ilie Cleopa – izvor de comori spirituale format în umbra marilor trăitori Vichentie Mălău și Antim Găină; și păstorirea părintelui Iachint al Putnei, duhovnicul Bucovinei. Această vatră caldă a Mănăstirii Secu avea să influențeze, alături de Ioanchie Moroi de la Sihăstria, întreaga trăire monahală din Munții Neamțului.
Tânărul intrat pe poarta Mănăstirii Durău avea să se formeze de la aceste izvoare de viață veșnică. Toată agoniseala de carte, de duh, de rugăciune și de trăire avea să o pună în practică în umezeala celulelor întunecoase ale închisorilor de la Aiud, Poarta Albă sau Gherla. Trăirile interioare, veșnica imagine a sângelui proaspăt curs din rănile celor chinuiți, imaginea torționarilor, răutatea umanității, aveau să aducă în inima părintelui Iustin veșnicul proces de incriminare a nevinovatului Iisus în fața lui Pilat care, asemenea celor de acum, și-a spălat mâinile: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea.” (Mt. 27, 24) Întemnițații - oameni drepți, cinstiți, corecți, conduși după valori morale sănătoase, aveau să fie lepădați de lume, după cuvântul Domnului: „dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.” (In 15, 19)
Anii de pușcărie și de tortură aveau să fie școala de rugăciune a vieții. Așa se face că la începutul veacului al XX-lea, părintele Iustin trecuse prin mai multe examene ale vieții în fața Dreptului Judecător, Care i-a spus: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Mt. 25, 21) Și iată-L la începutul anilor `90, duhovnicul iubit și cunoscut al tuturor nemțenilor și al creștinilor de pretutindeni. Iată-l starețul unei mănăstiri cu renume sub patronajul Arhanghelilor Mihail și Gavriil, cârmuind nenumărate suflete creștine și formând preoți, duhovnici, monahi și monahii pentru armata de geniu a Lui Dumnezeu.
Experiența, vârsta, încercările și toate valurile vieții l-au călit duhovnicește în așa măsură încât putem spune că în veacul al XX-lea erau recunoscute trei mari vetre formare spirituală: Arsenie Papacioc în Dobrogea, Adrian Făgețean în Muntenia și Iustin Pârvu în Moldova - preluând totodată și sarcina lăsata de marii duhovnici ai Moldovei, Cleopa al Sihăstriei și Iachint al Putnei.
Memoria părintelui Iustin, începând de astăzi, este istorie, este pateric și este scriptură. Memoriile părintelui Iustin sunt roadele muncii sale: mănăstiri, schituri, monahi, monahii și creștini bine formați duhovnicește care sunt de fapt și de drept temelia sănătoasă a nației românești.
Părintele Iustin încheie astăzi pleiada duhovnicilor a căror cuvinte sunt profetice și care odată rostite, nu mai pot întoarce voia și mila Lui Dumnezeu de la cei care le-au cerut: „Așa te-am sfătuit, așa faci” – spunea părintele, și cuvântul spus era cuvânt. Aceste lucrări sau monumente spirituale ale operei duhovnicești a părintelui Iustin, nu sunt nici pe departe moștenire lăsată vreunui viitor ucenic sau pretins fiu de taină, ci sunt tezaurul Bisericii Ortodoxe Române, intrând în cartea valorilor spirituale a Lui Dumnezeu. Singur Dumnezeu este stăpânul și păstrătorul fiecărei osteneli, fiecărei rugăciuni, fiecărei lacrimi și oricărei jertfe dăruite de părintele Iustin lumii acesteia trecătoare.
„Să nu vă întristaţi ca păgânii care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13) Îndemnul părintelui Iustin este îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat.” (I Tes. 5, 17). Îndemnul părintelui Iustin este îndemnul Sfintei Scripturi „De ce dormiţi ? Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.” (Luca 22, 46) chiar dacă vor apărea mulți profeți mincinoși și povestitori mincinoși care vor învia un folclor personalizat la adresa marelui duhovnic arogându-și tot felul de taine, trăiri, cunoașteri, descoperiri sau poate chiar cuvinte testamentare lăsate cu mare pogorământ de însuși părintele. Spune Apostolul: „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.” (II Cor. 11, 14) Să nu-i credeți !
Părintele Iustin este de fapt și de drept părintele tuturor monahilor și monahiilor care împlinesc voia Lui Dumnezeu și poruncile pe care El le-a dat și le-a lăsat. Este părintele tuturor creștinilor care păzesc legea sfântă a Lui Dumnezeu și o trăiesc deplin prin faptele lor. Folclorul contemporan specific nouă, neamului românesc, istoriile, pietismele, lacrimile și toate cuvintele de suflet inventate cu privire la părintele Iustin nu vor fi decât simple vorbe deșarte: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Mt. 12, 36) Biserica are prin părintele Iustin, o icoană contemporană a duhovnicului la a cărui măsură puțini sunt cei care ar putea să ajungă. Cine poate spune cât a postit părintele Iustin ? Cine poate spune cât a suferit părintele Iustin ? Cine poate spune câte lacrimi a vărsat pentru ucenici sau fii duhovnicești ? Sau cine poate spune măsura și puterea rugăciunii părintele Iustin ? Avea o vorbă de duh pe care o folosea adesea ca să ne arate nouă, celor de azi, măsura noastră: „Bă, cum să învie el pe cineva dacă el îi mort ?” Aceste cuvinte spun mai mult decât putem gândi sau crede. De aceea, prima rușine din partea oricăruia ar îndrăzni să se numească ucenic apropiat sau fiu duhovnicesc, este să se creadă la măsura părintelui Iustin.
Gândind din perspectiva vieților sfinților, dacă ar fi să alcătuim o biografie a părintelui Iustin, am putea spune în câteva cuvinte toată esența vieții marelui duhovnic. Născut într-o familie creștină model, cu o mamă sfântă de care n-a ezitat niciodată să vorbească ori de câte a avut ocazia, trăit într-o Românie sănătoasă, nebătătorită de tăvălugul comunist, format la umbra adevăratelor valori spirituale și duhovnici ai vremii, și-a însușit esența viețuirii monahale încuind-o adânc în inima sa și păstrând-o ca pe o comoară de mare preț. A trăit singur. S-a rugat singur. A vorbit cu Dumnezeu singur.

