Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Bucuria este o altă coordonată esenţială a spiritualităţii ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Naşterea este bucurie, căci lumea este frumoasă şi Stăpânul ei este Dumnezeu; viaţa e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Vieţuirea, şi în mijlocul lumii şi în pustiu, duce la bucurie. „N-am văzut – zice Paladie, în Historia Lausiacă – printre cei ce locuiesc în pustie, pe nici unul întunecat sau trist. Nimeni n-ar fi în stare să trăiască aici pe pământ o bucurie şi o încântare trupească la fel cu dânşii”.

Chiar cei copleşiţi de lacrimi nu sunt trişti, ci se declară fericiţi. Eremiţii au adesea înfăţişări de înger, cum se spune despre marele Arsenie şi de mai marele Antonie. În Viaţa Sfântului Antonie se spune că avea trăsături senine şi putea numai după chip să fie recunoscut de cei care nu-l cunoşteau. Era mereu „în bucurie”. Mulţi au spus, deşi vorba se pune pe seama lui Francisc de Sales, că un sfânt trist e un trist sfânt!

Sfântul Serafim de Sarov, care spune că scopul vieţii creştine este agonisirea harului Sfântului Duh, saluta pe toată lumea cu cuvântul: „Bucuria mea!”.

(Antonie Plămădeală)

[cristiboss56]

Când aproapele ni se plânge din pricina neputinţelor sale, luăm parte la ele – dar dacă nu ştim să ne liniştim (iar aceasta înseamnă să-i încredinţăm Domnului neputinţele şi slăbiciunile noastre şi ale aproapelui nostru), atunci preluăm această mare povară şi sistemul nostru nervos nu mai poate răbda, nu ne mai putem suporta nici pe noi, nici pe semenii noştri. Atunci, în chip firesc, şi în societate, şi la locul de muncă, şi în familie – pretutindeni – viaţa devine chinuitoare. Nervii sunt încordaţi peste măsură, iar noi nu suntem deprinşi să ne liniştim (sufleteşte).

Aceasta înseamnă că trebuie să ne odihnim cugetul. Când gândurile noastre se liniştesc, şi trupul se odihneşte.

Trebuie să ne predăm Domnului, să-I încredinţăm toate ale noastre, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniştiţi şi în pace, fără vreun gând. Aşadar, inima să fie în liniştire. Sfinţii Părinţi spun: „Să ne adunăm mintea în inimă”. Şi acolo mintea să se odihnească, dar fără gânduri, fără imagini; atunci să îi dăm, spun Părinţii, lucrare – căci mintea se află neîncetat în mişcare şi caută lucrare –, să îi dăm atunci rugăciunea Numelui Mântuitorului, a Numelui lui Iisus. Să îi dăm minţii să-L cheme pe Domnul în ajutor, căci El este aici, şi să fie neîncetat în părtăşie cu Dânsul.

(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2010, pp. 166-167)

[cristiboss56]

Iubirea te aseamănă cu Dumnezeu, care este Dragoste. Fiind asemenea cu Dumnezeu, ajungi la cunoştinţa lui Dumnezeu şi a purtării lui de grijă. De aici izvorăşte răbdarea şi negrija cea bună. Un astfel de om nu se tulbură zădarnic pentru păcatele altora, ci îi vede pe toţi sfinţi, ştiind că Dumnezeu poate să-i preschimbe pe toţi cu harul Său, dacă nu acum, pe viitor.

Nu este cicălitor, nu se grăbeşte să-i mântuiască pe ceilalţi, ştiind că aceasta stă în puterea lui Dumnezeu, dar nu a lui. Se roagă pentru toată lumea, crezându-se pe sine mai păcătos decât toţi oamenii. Este aspru cu sine, dar îngăduitor cu ceilalţi. În acest fel, omul propăşeşte şi se permanentizează în nepătimire şi dragoste.

(Părintele Selafiil, Dragostea care nu cade niciodată, Editura Marineasa, Timișoara, 2001, p. 13)

[cristiboss56]

Părinte , poţi să învingi pe cineva prin tăierea voii?

Este singura soluţie de a-l birui. Frăţia ta ai o poruncă în sensul acesta, de a te transforma. Scopul fraţilor şi monahilor nu este să facă o legătură, fie falsă sau simplă administrativă, între mai mare şi mai mic, ci să se transforme fiecare – să-şi taie voia. Şi nu trebuie scăpată nici o ocazie care-ţi dă posibilitatea tăierii voii. De asta ne numim şi cin îngeresc. Un înger nu ar putea să-i spună Mântuitorului: nu fac ce-mi spui, ci fac ce cred eu. Nu se poate, pentru că este o ordine desăvârşită!

