Parasirea cuibului parintesc

[timeea89]

Buna seara,
Exista un subiect care m-a preocupatma mult in ultima vreme. Momentul in care copiii pleaca de acasa, pentru studii sau pentru a se casatori si a intemeia o familie. Avand si eu parinti, pe care ii iubesc si ii respet, ma intreb cum resimt ei acest, cat de greu le este. Nu vorbesc aici de faptul de a-i parasi, de a uita de ei, ci de faptul de a trai intr-o alta casa, la o anumita distanta de dansii. V-as multumi mult daca ati putea sa-mi povestiti din experientele dumneavoastra, atat de parinti cat si de copii care "si-au luat zborul".
Multumesc!

[Marius22]

Consider ca este un moment marcat de emotie, de o oarecare teama, si de o parte si de alta. Insa este un moment aproape inevitabil in majoritatea situatiilor, si nu trebuie privit ca o "tragedie", varsand "siroaie de lacrimi".

Este o etapa benefica pentru tanar, fundamentala in procesul de maturizare, pentru ca ti se da intr-o mai mare masura posibilitatea sa faci exercitiul libertatii. Iar manifestarea libertatii presupune fara dar si poate, responsabilitate.

Eu abia dupa ce am parasit casa parinteasca, am invatat sa-mi apreciez mai mult parintii, sa vad cu alti ochi ostenelile si ateptarile lor. A trebuit sa plec, pentru a cunoaste ce este dorul de parinti si pentru a putea trai de fiecare data bucuria regasirii, bucuria imbratisarii parintesti.

[timeea89]

În prealabil postat de Marius22

Consider ca este un moment marcat de emotie, de o oarecare teama, si de o parte si de alta. Insa este un moment aproape inevitabil in majoritatea situatiilor, si nu trebuie privit ca o "tragedie", varsand "siroaie de lacrimi".

Este o etapa benefica pentru tanar, fundamentala in procesul de maturizare, pentru ca ti se da intr-o mai mare masura posibilitatea sa faci exercitiul libertatii. Iar manifestarea libertatii presupune fara dar si poate, responsabilitate.

Eu abia dupa ce am parasit casa parinteasca, am invatat sa-mi apreciez mai mult parintii, sa vad cu alti ochi ostenelile si ateptarile lor. A trebuit sa plec, pentru a cunoaste ce este dorul de parinti si pentru a putea trai de fiecare data bucuria regasirii, bucuria imbratisarii parintesti.

Multumesc mult pentru cele scrise atat de frumos. Ati spart gheata, acum poate vor fi mai multe persoane care vor putea impartasi din trairile lor.

[Noesisaa]

Eu cand am plecat prima data de acasa la facultate (in alta tara) am plans tot drumul de la Suceava la Bucuresti (7 ore). :D Dupa ce am inceput sa imi intalesc colegii mi-a (mai) trecut.

[windorin]

Inca nu cunosc aceasta experienta.
Consider insa ca abia atunci incepem a ne da seama de cat de autentica este maturizarea noastra interioara.

[costel]

Daca te intelegi foarte bine cu parintii, e normal ca plecarea din casa lor sa aduca lacrimi. Dar sunt si situatii cand parintii nu se inteleg cu copiii, cand acestia le fac copiilor viata un cosmar. In situatiile din urma, plecare din aceasta casa este o eliberare.

Daca te-ai inteles cu ei si ai parasit casa, e bine sa porti neincetat cu tine buna intelegere. Nu te poti simti ca acasa oriunde, dar e minunat sa faci din orice loc un "acasa". Sa-i vizitezi si sa le vorbesti cat mai des.

[Raoul]

Copiii care au fost crescuti in "puf" si au totul pe tava de la parinti e lesne de inteles ca vor suferi,le va fi grea acomodarea. Dar in rest nu vad nimic tragic in asta,este ceva normal,firesc. Unii tineri abia asteapta sa plece de la parinti,sa aiba casa lor,familia lor,independenta etc. iar altii vad in asta o "durere". De ce? Oare voi,tinerii care ganditi asa,nu v-ati saturat sa fiti o povara pentru ai vostri? Nu v-ati saturat sa munceasca altii pentru voi? Nu v-ati saturat sa va poarte altii de grija? Eu unul m-as simti prost si mi-ar fi rusine fata de ei sa ezit in a o lua pe drumul meu. S-au chinuit destul cu mine 21 de ani,si de acum inainte sa raman tot un parazit pentru familia mea? Nu mi se pare normal.

Deci curaj

[costel]

Raul, nu toti au fost crescuti in puf. Si sa nu pierzi din vedere ca sunt si copii care se angajeaza si isi intretin parintii. Asa ca nu toti sunt o povara pentru parinti.

[Raoul]

Pai nu toti,dar in majoritatea cazurilor copii sunt o povara,parintii se chinuie cu noi de la nastere pana la maturitate. Si stai linistit ca cel putin pana la 14-16 ani nu munceste niciun copil,deci tot e un deceniu jumatate de parazitism in sanul familiei (parintilor). Ma rog,e doar o varianta,nu o luati ca pe ceva strict in toate cazurile.

[FiulRisipitor]

În prealabil postat de Raoul

Pai nu toti,dar in majoritatea cazurilor copii sunt o povara,parintii se chinuie cu noi de la nastere pana la maturitate. Si stai linistit ca cel putin pana la 14-16 ani nu munceste niciun copil,deci tot e un deceniu jumatate de parazitism in sanul familiei (parintilor). Ma rog,e doar o varianta,nu o luati ca pe ceva strict in toate cazurile.

N-as vedea totul asa de dramatic... nu cred ca e parazitism. E perioada in care omul ar trebui sa primeasca exact ce-i trebuie in viata. Daca 10 ani parintii te-au ingrijit oarecum fara un profit vizibil, atunci trebuie sa sti ca spre finalul vietii lor va trebui sa le inapoiezi aceasta atentie.

http://www.youtube.com/watch?v=mNK6h1dfy2o

Eu deabia am asteptat sa plec de acasa, iar acum deabia astept sa ma intorc. Cand ma intalnesc cu parintii ei isi cer iertare ca m-a batut iar eu le multumesc ca au facut-o (meritam, intelegeam ce mi se spune dar nu voiam sa ascult).

PS: La 17 ani mi-am cumparat motocicleta si nu din banii parintilor - tata miner pensionar, mama casnica si 4 copii.