Părintele Calistrat

Mănăstirea Vlădiceni

16.06.2013

[cristiboss56]

A suferit cu Dumnezeu singur și s-a împăcat pe sine cu Dumnezeu tot în taina sufletului. Cei din jurul lui, implicați sau spectatori, l-au înțeles fiecare după măsura proprie-i minți dar părintele a fost un om la măsura la care a socotit el că-i place Lui Dumnezeu. Valorile sufletești ale părintelui Iustin nu aveau reper în părerile sau sfaturile celor neîncercați. Nici cuvintele grele, nici vorbele de ocară, nici opiniile diferite, nu l-au clintit pe părintele Iustin din idealul minții și inimii sale în drumul spre Dumnezeu. Modul său sufletesc de viață, singur între oameni, nu era o stare de repingere, ci era o stare de înaintare duhovnicească: „Zis-a avva Marcu către avva Arsenie: «Pentru ce fugi de noi ?» Zis-a lui bătrânul: «Dumnezeu ştie că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu.” (Patericul Egiptean)
Pentru toți cei care l-au iubit, l-au cunoscut, l-au prețuit, i-au urmat sfaturile, îndemnurile, trebuie știut faptul că toată suferința din încheierea călătoriei pământești a vieții sale nu au fost pentru păcatele părintelui, ci pentru păcatele și egoismul nostru. Să ceri de la Dumnezeu ca un om cu vârstă deja patriarhală, să viețuiască ani mulți și viață îndelungată, înseamnă să nu-l respecți nici pe el, nici bagajul de valori spirituale pe care l-a dăruit tuturor ucenicilor. Egoismul prelungește suferința dar nu o simte cel care o prelungește, ci o simte cel care o trăiește. Din iubire, din respect, din prețuire, părintele Iustin a mai trăit aceste clipe pământești în suferință și durere personală pentru a fi model de răbdare și lucrare celor care vorbesc despre suferință dar n-o cunosc pe ea. Jertfa durerii și mucenicia bolii sunt cununi nepieritoare pentru cei ce doresc cu adevărat Împărăția Lui Dumnezeu. Indiferent că părintele ar mai fi trăit o zi sau două, valoarea lui duhovnicească este aceeași înaintea Lui Dumnezeu și dacă ar fi murit în temnițele comuniste. Pentru părintele Iustin închisoarea nu au fost numai anii de suferință în Aiud sau Poarta Albă. Toată viața sa a fost o jertfă, a fost o cruce și oricând te-ai fi uitat la crucea personală a părintelui ai fi găsit pe ea sânge sau sudoare din osteneala fiecărei zile trăite și muncite în via Lui Hristos, pentru creștinii și monahii din preajma sa.
Bucuria de a fi binecuvântat, de a primi dezlegare și rugăciune de la Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, arată prețuirea de care s-a bucurat din partea Întâistătătorului Bisericii acestor părți. Așezarea în pământul din care a fost luat este o binecuvântare pentru cimintirul Mănăstirii Petru Vodă. Acesta va deveni locul unde, de acum înainte, ca și la părintele Cleopa sau Arsenie Boca, creștinii pot să vină să aprindă o lumânare, să facă un parastas și să cinstească memoria Părintelui Arhimandrit Iustin. Cei îndurerați, cei triști să poarte în inimă și în gând puterea lucrătoare a rugăciunii și nădejdea cea întru Duhul Sfânt că plecarea părintelui spre Împărăția Cerească la întâlnirea cu Hristos este de fapt o binecuvântare pentru noi și pentru lume, că părintele va mijloci îndurare, milă, iertare și ajutor nouă celor din lumea aceasta trecătoare. Nu trebuie să privim apocaliptic sau catastrofal trecerea la cele veșnice a părintelui. Dumnezeu l-a chemat la sine spre a sluji pe mai departe în cer Liturghia Cerească. Părintele n-a murit, ci a adormit: „Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.” (I Tes. 4, 14)
Fie ca Bunul Dumnezeu să dăruiască iertarea păcatelor, îndurare pentru toate păcatele dezlegate ca duhovnic și sfătuitor la toți fii duhonvicești iar rugăciunea noastră, a celor mulți care l-am cunoscut să-i fie cărare de lumină spre grădina liniștită a Raiului. Veșnică să-i fie odihna !