Deci creşterea mea duhovnicească este măsura supunerii?

Neapărat.

Atunci şi cu cât mă supun mai mult, cu atât sunt mai sporit?

Cu atât eşti mai îndumnezeit.

Atunci nu trebuie să-mi fie teamă să fiu sub alţii?

Atunci eşti deasupra tuturor, când eşti sub alţii cu linişte sufletească, nu cu linguşire şi cu pâră ca să te pui bine cu stareţul. Aceste lucruri sunt cele mai scârboase înaintea lui Dumnezeu – satisfacţie drăcească.

(Părintele Arsenie Papacioc, Iată duhovnicul, Sfânta Mănăsire Dervent, 1999, pp. 40-41)

[cristiboss56]

Lingusirea este precum un cancer sufletesc. Acela care s-a deprins a lingusi, cu greu va mai putea sa spuna ceea ce gandeste cu adevarat. Precum minciuna nu cruta adevarul, tot asa, lingusitorul nu se cruta nici pe sine insusi, ci se lasa miscat in permanenta de lucruri straine.
In dreptul cuvantului "a lingusi", dictionarul aseaza urmatoarea explicatie: "A cauta sa castige bunavointa sau favoarea cuiva, satisfacandu-i vanitatea; a se pune bine cu cineva prin atitudini si vorbe magulitoare la adresa lui, prin laude exagerate si ipocrite; a flata, a maguli, a peria."
Lingusirea
Cel mai adesea, lingusirea ia forma unor aprecieri si laude viclene, facute cu scopul de a castiga un anumit lucru lumesc. Intr-un cuvant la Epistola catre Filipeni, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Lingusire este atunci cand cineva ii slugarniceste si ii linguseste pe unii, cu scopul de a dobandi un anumit bun pamantesc." Drept urmare, cei mai multi lingusitori se aduna in jurul celor ce au o anumita putere administrativa sau sociala.

[CristianR]

Binevenit cuvântul acesta despre lingușire, frate, pentu că precizând ce anume este lingușirea înțelegem și ce nu este: aprecierea sinceră, dezinteresată, care uneori este confundată, pe nedrept, cu cea dintâi.

[cristiboss56]

Lingusirea este o forma de minciuna. Cel care linguseste nu crede in cuvintele pe care le rosteste, ci numai in puterea lor de a misca mandria si bunavointa celui pe care il lauda. Pentru orice om cu mintea luminata, care cauta si suporta adevarul, orice forma de lingusire se manifesta ca o ipocrizie evidenta. In mod firesc, unul ca acesta tinde spre indepartarea celor care umbla cu lingusirea si spre apropierea celor care raman sinceri.
Cand nu suntem atenti la oamenii pe care ii avem in jurul nostru sau ne place sa fim laudati tot timpul si cat mai elaborat, ajungem cu usurinta sa implinim dorintele celor cu gand viclean, care nu urmaresc decat interesul propriu. Astfel, prin lingusire, oameni dintre cei mai slabi ii pot determina usor pe cei mai puternici sa li se supuna si sa le implineasca dorintele.
Scriitorul rus F.M.Dostoievski, in romanul "Crima si pedeapsa", spune: "Nu exista pe lume ceva mai greu decat sinceritatea si ceva mai usor decat lingusirea. Daca in sinceritate se strecoara numai a suta parte dintr-o nota falsa, se produce o disonanta si apoi e bucluc. Daca in lingusire absolut toate notele sunt false, ea totusi face placere si este ascultata fara suparare. O placere grosolana, totusi placere."
Sa ne amintim acea fabula a lui Jean de La Fontaine, in care vulpea intalneste un corb cu o bucata de cas in cioc. Poftind a manca bucata de cas, vulpea incepe a-l lauda pe corb, zicand: "De-ati avea si glasul mladios, pe cat v-arata penele de frumos, ma prind c-ati fi vreo Pasare Maiastra!" Corbul, auzind-o, pe ganduri nu mai sade. Deschide ciocul. Prada cade. Apoi, mancand casul, vulpea se apuca sa-l invete pe corb, zicand: "Bade, ligusitorii - nu stiai, se pare - traiesc pe seama cui le da crezare."
Lingusirea nu are nimic in comun cu mangaierea si cu aprecierea unor merite. Cat timp mangaierea izvoraste din blandete, lingusirea izvoraste din egoism. A lauda pe cineva pentru o anumita reusita este un lucru firesc si bun, caci, pe langa intarirea smereniei proprii, are loc si incurajarea celor din jur spre fapte bune asemanatoare. In lingusire exista o intentie rea, cel care linguseste folosind cuvinte in care nu crede cu adevarat, spre a dobandi un lucru ascuns. Cand sunt sincere, complimentele se aduc in public, fara nici o ezitare, in timp ce lingusirea se face mai ales in particular, spre a evita discernamantul celorlalti. Astfel, cat timp lauda si complimentul se bazeaza pe lucruri adevarate, pe recunoasterea unor merite reale, lingusirea se bazeaza pe minciuna si viclenie.