Părintele Calistrat

Mănăstirea Vlădiceni

16.06.2013

[Ekaterina]

În prealabil postat de cristiboss56

Ceea ce lipseste astazi la noi nu este altceva decat sentimentul durerii pentru aproapele tau. Omul nu traieste izolat, omul nu traieste singur, el traieste mereu in planul celuilalt, in momentul in care am pierdut porunca aceasta a iubirii si a raportului dintre noi, nu mai suntem crestini, suntem altceva. E o stare care nu ne caracterizeaza pe noi, romanii.
Romanul, din firea lui, este milostiv, este drept, este corect, este plin de dragoste, de bunatate, incat toata istoria noastra e plina de eroi si martiri care s-au afirmat prin dragostea ce-au avut-o fata de familie, fata de copii, fata de mama, de tata, de sat, de oras, de tara, de tot.
Mila este latura cea mai frumoasa a dragostei, mila este dragoste activa si nu contemplativa. Mila, asta este esenta iubirii de aproapele, de frate, de sora, de mama, de tata, de prieten, de vecin, de strain”.

Parintele Iustin a avut aceasta durere pentru aproapele, a simtit aceasta mila sfanta pentru fiecare in parte dar si pentru noi toti ca popor. Parintele plangea in hohote de mila acestui neam adus intr-o stare jalnica, suferea cum doar un sfant o poate face.

[stefan florin]

În prealabil postat de Ekaterina

Parintele Iustin a avut aceasta durere pentru aproapele, a simtit aceasta mila sfanta pentru fiecare in parte dar si pentru noi toti ca popor. Parintele plangea in hohote de mila acestui neam adus intr-o stare jalnica, suferea cum doar un sfant o poate face.

da, a fost un MARE patriot

[cristiboss56]

Părinte, vă rog câteva lucruri despre începutul dvs. de drum în viaţa asta. Mama, tata, fraţii…

Dacă viaţa noastră, în general, este legată de cei doi părinţi, apoi mama este numele sfinţeniei pe lumea asta, lumea însăşi este făcută din sângele şi din plămădeala trupului şi a sufletului ei. Mama mea a avut un nume tradiţional, al Sfinţilor Părinţi dumnezeieşti, Ana, şi care, într-adevăr, a dus o viaţă trudită, o viaţă ca a femeii de la munte, s-a căznit mult de tot ca să crească pe cei cinci copilaşi. Tata se numea Gheorghe, purtător de biruinţă, pentru că a dus mereu lupta cu lumea asta. Mama era acasă, cu greutăţile ei, şi tata era mereu plecat cu treburile lui. Copii au fost Ioana, Tanasă, Neculai, Elisabeta şi eu.

A mai ajuns vreunul preot? Sau slujitor la mănăstire?

N-a mai ajuns nici unul preot, deşi la noi, în casă, era împământenit foarte mult spiritul acesta al mănăstirii, pentru că foarte mulţi călugări de la Neamţu şi Secu şi Sihăstria umblau prin sate, pe la casele creştinilor. Astăzi, dacă se umblă cu repartiţia cărţilor religioase, cu transmiterea lor dintr-un judeţ în altul, dintr-o mănăstire în alta, totul se face cu maşini rapide, pe când pe vremea copilăriei mele se mergea cu un cărucior tras de câte un călugăr, care se trudea să ajungă din loc în loc. Mă gândesc, astfel, la părintele Pahomie de la Mănăstirea Neamţului, de pildă, venea şi îl ajutam noi la urcat Muntele Petru Vodă, avea câte doi, trei săcuşori în cutia căruciorului şi noi de-abia aşteptam să vină părintele, ne dădea din săcuşor câte o cărţulie, câte un Acatist al Sfântului Nicolae, al Sfinţilor Ioachim şi Ana şi Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului. Mare bucurie era pentru noi! Apoi, când se întorcea, pe jos, de prin părţile Broştenilor, de la Borca, din satele astea situate de-a lungul Bistriţei, venea şi dormea la noi. Eram mereu lipit de el, şi îl întrebam despre lucrurile astea frumoase şi tainice ale vieţii de mănăstire. Povestea până târziu şi eu îl ascultam pe bătrân aşa cum ascultă lumea acum, bunăoară, la televizorul ăsta diabolic. Ascultam despre viaţa aceasta duhovnicească a mănăstirilor. Şi nu mai vorbesc că mama a fost legată în credinţa ei trup şi suflet de Ortodoxie, mai ales că atunci se dădea lupta între stilul vechi şi stilul nou. Mama a rămas pe stil vechi până la sfârşitul vieţii ei. Dar tata ţinea şi pe una şi pe alta. (...) Oricum, era o obişnuinţă a casei să plecăm de sărbători la mănăstiri, Durăul era mănăstirea preferată.

Aşa se explică faptul că aţi şi intrat în mănăstire. Spunea un sfânt părinte că dacă vrei să vezi până departe, dacă vrei să vezi cu adevărat, atunci fă-te preot…

Aşa se explică, pentru că am crescut zi de zi în spiritul credinţei, în casă era atmosfera frumoasă a vieţii morale, a respectului pentru valorile tradiţionale. Pentru că tradiţia, dragul meu, este aşezarea în matcă a unui neam. Fără tradiţii, un neam dispare din istorie. Iar tradiţia românului este legată de biserică, este construită pe alcătuirea sărbătorilor bisericeşti, a respectului pentru familie.

Care a fost momentul cel mai semnificativ al vieţii dvs. în biserică?

Au fost multe, dar începutul are în el toate seminţele evoluţiei ulterioare. De asta, când m-au primit pe mine la Mănăstirea Durău şi m-au îmbrăcat într-o seară în ipodiacon şi m-au aşezat cu sfeşnicul înaintea soborului, apoi pentru mine a fost toată lumea, pentru mine nu mai exista nici casă, nici bordei, nimic…!

Când am îmbrăcat primul veşmânt cu care am ieşit în faţa poporului, pentru sufletul meu a fost mare sărbătoare

La ce vârstă aţi intrat în mănăstire?

La 17-18 ani. Am intrat la mănăstire aici, la Durău. Socoteam că a coborât cerul pe pământ, nu alta. Când am intrat în mănăstire şi am văzut călugării aceia cu bărbi mari şi care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, aşa de înălţător şi de frumos mi se părea totul. Îmi mai amintesc că slujba se ţinea într-un paraclis, „Schimbarea la Faţă“, un paraclis mic pentru că în biserica mare pictorul Tonitza restaura pictura. Vă spun că eu nu mai vedeam nimic, mi se părea că nu au nimic pământesc oamenii aceia, vedeam că sunt veniţi, căzuţi parcă din cer aicea, între noi. Mă uitam la ei, aşa, ca la nişte zei. Mă închinam pe la icoane, dar mă duceam şi la ei şi mă închinam. „Măi, du-te şi te-nchină la icoane, nu veni aicea la mine!“, mi-a zis unul. Şi mai ales era un părinte, Dometian, Dumnezeu să-l ierte, care îmi spunea mie: „Măi băiete, tu n-ai putea să te mântuieşti acasă? Ce-ai căutat la mănăstire?!“. „Păi, vreau să stau şi aicea, cum aţi trăit şi Sfinţia Voastră aicea, frumos. Îi satul meu aproape, aicea şi eu sunt la mănăstire, nu pierd eu legătura…“. Îmi spunea: c-o să-ţi pară rău, că acasă ai avut altă viaţă, aicea-i aspră viaţa…! Da, au fost şi lucruri bune, extraordinar de bune, au mai fost şi lucruri mai de sminteală, aşa, ca peste tot în lumea asta. Un alt lucru pe care l-am reţinut ca deosebit în viaţa mea, a fost atunci când am îmbrăcat primul veşmânt cu care am ieşit în faţa poporului. Anagnost se cheamă, şi pentru mine, pentru sufletul meu a fost mare sărbătoare.