[gpalama]

Frate, daca nu faci o carte din tot ce ai muncit si adunat mare pacat ai, pentru ca e de mare folos pentru toti tot ce ai adunat.

Citesc threadul asta si parca primesc o gura de aer duhovnicesc din forum parca mai mult decat din celelalte threaduri.

[cristiboss56]

În prealabil postat de gpalama

Frate, daca nu faci o carte din tot ce ai muncit si adunat mare pacat ai, pentru ca e de mare folos pentru toti tot ce ai adunat.

Citesc threadul asta si parca primesc o gura de aer duhovnicesc din forum parca mai mult decat din celelalte threaduri.

Aceste răspunsuri ( fragmente ) au in multe cazuri si titlul cărții din care au fost extrase , tocmai pentru a fi un îndemn la lectură a cărții in ansamblu ei .
Mulțumesc, dar n'am nici un merit , sunt doar niste simple fragmente ce reflectă la un moment dat starea mea sufletească dintr o anumită zi, sunt simple daruri oferite întâmplător sau nu de Dumnezeu spre lumînarea mea si a celor din jur.
Sa căutam deci cartea si autorul dorit !si atunci cu adevarat ne va fi de folos tuturor deopotrivă :)
Doamne ajută !

[cristiboss56]

Sfantul Ioan Gura de Aur, intr-un cuvant la Evanghelia dupa Matei, spune: "Al diavolului este a lingusi, pentru a vatama, iar al lui Dumnezeu este a invata, pentru a fi de folos." Intelegem de aici ca un alt scop al lingusirii este acela de a vatama, lingusitorul cautand numai interesul propriu, in pofida oricaror piedici.
Diavolul este lingusitorul prin excelenta, care promite ceea ce nu poate da si urmareste intotdeauna lucruri pe care le tine ascunse. Una spune, alta urmareste; una promite, alta ofera. Modul in care diavolul a lingusit-o pe Eva, facand-o sa ii descopere porunca lui Dumnezeu, pentru ca apoi sa o impinga spre neascultare, a ramas emblematic pana astazi. Ca si diavolul, lingusitorul nu se prezinta in forma lui reala, ci ia o forma vicleana, care sa pacaleasca. Diavolul ia chip de sarpe, iar lingusitorul ia chip de prieten. Cumva, lingusitorul se demonizeaza, caci lucreaza in chip viclean si ascuns, precum diavolul. Prin lingusire are loc smintirea celuilalt, care ajunge sa creada despre sine lucruri neadevarate.
Adevarul, curatia sufleteasca, simplitatea si demnitatea nu au nimic in comun cu lingusirea. Mantuitorul a patimit pentru adevarurile pe care le-a rostit. Tot asa, pentru sinceritatea lor, cu care au indicat boli sufletesti si au vindecat rani de moarte, nenumarati sfinti si oameni de rand au patimit de la cei din jurul lor. Chiar daca toti ne dorim sa ne cunoastem, simultan vrem sa fim mai buni decat suntem, iar orice trezire pe care ne-o randuieste Dumnezeu risca sa fie dureroasa.
Lingusirea, ca duh necurat, este in stare sa alunge orice urma de virtute si sa ramana singura la conducerea mintii, comportandu-se ca un cancer al sufletului. Doar cu dragoste de Adevar si credinta in Dumnezeu se poate birui ispita de a-i lingusi pe anumiti oameni din jurul nostru. Odihna pe care o aduc sinceritatea si tacerea nu o poate da nici o forma de lingusire, caci aceasta din urma se bazeaza pe minciuna, iar minciuna tensioneaza si intuneca sufletul.