Şi după un an şi jumătate mă cheamă părintele stareţ şi îmi zice: „Măi băiete, tu ai să mergi să faci carte, mai departe!“. Hainele îmi erau gata cusute, mi-a citit o rugăciune, mi-a dat nişte adrese şi hai, băiete, la seminar, să înveţi carte! Şi după trei zile, cu două pachete după mine, uitându-mă cu jind după Ceahlău, am plecat gândindu-mă ce şi cum am să fac, cum am să mă mai întorc eu înapoi. Ei, abia acum începea viaţa pentru mine, când mă rupeam de munţii mei şi de oamenii mei, de părinţii mei, de fraţii mei. Că de acolo, de la seminar, tocmai de la Cernica, era obiceiul ca o singură dată pe an să vii acasă, şi eu deja începeam să tânjesc după locurile mele…

[cristiboss56]

Dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor

Eraţi în situaţia lui Creangă, părinte. Că şi el zice: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti…“. Dumneavoastră părăseaţi spaţiul binecuvântat al Ceahlăului…

Da, greu, greu…! Ce ştiam eu despre Cernica, de la alţii? (...) Acomodarea a fost destul de anevoioasă. Pe atunci sistemul de învăţământ era mai altfel decât acum. Făceai întâi şase clase primare. După aceea o luai, din nou, de la clasa întâi, la seminar. Şi era greu la seminar. Limba greacă, limba latină. Şi dă-i, tată, şi muncă, şi aritmetică, şi toate socotelile... Programul era anevoios, cu studiu toată ziua. Şi eu, dintr-un copilaş liber, muntean, deh, obişnuit cu munca şi mai puţin cu studiul şi cu statul în loc, crescut la umbra Ceahlăului, a trebuit să strâng din dinţi şi să mă acomodez cu altfel de viaţă, care nu era pe structura mea. Necazul era şi mai mare că trebuia să scoţi cel puţin 7, 50, un 8, acolo, fără de care bursa nu era posibilă, te trezeai că te trimitea înapoi. Munceai zi şi noapte şi trebuia să scoţi note mari, ca să rezişti. De fapt, dacă e să cântărim bine, eu mi-am luat treaba în serios, şi nici o greutate nu era mai mare, decât scosul cuvintelor la greacă şi latină. Germana şi franceza, la fel, erau aceeaşi bucurie, dar parcă erau mai accesibile. Dar astea, greaca şi latina, erau nenorocirea cea mai mare. Părintele Hrisan, Dumnezeu să-l ierte, a fost vreo doisprezece ani în Grecia şi când te scotea la lecţie, să spui toate formele verbelor şi toate regulile, transpirai tot. Apoi te lua la Noul Testament, îţi dădea un verb, timao, aşa, şi spune, forma perfectului, a perfectului trecut, pasivul, viitorul… toate. Te luau transpiraţiile de parcă munceai din greu. (...) Cu bune, cu rele am terminat patru ani la seminarul de la Cernica. Deodată s-a desfiinţat acolo, odată cu mişcările legionare... (...)

În ce an era asta?

În ’41. Anul şcolar ’41-’42. Aşa am fost repartizat la „secţia monahală“ de pe lângă seminarul de la Râmnicu Vâlcea.

Aţi terminat, deci, patru ani la Cernica.

Da, am intrat acolo, la Râmnicu Vâlcea, în anul al cincilea al seminarului. Acolo eram mult mai aproape de nivelul şcolilor laice. Mi-am dat seama ce distanţă era între educaţia ce am primit-o noi în cei patru ani de la Cernica şi şcoala aceasta, unde programul era mult mai lejer. Faţă de Cernica, aici, la Râmnicu Vâlcea, pentru noi, care eram foarte bine pregătiţi, era floare la ureche.

Calvarul omului scos de acasă continua astfel, părinte. Opt ani era, deci, seminarul?

Seminarul, da. Şi după anul al cincilea la Râmnicu Vâlcea, ne-au repartizat, ca să terminăm studiile, pe eparhii. Şi eu fiind din Moldova, am fost repartizat la seminarul din Roman, cu încă vreo cinci-şase colegi care erau tot din judeţul Neamţ. La Roman, iarăşi, am continuat şcoala, dar din ce în ce mai slabă era pregătirea noastră. Şi pot spune că la ce am învăţat în cei patru ani de la Cernica, puţin am mai adăugat în următorii patru ani din şcolile astea, în special în domeniul acesta lingvistic: latină, greacă, germană, franceză, în care eram foarte bine pregătiţi din primii ani.

Ei, bine, în 1948, imediat cum am terminat seminarul, a venit, într-o noapte, arestarea… (...)

Pe unde aţi trecut dvs., prin sate şi prin mănăstiri, aţi lăsat o dâră de lumină. Toţi oamenii pe unde aţi trecut parcă i-aţi magnetizat, toţi vă caută şi azi, indiferent unde vă duceţi…

Ştiţi de ce? Pentru că dacă n-aş fi avut experienţa pe care am avut-o, în închisoare, dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa dacă m-am apropiat şi am ţinut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine şi ei. Şi chiar dacă nu se duce el, omul, chiar satisfăcut, că nu i se întâmplă mare lucru că a venit la Mănăstirea Petru Vodă şi a plătit un pomelnic, rămâne dialogul nostru, ne ascultăm unul pe altul. Dar el tot acelaşi om rămâne. Doar că îi dă Dumnezeu mai multă răbdare, mai mult îndemn spre viaţa asta şi ştie că undeva cineva se roagă pentru el.

[cristiboss56]

Fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Iustin Pârvu. Interviurile vor apărea într-un volum aflat în pregătire pentru tipar


- Spuneaţi în „Abecedarul duhovnicesc”, la un moment dat, că adevărata biserică a fost în închisorile comuniste…
- Dovada este că dacă eu am să fac o dezgropăminte, la una din mănăstirile noastre, nu cred că am şansa să găsesc osemintele pe care le găsesc la Aiud sau la Gherla sau la Piteşti… Acolo dacă dai cu târnăcopul, la câţiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă.

- Am văzut la televizor procesiunea de înmormântare a unui gardian şi torţionar de la Sighetul Marmaţiei, unul dintre cei mai răi. Dar la înmormântare au venit mulţi dintre foştii deţinuţi, au aprins lumânări… Cum explicaţi acest lucru?
- Unii au uitat, alţii şi-au pierdut spiritul de răzbunare. Şi cei care au iertat, şi cei care n-au iertat, şi cei care au uitat, şi cei care încă mai visează la răzbunare, şi cei care mai au coşmaruri, şi cei care trec senini mai departe, şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi, da, toţi nu pot face neîntâmplate cele care s-au întâmplat.

- Nu e vorba de un „complex al călăului”? E acel celebru „complex al călăului”, când îl vezi pe stradă, deşi eşti liber, te cutremuri din nou…
- Prin torţionari nu mai vorbea Dumnezeu, prin ei vorbea şi înfăptuia direct diavolul. Şeful lor, al torţionarilor, îi întreba dimineaţa, pe fiecare: „Bă, câţi ai făcut astă noapte? Câte căpăţâni ai spart…?”; „Păi, cinci, şase…!”; „Puţin, bă! Puţin…!”. Vă puteţi imagina? Cu aceşti oameni cum să mai stai de vorbă omeneşte? Consider că aceşti oameni erau şi sunt satanizaţi, nu mai erau ei, prin ei vorbeau iadul şi mesagerii lui. Păreau creaţi special ca să ucidă, să tortureze, să umilească. Îşi depăşeau limitele torturii pentru care erau puşi acolo. Ajunseseră la aşa nivel de sadism, încât nu-i mai satisfăcea decât suferinţa pe care o provocau celorlalţi.

- Am citit în volumul părintelui Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, relatarea despre acele Sfinte Paşti din mina de la Baia Sprie. Acelaşi episod îl relataţi şi dvs. în „Abecedar duhovnicesc”…
- Da, a fost o mare îndrăzneală din partea noastră. Din sfredele am făcut clopote, unii au stat de pază, alţii ne-am adunat şi am oficiat slujba. Cred că niciodată n-a răsunat mai bine „Hristos a înviat!”, cred că niciodată o liturghie n-a fost mai bine primită de Dumnezeu. Gardienii s-au ascuns speriaţi dar n-au îndrăznit să sune pe securişti, n-au suflat o vorbă.

Acolo erau multe minuni, pe care de obicei le neglijăm, în libertate
- Părintele Grebenea spune la un moment dat că în închisoare a citit asiduu din Sfântul Augustin, o ediţie în limba franceză. Era posibil să circule o carte în închisoare la Aiud? Nu erau considerate cărţile mai periculoase decât oamenii?
- Se putea să circule şi cărţi, dar numai prin minuni. Iar acolo erau multe minuni, pe care de obicei le neglijăm în libertate.

- Apoi spune că a învăţat pe de rost “Confesiunile” Sf. Augustin…
- Da, o carte circula numai în fascicule, pe pagini, aveam controlul exact al fiecărei pagini. Sfânta Scriptură era împărţită, câte trei, patru pagini în fiecare celulă. Evanghelia lui Ioan, pentru că asta era cea mai interesantă, era cartea cea mai disputată. Plângeam şi citeam sub pătură, niciodată cărţile n-au fost citite atât de bine, niciodată cuvântul nu a avut atâta înţeles. Citeam şi învăţam pe de rost, repetam în cursul zilei, ne adunam când puteam şi reconstituiam interiorul unei cărţi, fiecare dintre noi ştia un fragment dintr-o carte, se identifica cu acesta. Ne transmiteam cum puteam paginile pe care le deţineam, cel mai adesea la WC, dimineaţa. Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut care să nu le ştie, să nu le repete zilnic.


-Poezia v-a salvat…?
- Ne făcusem o datorie din a le reţine, din a nu le uita, ele nu mai erau scrise, ele se transmiteau prin viu grai. Poeziile se spuneau ca şi rugăciunile, poeziile ne încălzeau. Dar şi poeziile lui Eminescu şi alţi poeţi, cunoscuţi sau nu, fiecare îi învăţa pe ceilalţi ceea ce ştia. Poezia îmblânzea instinctele din fiecare vieţuitor de acolo. Tendinţa gardienilor, a torţionarilor, care ştiau care e psihologia omenească, era să ne învrăjbească, să ne înnebunească prin lipsa de comunicare, să ne înrăiască unul împotriva altuia. Oamenii care stau mult unul lângă altul, în condiţiile de acolo, pot să ajungă la certuri, la scandaluri, să nu se suporte unul pe altul.

- În condiţii extreme oamenii se manifestă altfel…
- Da, se comportă chiar animalic…! Or, ei nu s-au gândit că mai există şi cultura care poate să-l facă pe om să reziste, că mai există gândurile, răbdarea şi educaţia. Este extraordinar ce poate născoci mintea omului…! Am început să ne folosim unul pe altul. „Ce facem azi?” ne întrebam. „Azi avem întâlnire în celulă cu un inginer agronom!”. Inginerul acesta agronom trebuia să spună totul despre ceea ce ştia el de la răsadul roşiei până la răsadul sfeclei…

- În primul rând el nu uita propria meserie iar ceilalţi învăţau şi ei lucruri folositoare. Memoria era însă, prin exerciţiu, cea mai câştigată.
- Da, toţi învăţam lucrul expus. Aveam profesori de engleză! Gata, hai să începem! Gramatica, lingvistica, cuvinte, tot ce ştii spune celorlalţi. Aşa am învăţat şi aprofundat noţiuni de engleză, germană, franceză, italiană, tot ce trecea prin celula noastră (…)

Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate

- Mulţi dintre supravieţuitorii închisorilor comuniste vorbesc de faptul că erau mult mai liberi în interior decât cei care rămăseseră în afară. Unii spun că erau mult mai liberi chiar decât cei care i-au închis. Cum puteţi defini libertatea din această perspectivă ? Dvs. sunteţi mai liber acum? Sau sunteţi „îngropat în oameni”, cum spuneaţi chiar dvs…?
- Numai Dumnezeu ştie… Acum nu mai am timp să fac o rugăciune, nu mai am timp să citesc viaţa unui sfânt, să mă întreţin cu cineva, să mai comentez ceva cu vreun preot, cu vreun intelectual. Cu toate astea să ştiţi că în puşcărie s-au realizat cei mai puternici oameni. Dacă ieşeau deţinuţii din închisoare şi îşi făceau măcar zece la sută dintre ei câte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor mântuit, de neînfrânt de nici o putere trecătoare. Închisorile comuniste au creat caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată pe torţionari şi pe gardieni cu poporul român.
Şi apoi, libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcând ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernământul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici. (…)

- Spunea părintele Galeriu: ŤJertfa e conştiinţă; e cunoaşterea precisă a unui ţel superior căruia mă devotez. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de adevăr, de un sens şi de o persoană sau colectivitate în care aflu raţiunea de a trăiť. Din această perspectivă, care e adevărul revelat care v-a susţinut în perioada în care aţi fost închis în închisorile comuniste ?
- La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate. Închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din suferinţă, jertfă şi dăruire de sine.

[cristiboss56]

Am o dragoste deosebită pentru această mănăstire şi o pietate deosebită pentru Părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii, probabil cel mai tare, după duh, monah al mănăstirilor româneşti

În călătoria noastră prin duhul României, odată ajunşi în Moldova am hotărât să mergem fără popas până la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli de la Petru Vodă. După ce am părăsit şoseaua, maşina se mişca încet, cu precauţie, ca un cal de munte care caută cu grijă unde să pună piciorul: drumul era de ţară, cu pietriş şi pietre mai mari aruncate la întâmplare, zdrobite şi azvârlite pe margini de roţile căruţelor, ale maşinilor şi tractoarelor. Pe vale am întâlnit un tânăr citind dintr-o carte, poate îşi citea canonul de spovedanie şi împărtăşanie.
Intram într-o altă lume, cu oameni care se îngrijeau de mântuirea sufletului lor. Femei bătrâne cu traiste pe umăr, cele mai multe ţinând de mână câte un copil sau doi, urcau încet şi cu opriri dese. Fiecare pas al lor era, de fapt, o rugăciune, chiar dacă nu era rostită, fiecare pas spre mănăstire era, fără îndoială, un urcuş spre desăvârşire.
Am ajuns pe înserat, începuse Vecernia. Se schimbaseră multe lucruri, mai apăruseră clădiri noi. Ceea ce nu se schimbase de fel era acea adâncă duhovnicie pe care o cunoscusem cu doi ani înainte, închinătorii se grăbeau spre biserică pentru a prinde privegherea, alţii stăteau în şir la uşa chiliei Părintelui Iustin să se spovedească. Tot ca în trecut, această coadă lungă de penitenţi aşteptând mărturisirea păcatelor şi iertarea lor începea dis-de-dimineaţă, şi după miezul nopţii erau tot atât de mulţi.
Părintele Iustin şade în scaunul spovedaniei câte 17 ore în şir. De aceea am spus că este cel mai tare călugăr contemporan, căci puterea aceasta de a sta acolo, nemâncând şi nebând aproape nimic, vine de la Dumnezeu.
În jurul mănăstirii s-au aşezat câţiva tineri intelectuali, care şi-au cumpărat acolo casă şi pământ şi care ţin de mănăstire cu duhul. Îndemnul cumpărării a venit de la Părintele Iustin, care doreşte să aibă în jurul mănăstirii numai vecini credincioşi. Dar acest îndemn se dovedeşte acum un adevărat dar de înainte vedere, căci acum, cu noua Constituţie, orice străin poate să cumpere pământul din jurul mănăstirii şi să trântească acolo o crâşmă, o discotecă sau alt locaş de desfrâu, pentru că dracul nu numai că nu zideşte biserici, dar şi pe cele care există vrea să le distrugă. Noua Constituţie dă dreptul oricărui străin să cumpere ce vrea şi unde vrea, nimic nu protejează patrimoniul spiritual al ţării.
Am participat la slujba de noapte. Din când în când, câte un credincios care probabil îşi mai amintea de mine venea să-mi sărute mâna, sau câte o maică. Am observat un lucru ciudat şi nu cred că ceea ce voi spune acum îşi are sursa în pietatea deosebită pe care o am pentru Părintele Iustin, care ar putea să-mi influenţeze sentimentele: când mergi într-o mănăstire de călugări, şi când trebăluiesc prin curte, şi când slujesc în biserică, ei sunt aceeaşi. La Petru Vodă este ceva deosebit: monahii aceştia tineri, în biserică parcă ar fi coborâţi dintr-o altă lume, au în ei ceva îngeresc. Nu vreau să spun că ei sunt îngeri, dar în atmosfera de credinţă instituită în această mănăstire, şi nu numai de către părintele Iustin, ci mai ales de către puterea credinţei pelerinilor, monahii iau chipuri îngereşti în biserică.
Am o dragoste deosebită pentru această mănăstire şi o pietate deosebită pentru Părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii, probabil cel mai tare, după duh, monah al mănăstirilor româneşti, mai ales acum, când Părintele Cleopa s-a dus la cer, printre sfinţi.
El şi mănăstirea lui este ca un fel de stea a marginilor care ne arată nouă cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui. Să punem la picioarele Mântuitorului lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia sufletului şi smirna inimii, adică tot ce a pus Dumnezeu în noi, minte, credinţă, sentiment, toate să le punem la picioarele Mântuitorului şi să-L cinstim cu toţii. Această misiune o are Părintele Iustin.


(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 165-167)

[cristiboss56]

"As vrea sa le multumesc din nou tuturor celor care s-au rugat pentru nevrednicia si neputinta mea si Maica Domnului sa rasplateasca rugaciunea si osteneala fiecaruia. Dar sa stiti ca intotdeauna bolile si necazurile sunt consecinta pacatului, de sus pana jos. Fiecare este pedepsit de Dumnezeu dupa raspunderea pe care o are – mica sau mare. Stateam si ma gandeam pe patul spitalului de la Cluj: Care o fi cauza suferintei mele, de nu vrea Domnul sa ma ridice deloc? Si cauza nu eram decat eu, pacatele mele. Si cand am constientizat ca pentru pacatele mele sufar aceasta boala, atunci m-a si ridicat Dumnezeu. Mandria mea este pricina bolii. Acum mi-a mai dat Dumnezeu si schiopatul asta la piciorul drept – si asta are o cauza: ca mergeam prea tantos asa. Prea credeam eu ca toata lumea e a mea si eu sunt buricul pamantului. Dar iata ca nu sunt nimic, decat iarba uscata. Asa ca sa dam slava lui Dumnezeu in boli, pentru ca prin boala invatam smerenia, bunatatea, rabdarea si asa primim mantuirea. Toate sunt spre smerenia si mantuirea noastra. Fara smerenie nu ne putem mantui.”
(Parintele Justin Pârvu)